Pianistul. Galant, pedant, şarmant (galerie foto)

Aş putea să mă laud că m-am numărat printre mai tinerii confraţi de breaslă care s-au bucurat din plin de simpatia faimosului Magellan, alias Bebe Munteanu. Şi e drept, pentru că nu era sărbătoare religioasă, laică sau militară la care să nu fiu în competiţie cu spiritualul octogenar, care făcea din orice prilej pretext pentru o urare, un catren sau o şarjă care să te binedispună sau să te oblige să-i dau o replică pe măsură. Chiar regret că nu le-am adunat, pentru că aş fi făcut din ele o Antologie Emilian Munteanu.





Când am aflat că nea Bebe a încălcat consemnul, trecând intempestiv de cealaltă parte a baricadei, am crezut că este una din farsele sale obişnuite. Dar, din nefericire, pe 14 ianuarie 2019 comandorul Emilian Munteanu a ieşit, aproape neobservat, din marea scenă a vieţii. Fără aplauzele binemeritate şi fără să fi încheiat de scris Memoriile...
 

Dincolo de cărţi şi militărie

Anii cadeţiei sunt o sursă inepuizabilă de întâmplări, evenimente şi ghiduşii, care nu au cum să nu reziste trecerii timpului. Nea Bebe şi amicul său, căpitanul în retragere Ion Nae, ambii naratori înnăscuţi, mărturisesc la unison acest lucru în Monografia Promoţiei 1959: „Venirea promoţiei noastre în Şcoala Navală la mijlocul anilor '50, se petrecea în toiul celui mai aprig război cultural purtat împotriva românilor. Declaraţia mincinoasă a lui Molotov din aprilie 1940, că nu vor schimba regimul politic din România, a ascuns de fapt intenţia sovieticilor de a purta un război total împotriva noastră. Nu militar, ci în sensul unei acţiuni "holotropice" (conform prof.univ.dr. Nicolae Leonăchescu, fost deputat).


Istoria, limba, credinţele religioase, obiceiurile etc., totuI a fost atacat, răscolit sau interzis. Agresiunile ruso-bolşevice trebuiau  însă văzute ca "relaţii frăţeşti”. Originea latină a limbii noastre trebuia să devină slavă; librăria "Cartea Românească" a devenit "Cartea Rusă"; scriitorii ruşi şi bolşevici aveau întâietate faţă de cei români; cântecele şi dansurile, filmele trebuiau să fie preponderent sovietice.



Au fost excluşi din Academia Română membrii de onoare, titularii, corespondenţii. Mulţi au fost evacuaţi din case şi condamnaţi politic pe termene lungi, murind prin puşcării. O seamă de generali valoroşi au avut aceeaşi soartă. Peste două milioane de români au fost deţinuţi politici.


După Congresul XX al PCUS (februarie 1956), când Nikita Hruşciov a înfierat "ororile stalinismului", "Vulpea din Carpaţi", cum era supranumit Gheorghe Gheorghiu-Dej, a reuşit să-i păcălească pe ruşi, determinându-i să-şi retragă din ţară trupele şi consilierii. Din păcate, teroarea de tip bolşevic a continuat să se manifeste încă mult timp. De cea mai mare parte a acestor realităţi sumbre noi, tinerii cadeţi, am fost străini, fiind îndopaţi cu lozinci de genul ''Ana Pauker şi cu Dej, au băgat spaima-n burgheji".


De unele am avut cunoştinţă, dar nu le-am înţeles semnificaţia, cum a  fost îndepărtarea din şcoală a unor colegi, cu o săptămână înainte de examenul de stat sau arestarea unor studenţi civili în 1957. Au fost distruse, arse sau risipite bibliotecile marilor personalităţi ştiinţifice şi culturale. Au fost arse sute de mii de cărţi, albume, manuscrise ale bibliotecilor publice, inclusiv ale filialelor Ligii Navale Române.



Pentru că noi trebuia să cunoaştem numai istoria măreţei Uniuni Sovietice şi a glorioasei sale Armate eliberatoare, au fost interzise mii de cărţi de ştiinţă, istorie sau literatură ale marilor noştri scriitori şi oameni de ştiinţă. În Bucureşti se vindeau seminţe prăjite în cornete făcute din pagini de hârtie de bună calitate ale unor ediţii de lux. Propaganda oficială înfăţişa însă o realitate răsturnată, vrând să acrediteze unitatea tuturor în jurul noilor idei comuniste.


Dintre condeieri au fost lăsaţi să scrie numai oportuniştii şi antinaţionaliştii. Jumătate din aparatul politic al Marinei era formată din alogeni, supervizaţi de consilieri sovietici. Distrugerea completă a României şi românismului a fost însă evitată datorită existenţei României profunde, din care făceam parte şi noi, studenţii militari din Școala Militară Superioară de Marină. În pofida propagandei oficiale şi a prigoanei, am continuat să primim ouă roşii de la părinţi, de Paşti, ne-am cununat religios, cu preotul chemat acasă, ne-am botezat copiii. Am citit pe ascuns literatură românească, am cântat cântecele moştenite din bătrâni (balade, romanţe, doine, colinde, cântece pe versuri de Eminescu, Coşbuc etc.)


Tot din România profundă făceau parte şi mulţi dintre ofiţerii din conducerea  şcolii (inclusiv locţiitorul politic Nicolae Petrescu (comandor, viitor director al Muzeului Marinei Române – n.n.). Aşa se face că în 1955, când am intrat în anul I, în şcoală existau bogate activităţi cultural- artistice şi sportive. Sub pretextul încadrării în procesul oficial de formare a "omului nou", activităţile artistice nu numai că erau tolerate, ci încurajate. La aceasta contribuia şi apetenţa, dragostea pentru artistic a comandantului Marinei Militare, contraamiralul Mihail Nicolae.


Funcţionau deja o orchestră, o trupă de dansuri şi una de teatru. Cei care le-au înfiripat şi dezvoltat au fost promoţiile dinaintea noastră, '57 şi '58. Orchestra, condusă de pianistul ''Bibi" Stoica, îi avea în componenţă pe "Aţipică'' Dobrescu la acordeon, ''Pache" Vieraşu la chitară, Vivi Raliade la chitară, Pantazi la contrabas, Preda la clarinet, Dan Ulea la baterie, Constantin la vioară.


Când am venit noi, în '55/56, cei câţiva ''meseriaşi” instrumentişti n-am prea fost băgaţi în seamă. Încet-încet, am fost adoptaţi ca mâna a doua. În '57, când ei au părăsit şcoala, fiind avansaţi locotenenţi, am rămas noi ''vioara întâi". Adică, "Garu" Munteanu la pian, "Țânţarul” Sozanschi la chitară, "Cleampă" Gheorghiu la contrabas, Ninel Nae la baterie, Victor Stanciu la acordeon.


Pe parcurs, în condiţiile în care ni se dusese buhul de buni şi solicitările creşteau (în special pentru reuniuni, baluri, serbări la liceele din Constanţa) am simţit nevoia de întăriri, aşa că l-am cooptat pe tânărul "Carâmb” Butoescu, de la fanfara şcolii, la trompetă şi, uneori, pe Sandu Abramovici, de la Teatrul Marinei, cu chitara.


Buhul ni s-a dus pentru că mica noastră orchestră de amatori era singura din oraş care cânta muzică "lejeră", nonconformistă şi de jazz (considerate decadente la acea dată) şi probabil primii cu rock-and-roll. Repertoriul cuprindea multe melodii pe care le ascultam (graţie colegilor de la Facultatea de Transmisiuni) la posturile de radio Istanbul, Novi-Sad, Monaco etc. şi apoi le "clonam".


Cel puţin o dată pe lună, Școala Militară Superioară de Marină organiza la Casa Armatei, duminica, o reuniune dansantă, la care erau invitate fete de la liceele constănţene, în special de la Pedagogic. De câteva ori am cântat şi la barul de la Gara Maritimă din portul Constanţa, ţinând locul orchestrei barului, aflată în concediu. Melodiile de dans durau 5-7 minute, timp în care unul-două instrumente căpătau spaţiu pentru solo-uri, cu ce putea fiecare mai bine. Pe la jumătatea seratei aveam obiceiul ca, desprinzându-ne câte unul din orchestră, să invităm la dans fetele mai puţin solicitate, pe care noi le observam uşor de sus, de pe scenă.


Când disiparea orchestrei era prea mare, se cântau patru măsuri numite de noi "înjurătură muzicală", semnal de revenire "la muncă". Multe din cunoştinţele de la aceste reuniuni s-au transformat în idile, ba chiar, mai târziu, în căsătorii. Repetiţiile orchestrei se făceau după amiaza sau seara, la clubul şcolii. Stilul era complet liber, aproape că nu aveam dirijor. Cel care aducea o noutate ridica pretenţii ca ea să sune într-un anume fel şi, de cele mai multe ori, ce convenisem la repetiţie nu mai semăna cu ce cântam pe scenă. Poate că această libertate la improvizaţie ne sporea farmecul. La unele ritmuri aveam "găselniţe", de genul tamburina, maracaz sau chiar solo de fluier ciobănesc, cu Gheorghe Popescu ori Jean Întorsură.


Aceste repetiţii, desfăşurate în timpul studiului individual, nu constituiau pentru noi o corvoadă sau un handicap. Dimpotrivă, erau o evadare din cazon, o desfătare. Talentul nostru a fost cumva şi norocul nostru, pentru care eram şi  invidiaţi, dar şi iubiţi de colegi.


Uneori, seara, la staţia de amplificare cântam pentru ei melodii la cerere. Deplasarea orchestrei la destinaţiile "ordonate" cădea în responsabilitatea unui căpitan. După ce încărcam instrumentele (inclusiv pianul) în camionul cu coviltir, ''tov''-ul venea la pupa maşinii şi întreba: "- Orchestra e toţii?" Noi răspundeam într-un glas: " - Sunt toţi, tov. căpitan!", iar el: "- Păi, dacă e toţii, atuncea să mergem!".


Trupa de teatru avea în componenţă pe Geack Huhulescu, Cornel Oprescu, Mircea Melencu, Ion Feniveşy din promoţiile '57-'58, la care s-au adăugat "Tode" Spirea, Victor Mirea şi Toni Uncu, din promoţia noastră şi Boris Petrov din promoţia '60. Pentru echilibru, mai erau cooptate şi câteva fete angajate civil în şcoală. Două dintre ele aveau şi voci foarte bune, fiind soliste alături de colegii noştri Gelu Sozanschi şi Csibi Balogh.


S-a pus în scenă piesa "Arcul de Triumf" a lui Paul Everac, dramaturg de casă al regimului. După  ieşirea din Marină, Boris Petrov şi Victor Mirea au devenit actori profesionişti. Exista, bineînţeles, şi un cor format din studenţi, selectaţi de la toate facultăţile. Corul era condus de un "împrumutat" de la "Albatros", formaţia artistică a Marinei Militare (militari în termen), valorosul maestru  (plutonier adjutant) Marin Hudiţeanu.


Echipa de dansuri, admirabil condusă de ''Ţoi'' Marinescu (contraamiral în retragere), din care mai făceau parte lura Bârleanu şi  Bebe Munteanu din promoţia '59, dansa nişte "bărbunci", "brâie" precum şi "bâta" din Mărginimea Sibiului, de scula în picioare şi pe cei mai scorţoşi şi amorţiţi "tovarăşi".


Tot pentru echilibru, existau admirabile partenere dintre funcţionarele şcolii sau de la Liceul Pedagogic, cu care se dansau tradiţionalele "Ciuleandra", "Jocuri de doi", "Ca la Breaza", "Haţegana". Nu s-a trecut la ''Căluş” pentru că acesta, cu ale sale 60 de mişcări "imposibile", presupunea prea mult timp de repetiţii pentru nişte studenţi care trebuia să înveţe şi carte. Acest formidabil ''rege al dansului românesc", a cărui vechime se pierde în istorie, a uimit lumea, obţinând  premiul I la un festival mondial de dansuri populare, la Londra, în 1926.


Deci: muzică, dans, teatru! Cu asemenea "arsenal artistic" Școala Militară Superioară de Marină putea realiza, şi chiar a făcut-o, super-spectacole. S-au dat reprezentaţii de mare succes atât în şcoală, cât şi la Teatrul Marinei ("Elpis"), precum şi la Sala Sporturilor din Constanţa, pentru spectatori civili.


În cadrul Concursului naţional al formaţiilor artistice militare s-a obţinut premiul II. La sfârşitul anului şcolar 1957, spectacolul nostru, care dura peste două ore, ajunsese atât de complex şi de rafinat, încât comandantul Marinei, contraamiralul Mihail Nicolae, felicitându-l pe comandantul şcolii, căpitanul de rangul 1 Nicolae Milu, i-a recomandat ca în anul următor echipa noastră artistică să pună în scenă o operetă.


Din păcate, valoroasa promoţie 1957 a terminat cei patru ani de studii, iar contraamiralul Mihail Nicolae a fost înlăturat politic de la conducerea Marinei. Căile politicii, fiind mai încurcate decât ale Domnului, am rămas fără operetă. Am rămas însă cu muzica, dansul şi sportul. Stăteam bine şi cu sportul! Aveam echipe bune de gimnastică, handbal, fotbal (George Aur a jucat în divizia A), de canotaj (Burcă şi Nae fuseseră campioni naţionali de juniori în 1954). Făceam demonstraţii de gimnastică ritmică pe la parade.


De un 1 Mai era aşa de frig, că noi, defilând în maiou, eram vineţi. Un hâtru  din  tribună ne strigă: ''- Ridicaţi-vă, bă, gulerele''!  Bună glumă! Acum (2012 – n.n.), după aproape 60 de ani de când am trăit toate acestea, rememorându-le, înţelegem mai bine că prin ele şi cu ele am reuşit să păcălim sistemul, să ne menţinem cugetele sănătoase, fidele României profunde.


Fiind prea cruzi atunci, poate n-am fi reuşit. Rămâne însă meritorie amintirea ofiţerilor şi maiştrilor care trecuseră prin război şi care ne-au transmis valorile tradiţiei noastre militare. Rămâne meritorie şi amintirea unor ofiţeri politici care, fără a face exces de zel, ne-au permis să ne manifestăm lejer energia tinerească.


Şi rămâne minunata amintire a fetelor, care mergeau mai des la biserică şi nu agreau dezideratul ''atitudinii tovărăşeşti” faţă de femeie, ba chiar îl sabotau, prin fiecare îmbrăţişare sau sărut date pe furiş. Şi erau atâtea locuri umbroase în Constanţa!...”.
 

Amintiri, amintiri

Profesoara Doina Cotan Furtună a absolvit Colegiul Naţional Pedagogic din Constanţa în anul 1959. De bună voie şi nesilită de nimeni, a confirmat, punct cu punct, această armonie adolescentină: ,,De neuitat au rămas reuniunile tovărăşeşti la care erau invitaţi cadeţii de la Şcoala Militară Superioară de Marină, tineri bine făcuţi, educaţi, deştepţi, temerari (că cine se mai poate măsura cu forţa  "Lupilor de mare"?). Răsfoind o carte veche, am văzut fotografia unui peşte al adâncurilor, ce avea capul aidoma lupului şi-am înţeles că nu e numai o metaforă, că Dragonul, primul stindard al antichităţii cu cap de lup, care a fost şi prima goarnă a luptătorilor, era o realitate aici, în Geţia Pontică, pe litoralul străvechi al Mării Negre.


Pentru noi, "băieţii mării" aveau toţi ochii albaştri, ca întinderea Cerului ce se scălda în apele nesfârşite ale lumii, pe care plecau hoinarii matrozi, de se întreceau cu albatroşii chemaţi de neprevăzut. Ştiam de la fetele mai mari că numai băieţii, cadeţii de la Şcoala Militară Superioară de Marină, singura şcoală înaltă din oraş, erau demni de atenţie, în rest fiind numai puştime.


Ce eleganţă se instala când apăreau cadeţii! Toate fetele din internat contribuiau la vestimentaţia celor care aveau dreptul să meargă la reuniune, singura ocazie, de altfel, în care nu se impunea uniforma. În noaptea premergătoare nu prea se mai dormea. Aveau o orchestră de invidiat. Dădeau concerte şi la Casa Armatei din oraş! Era o încântare să-i asculţi şi să-i priveşti.


Eram cu ochii mai ales pe pianist, care cânta şi dansa în acelaşi timp, cu picioarele sub pian. Organizau dansuri cu ecuson, pe care scriau artistic personaje din literatura clasică, din filme sau din opere şi operete clasice. Erau invitate fetele să le tragă la sorţi şi să le prindă la bluze. Ecusoanele cu nume masculine şi le adjudecau băieţii, după ce vedeau ce fete poartă numele perechii, căci erau şmecheri, nu glumă! Fetele ştiau poanta şi-i puneau în încurcătură, schimbând în ultima clipă ecusoanele între ele.


Primul dans era al directoarei noastre, la invitaţia ofiţerului care-i însoţea pe cadeţi, în uralele tuturor. Apoi, prinzând curaj, perechile de fete şi cădeţi alunecau uşor, conduse de cei mai frumoşi băieţi din visele noastre, în iureşul valsului nemuritor. Tangoul preferat era "Chemarea mării", cântat suav şi tulburător de Margareta Pâslaru, că ne opream lângă difuzoarele din oraş şi ascultam, vrăjite, cea mai tainică chemare, având doar marea confidentă.


Când începea Rumba, fetele rămase fără partener, că băieţii mai ieşeau la fumat sub clar de lună, dansau singure, importanţi aici fiind paşii sofisticaţi. Veneau apoi Twistul şi Rockul, dansurile tinereţii noastre. Reuniunea se încheia cu mascota muzicală, cântecul "Albastru e cerul şi marea". Eram acompaniaţi de membrii orchestrei, deveniţi şi solişti vocali, şi ne înălţam glasurile deopotrivă,  cu optimismul de care numai tinereţea e capabilă, fete şi băieţi, ba chiar şi profesori.


Pianistul a căpătat nume şi faţă umană după 50 de ani, când la „Vatra Românească” din Bucureşti, pe aleea spre Cişmigiu, domnul comandor în retragere Emilian Munteanu spunea că vor organiza o întâlnire semicentenară la Constanţa, că unde în altă parte, mi-am zis eu şi i-am destăinuit că sunt o învăţătoare din generaţia constănţeană de absolvenţi din 1959, şi-i revăd în memorie, de parcă ar fi azi.


Mare mi-a fost bucuria când am aflat că dânsul era pianistul! De multe ori cadeţii ne invitau la Casa Armatei, la Bal de An Nou, la Balul Primăverii, la festivităţi de absolvire şi am rămas cu amintirea lor fascinantă şi curată toată viaţa. Tot în legătură cu ei îmi amintesc un eveniment sportiv, petrecut în Palatul Sporturilor, proaspăt inaugurat: un meci de handbal între echipa cadeţilor şi cea a Şcolii pedagogice tătare, secţie a Şcolii Pedagogice. A fost o nebunie! Noi eram acolo, în tribune, să ţinem cu ai noştri colegi, dar încurajam pe cei care atacau. Ce iuţi erau tătarii, Doamne, că nu-i puteai urmări! Buni şi cadeţii, că scorul rămânea egal. În ultimele secunde, tătarii aveau un gol avans. Cadeţii s-au repezit cu disperare, cerând mingea de la portar, dar acesta a tras direct la poartă, peste apărătorul tătar ieşit din poartă. Neputincios, acesta a rămas cu ochii pe mingea care a intrat în poartă, nevenindu-i să creadă.


Sala a izbucnit în aplauze şi urale. Era meci egal! Cele două echipe s-au încolonat, au dat mâinile prieteneşte. Am mai văzut multe meciuri, dar niciunul n-a fost ca acela. Cadeţii! Am crescut în apropierea acestor oameni fascinanţi, şi ei în formare, şi-am simţit chemarea orizonturilor umane de a călăuzi drumurile celor de la poarta vieţii, în oraşul unicat la Marea Neagră, către lumina ştiinţei de carte.”.
 

Peste vremi

Stela Pahomie, fost angajat civil în cadrul Şcolii Militare Superioare de Marină, confirmă, la rându-i, la solicitarea expresă a Pianistului, semnificaţia parteneriatului strategic dintre cadeţi şi civili: „Pentru o dezvoltare armonioasă a psihicului, solicitat în programul zilnic al studenţilor, erau prevăzute activităţi sportive, dar şi cultural-educative. Erau pregătite orchestra, dansurile naţionale româneşti, corurile şi alte forme care puteau alcătui un program artistic pentru evenimentele care urmau.


Pentru realizarea unui program artistic exista cerinţa necesară de a participa şi persoane feminine, cu statut de personal civil, aşa ca mine. Timpul constituia o problemă şi toţi eram într-un program, de aceea activitatea cultural-educativă se desfăşura, de cele mai multe ori, chiar după orele de serviciu. Cea mai plăcută era repetiţia la dansuri. Nu se observa cum trece vremea!


Dansul era o magie. În fiecare dintre noi exista o atitudine de respect, care a rămas şi în prezent. Mediul de unde venea fiecare nu era comun, dar paşii de dans aduceau o undă din natura locului unde ne-am născut. Interesant că nu posedam, fiecare, costume naţionale, dar cu bunăvoinţa altor persoane, le-am împrumutat. Autenticul transmis prin noi, cei de atunci poate fi o experienţă pentru cei tineri de azi.


Consider că s-a realizat o comunicare între tinerii generaţiei noastre. Dar nu numai dansul a fost la înălţime, orchestra şcolii a avut rolul ei în a face faimoasă promoţia dumneavoastră. Fiind solicitată să privesc cu cincizeci de ani în urmă, nu pot să nu mărturisesc tuturor că am rămas cu o amintire curată, pe care o retrăiesc plăcut. Consider această invitaţie, de a scrie câteva rânduri, o recunoaştere a strădaniilor mele din acea vreme.


Peste frumoasele primăveri de atunci, s-a aşternut, ca o singură clipă, povara a peste jumătate de veac, dar nu şi uitarea. Peste toţi anii s-au aşternut atâtea emoţii, bucurii, necazuri şi împliniri, încât dintre toate, acum la peste 50 de ani, rămân doar cele mai frumoase amintiri legate de instituţia care a pus bazele devenirii personalităţii ofiţerului de marină.


Benefic şi frumos pentru mine a rămas faptul că am avut parte, alături de dumneavoastră, de o educaţie aleasă. Am participat, cu ocazia evenimentelor importante a mai multor generaţii, la depunerea jurământului şi la avansarea promoţiilor de absolvenţi, între anii 1954 - 1975 şi, cu aceleaşi emoţii, în 1984 şi 1989, la cei doi băieţi ai mei.”.


Un marinar aspru, liric şi sentimental


Comandorul Emilian Munteanu era spontan, tumultuos, inspirat şi imprevizibil. Adesea, îmi era greu sau aproape imposibil să-l întrerup. Citea mult şi exploata speculativ, uneori, ceea ce i se părea demn de cultura şi eleganţa unui ofiţer. Deopotrivă, îşi admira şi respecta colegii, despre care avea numai cuvinte de laudă. Iată o mostră de portretist, care lasă să se întrevadă şi latura sa, mai puţin cunoscută, de abil mânuitor al penelului: „Victor Hugo a spus în ''Oamenii mării'' că acestor ''oameni aspri le place tot ce este mai gingaş''. Toni Uncu (n. 13 noiembrie 1938 – d. 28 iulie 1998) a fost o îngemănare reuşită a puternicului cu frumosul şi, mai mult decât atât, a îmbinat ştiinţele exacte cu literele şi artele.


Avea curajul celui care a fost boxer când se lua ''în clanţă cu politrucii'', gingăşia poetului când creiona elegii marinăreşti pentru spectacolele noastre artistice şi acribia matematicianului versat atunci când domina îndelungatele dispute nocturne din sesiunile de examen, purtate în jurul variilor modalităţi teoretice de a soluţiona problemele de trageri de artilerie şi torpile, în aer, pe mare şi sub apă; era tare la matematică, fizică şi chimie.


Marile orori ale epocii s-au petrecut în afara ştiinţei noastre; la nivelul nostru de oameni aflaţi în semi-recluziune patru ani de zile, se petreceau potlogării represive, de genul consemnării în unitate şi arestul pentru câteva zile, pentru micile noastre revolte şi rezistenţe la tâmpenie, pe care le manifestam şi noi cât ne permiteau regulamentele militare.


În anii 1956-1957, când colegii noştri de liceu rămaşi în facultăţile civile erau hărţuiţi, interogaţi şi chiar condamnaţi pentru protestele din centrele universitare, Toni, cu geniul său de improvizaţie, a compus o satiră la adresa elevului care nu învaţă la limba rusă, care a fost un adevărat ''de te fabula naratur''; era demonstrat că n-are rost să fim obligaţi, cu de-a sila, să ne drăgăluim cu limba ''măreţului popor sovietic eliberator'', pentru că tot nu se lipea de noi.


Iată textul:
''Ia znaiu Limba Rusă haraşo
Mai bolşe decât orice rus sadea
Şi nu e în clasa mea nicto,
Să ştie Limba Rusă, aşa cum znaiu ia.
Iar la uroc eu gavaresc,
Numai cu vorbe nelegko
Şi ucenicii amuţesc,
Că nimeni nu pricepe nicevo.''


A fost suficientă recitarea într-un singur spectacol a acestui text, pentru ca profesorii, ştiutorii de carte şi cunoscătorii de istorie (aveam şi celălalt fel de profesori) să-l memoreze şi să găsească mii de prilejuri pentru a-şi exprima preţuirea faţă de Toni şi acordul cu opinia lui; îl scoteau la tablă cu ''ia găvăreşte Toni'' sau îl apreciau cu ''haraşo demonstraţie'', astfel încât zidul de simpatie şi complicitate construit în jurul lui să-l apere de năprazne.


Au fost şi la Şcoala Navală oameni! Iar Toni Uncu a fost unul dintre cei mai îndrăgiţi. În anul 1989, când trebuia să aniversăm 30 de ani de la terminarea Şcolii Navale, fără voia lui, Toni ne-a împărţit în două tabere: câţiva netrebnici «aflaseră de la ''Europa Liberă'' că Toni are domiciliu obligatoriu pe chestii politice» şi trebuie să-l scoatem din catalog; de cealaltă parte, majoritatea, care a susţinut foarte ''partinic'' că, dacă ''Scânteia'' nu pomeneşte de chestia asta, înseamnă că totul este ''otravă imperialistă'' şi Toni este şi rămâne colegul nostru.


Şi este şi azi, la şapte ani după trecerea la cele veşnice: Toni este nepreţuitul nostru coleg, puternic şi gingaş, ultraexact, dar şi poet! Marina a pierdut un ofiţer destoinic, dar ţara a căpătat un mare ziarist.”. Nimeni nu moşteneşte pământul! Dar pământul îi moşteneşte pe oamenii mari! Câtă dreptate avea nea Bebe. Pianistul...


Bibliografie:


„Promoţia «Căpitan de rangul 1 Nicolae Milu» 1959 a Școlilor Militare Superioare de ofiţeri de marină. 50 de ani de la absolvire”, Coordonator: Contraamiral de flotilă (rtr) Mircea Neacşu, Editura CallasPrint, 2012


Sursa foto:


Albumul de familie al doamnei Maria Iordana


Despre Marian Moşneagu


Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Vânt bun printre stele, baroane!: Constelaţia '59 (galerie foto)