Primii submarinişti români în Germania Bibi Costăchescu se impune (galerie foto)

La 26 iunie 1936 sosea în ţară, de la Fiume-Italia, primul submarin românesc „Delfinul”, sub comanda comandorului Victor Voinescu, conturându-se astfel planul de înzestrare lansat cu zece ani în urmă, care viza dotarea Marinei Regale Române cu trei submarine. Din acest an, în istoria Marinei Regale Române a început o nouă şi notabilă activitate legată de perfecţionarea pregătirii de specialitate a submariniştilor şi însuşirea temeinică a procedeelor de folosire în luptă a celor trei submersibile româneşti - „Delfinul”, „Marsuinul” şi „Rechinul” - utilizate pe frontul Mării Negre în cel de-al Doilea Război Mondial.
 
În pofida unor abordări adesea episodice sau secvenţial tratate în istoriografia naţională, odiseea submarinelor româneşti rămâne un subiect insuficient exploatat atât de către istoricii militari consacraţi, cât şi de confraţii de breaslă civili. Un eveniment editorial de mare succes, precum lucrarea reputatului publicist şi istoric Florian Bichir, prilejuit de lansarea, în 2014, de către Editura Militară, în două ediţii, a volumului „Corsarii uitaţi ai adâncurilor. «Delfinul», «Rechinul», «Marsuinul»”, pe care am avut onoarea să-l prefaţez, (re)confirmă apetitul tuturora pentru descifrarea şi reliefarea importanţei cruciale şi a semnificaţiei tactice majore a existenţei armei submarine în Marina Română.
 
Conform unei „Sinteze asupra Dării de seamă generale”, întocmite de căpitanul Petre Popescu-Deveselu, şeful Biroului Operaţii, înaintată      de comandantul Diviziei de Mare, contraamiralul Ioan Georgescu, pe 20 iunie 1941, Comandamentului Marinei Regale, pe 12 aprilie 1941 au plecat din Bucureşti cu destinaţia Berlin ofiţerii trimişi în Germania pentru specializare. Sosiţi la Berlin pe 14 aprilie, aceştia s-au prezentat la O.K.M., de unde, pe 16 aprilie, au plecat spre Gotenhafen (Gdynia), însoţiţi de căpitanul Pfeifer, comandantul submarinului U 56, trimis special de către 2 U.L.D. Aici funcţionau două U.L.D. (Unterseeboots lehr Division), şcoli elementare în care cursanţii (soldaţi, maiştri şi subofiţeri), după ce au făcut o şcoală de specialităţi la uscat, erau ambarcaţi pe cele 18 submarine afectate şcolii pentru a deprinde practica imersiunii. Serviciul la bordul acestor submarine era de la 8 la 16, în restul timpul echipajul fiind liber. La bordul unui submarin în port rămâneau de serviciu un maistru puntist, un maistru mecanic şi un marinar. Submariniştii români au fost conduşi la s/s „Hansa”.
 
Pe 17 aprilie, marinarii români s-au prezentat la locotenent-comandorul Ambrosius, comandantul Flotilei de Submarine de Instrucţie.
 

Pe picior de egalitate cu nemţii

 
În ultima sa lucrare, „Marina Română în războiul antisovietic. Submarine, vedete torpiloare, canoniere, torpiloare, baraje de mine, Comandamentul Portului şi Zonei Constanţa, remorchere dragoare şi hidroaviaţia, comandanţi”, apărută postum, în 2008, la Editura şi Tipografia Europroduct din Piteşti, comandorul în retragere Nicolae Petrescu, cel mai longeviv director al Muzeului Marinei Române (1975-1987), rezumă astfel „Pregătirea submariniştilor în Germania”: „În perioada 17 aprilie - 3 mai 1941 personalul a fost ambarcat iniţial pe submarinul U 56, iar după plecarea acestuia la Danzig pe lansări, pe. U 57. În această perioadă au fost efectuate ieşiri scurte în mare de circa 8 ore, executându-se numai imersiuni.
 
Pregătirea ofiţerilor români submarinişti, punte şi mecanici, s-a realizat la Şcoala de Submarine din Germania. Încă înainte de începerea războiului antisovietic, şase ofiţeri de marină români - căpitanii Constantin Costăchescu, Panait Papaianopol şi Ioan Arghiriade (mecanic), locotenenţii Şerban Argeşeanu şi Ioan Boeru şi aspirantul Panait Popescu (mecanic) - au efectuat un stagiu de practică la Gotenhafen şi Memel în Germania, în perioada 12 aprilie 1941 - 11 mai 1941.
 
În cadrul Flotei de Submarine de Instrucţie s-a vizitat submarinul U 56 pentru familiarizarea cu nomenclatura germană şi cu comenzile care se dau la bordul navei şi cu verificările ce se fac în compartimente şi pe punte.
 

În cadrul ieşirilor în mare s-au studiat calculele dozajelor, folosirea motoarelor termice şi s-au făcut demonstraţii de intrări în imersiune cu un submarin german. Instruirea personalului românesc a continuat pe submarinul pus la dispoziţie de Flotila germană cu instructorii germani ambarcaţi la bord. Prima imersiune a fost executată de către specialiştii germani, timp de circa două ore, în ziua de 22 aprilie 1941. Tot în această zi s-a făcut o imersiune şi de către ofiţerii români, care a durat o oră şi zece minute. Cât au durat aceste activităţi sub apă, românii au manevrat cârmele orizontale, au participat la conducerea navigaţiei şi la o serie de exerciţii cum au fost schimbări de viteză şi de cotă, marşuri înapoi şi folosirea unei singure cârme pentru variaţii de cotă.
 
La 2 mai 1941 s-au terminat cursurile de navigaţie submarină, cele mai multe imersiuni fiind pregătite şi realizate de către ofiţerii români, aceştia executând şi prima imersiune rapidă. La imersiunea de alarmă, intrarea sub apă a durat 35 de secunde şi a fost condusă de instructorii germani.
 
La 27 aprilie 1941 grupa de ofiţeri români a fost ambarcată pe submarinul U 57. Aici s-au intensificat imersiunile rapide şi de alarmă, majoritatea revenind românilor. Din programul activităţii desfăşurate la Şcoala de Submarine de la Gotenhafen rezultă că, din 30 de imersiuni, care au durat 23 de ore şi 42 de minute, personalul românesc a executat 21. S-au totalizat 70 de ore şi 55 de minute de ieşire în mare”.
 
Duminică, 4 mai, locotenent-comandorul Hartman l-a anunţat pe căpitanul Constantin Costăchescu că urmează să se deplaseze la Şcoala de Lansări Torpile de la Memel. Seara, la ora 20, se oferă o masă în onoarea cursanţilor români, la care au participat comandorul Schmidt, locotenent-comandorul Hartman, comandantul 2 U.L.D., locotenent-comandorul Ambrosius, şeful Flotilei de Instrucţie şi trei ofiţeri.
 
La 5 mai 1941, căpitanul Bibi Costăchescu s-a deplasat la Şcoala de Lansări Torpile de la Memel, unde a fost cazat la nava-bază „Waldemar Kephamel”. A doua zi la prânz au sosit şi locotenenţii Şerban Argeşeanu şi Ioan Boeru.

 
La Şcoala de la Memel au fost studiate cursuri despre metoda lansărilor de noapte şi de zi şi s-au făcut lansări tactice de torpile de către ofiţerii germani şi de către căpitanul Constantin Costăchescu. S-au mai executat lansări cu periscopul afară şi atacuri cu împunsături. De remarcat că toate lansările efectuate de ofiţerii români au lovit ţintele.
 
Pe 11 mai 1941 cei trei ofiţeri români s-au prezentat la şeful Flotilei pentru vizita de rămas bun. La ora 16 au plecat spre Berlin, unde au sosit pe 12 mai, la ora 8.     Misiunea celor şase submarinişti români din Germania a fost un moment important. S-au studiat metodele de atac cu submarinul, atât ziua cât şi noaptea, reţinându-se numeroase învăţăminte, raportate eşaloanelor superioare ale Marinei Române, care au introdus o parte din acestea în programele de pregătire a submarinului „Delfinul” şi a echipajelor viitoarelor noi submarine .
 
În ceea ce priveşte metodele pentru lansări, s-a considerat că cele germane sunt superioare, dar şi la noi platoul cu trei cercuri, pentru determinarea drumului ţintei, era considerat foarte bun. Germanii socoteau că nava ce urma a fi torpilată trebuia să se găsească în prova submarinului, iar în cazul atacului unui convoi, submarinul să se plaseze în interiorul acestuia. Comandantul submarinului U 57, care venea de pe front, susţinea că din cele 25 de nave scufundate de submarinul său în Oceanul Atlantic, majoritatea aveau o viteză mai mică de 8 Mm pe oră. A rezultat că se pot lansa mai multe torpile cu giroscopul deviat.
 
În privinţa atacurilor de noapte, se cerea ca submarinul să se plaseze cât mai în prova, apoi să se abată şi să ia drumul de atac, prezentând cât mai puţin bordul spre a nu fi descoperit. Era interzis atacul în barajele de mine. Convoaiele se loveau numai după ce submarinele au fost informate prin T.F.S. de către aviaţie sau de o staţie de la uscat.
 
În legătură cu Şcoala de la Memel, s-a remarcat folosirea intensă a celor şase submarine din dotare prin ieşire în mare, noaptea şi ziua şi prin numărul sporit de lansări (30-40). În decurs de 40 de zile, cât dura şcoala, se pregăteau 20 de comandanţi de submarine. Ofiţerii germani spuneau că este mai bine să fie o zi de mare decât o săptămână de teorie. Atât ofiţerii cât şi echipajele submarinelor germane aveau un moral excelent, se purtau civilizat cu ofiţerii români, dar nu arătau o prietenie deosebită (sic!). aveau foarte puţine cunoştinţe despre România.
 
În raportul înaintat eşaloanelor superioare, căpitanul Constantin Costăchescu a prezentat caracteristicile submarinelor U 56 şi U 57 (250 tone) şi U 30 de 500 tone, care se refereau la numărul balasturilor, aparatelor de salvare, înclinometrelor, torpilelor şi gurilor de artilerie, pregătirea timonierilor, tablelel întrebuinţate etc. Din punct de vedere administrativ s-a arătat că submariniştii “aveau cea mai bună masă dintre toţi soldaţii Germaniei. Săptămânal li se dă o raţie de alcool, biscuiţi, ciocolată. Țigări li se dau cu preţ de export. Nu lipseşte cafeaua veritabilă şi ceaiul. Unt au din belşug”.
 
Echipajele erau foarte bine îmbrăcate, aveau haine din piele, cizme de foarte bună calitate, locuiau pe trei nave-bază, aveau sanatorii la munte pentru personalul bolnav. Pe submarinele mici, mecanicul şef era şi medicul bordului, la navă aflându-se şi o ladă cu diverse medicamente. S-a propus să se trimită în Germania un ofiţer specialist care să studieze modul de organizare a administraţiei germane pentru submarine.
 
Raportul căpitanului mecanic Panait Papaianopol conţine informaţii privind învăţarea nomenclaturii aparatelor, a datelor şi caracteristicilor submarinelor şi a execuţiei, în exclusivitate, a manevrelor de imersiune de către mecanicul-şef. În ce priveşte operaţiunile pentru pregătirea de imersiune a submarinului, acestea erau identice cu ale submarinului „Delfinul”. Toţi comandanţii de submarine germane au insistat foarte mult asupra exerciţiilor de intrare rapidă în imersiune şi se întreceau pentru a atinge un timp record.
 
Din datele furnizate rezulta că echipajul românesc a ajuns la începutul celei de-a doua săptămâni de şcoală la aceleaşi performanţe ca şi echipajul german. Căpitanul mecanic Ioan Arghiriade a adus informaţii despre partea electrică, despre datele motoarelor electrice auxiliare, despre aparatele de emisie şi recepţie şi gonio, despre organizarea serviciilor şi formarea personalului mecanic realizată în şcoli elementare, cursuri teoretice la uscat şi pe submarine şi prin şcolile de lansări de torpile şi de atacuri asupra convoaielor.
 
Germanii au păstrat secretul asupra unor aparate noi pe care le aveau pe submarine, refuzând să dea informaţii ofiţerilor români. Erau acoperite cu huse aparatele de ţinere la zi a elementelor de lansare, precum şi aparatele de cifrat şi descifrat. Despre atacul orb cu perifonul şi despre existenţa unui Fire director de pe submarinele germane s-a aplicat acelaşi regim.
 
La capitolul Diverse, în raportul său, locotenentul Ioan Boeru menţiona: „Din toate discuţiunile avute am ajuns la concluzia că suntem foarte puţin cunoscuţi. Ofiţerii cu care am discutat chestiunea Transilvaniei răpite, erau informaţi că în acele regiuni românii nu trec de 10%. Am fost rugat să vorbesc ceva româneşte ca să audă cum sună limba românească. Într-o seară pe U 30, rugând să ni se prindă postul de radio Donau în timpul informaţiunilor în româneşte, am fost chemaţi să ascultăm un post unde se vorbea o limbă slavă. Cunosc însă pe unguri foarte bine şi împărtăşeau pretenţiunile exagerate ale acestora. În cele câteva reviste răsfoite prin cafenele n-am găsit nimic despre România, în schimb am văzut multe articole despre Ungaria şi Bulgaria. Am notat un singur articol: Bulgarien in vergangenheit und Gegenwart, publicat în “Reclams Universum” din 24 aprilie 1941, care apare la Leipzig, pentru faptul că Bulgaria era trecută în hotarele sale naţionale fără Cadrilaterul nostru”.
 
În ziua de 4 mai 1941, primii submarinişti români şcoliţi în Germania s-au prezentat comandantul Şcolilor, căpitan-comandorul Schmidt, care le-a transmis că aşteaptă să sosească în curând a doua serie de cursanţi.
 

Un parteneriat viabil

 
La finalul Sintezei întocmite de căpitanul Petre Popescu-Deveselu, acesta propunea să se obţină din Germania aparate de lansare „Tuza” pentru cele trei submarine româneşti, broşura cu maladiile curente la bordul submarinului, proiectoare pentru semnalizare speciale pentru submarin şi să se clarifice problema proviziei de rezervă. De asemenea, erau necesare norme pentru vizita medicală ce urma să se facă personalului submarinist.
 
Seriile viitoare urmau să stea la Gotenhafen numai o săptămână iar la Memel două săptămâni. Pentru aprofundarea chestiunilor administrative era propus sublocotenentul de administraţie Stegaru.
 
În fine, întrucât România era prea puţin cunoscută, se propunea ca viitorii cursanţi să aibă asupra lor „broşuri de propagandă românească şi lucrări naţionale pentru a fi distribuite ofiţerilor şi echipajelor”.
 
În Zodia Periscopului
 
Dacă este să privim retroactiv evoluţia în carieră a celor şase protagonişti ai acestei prime serii de marinari români şcoliţi în Germania, vom constata că ei au confirmat încrederea şi speranţele mai marilor Marinei Regale Române.
 
Astfel, căpitanul Constantin-Bibi Costăchescu, asul submariniştilor români, avea să activeze ca ofiţer secund şi ofiţer cu torpilele (1 octombrie 1938 - 1 noiembrie 1939) şi comandant al submarinului “Delfinul” (1 noiembrie 1939 - 1 noiembrie 1942), cu care a executat 15 cruciere de război.
 
În urma participării la manevrele regale din 1938 şi în continuare la o aplicaţie executată în prima lună de către ofiţer la bordul submarinului, ministrul Aerului şi Marinei, generalul adjutant Paul Teodorescu, a emis Ordinul de Zi nr. 6 din 7 noiembrie 1938, în care se preciza: „Activitatea de navigaţie la suprafaţă şi imersiune a submarinului «Delfinul» a fost în ultimul timp din cele mai fructuoase şi demnă de a fi dată exemplu. În decurs de o lună şi câteva zile, nava a parcurs un total de peste 1 300 Mm.
 
Pe tot drumul marşului, personalul ofiţeresc şi întreg echipajul submarinului au dat dovadă de pricepere, putere de muncă şi vădită dragoste pentru ca nava lor să ducă la îndeplinire misiunile ce i-au fost încredinţate.
 
Unitate nouă în Marina noastră, submarinul «Delfinul» a ajuns la performanţele actuale datorită sârguinţei şi entuziasmului tuturor şi mai ales ale comandanţilor şi ofiţerului mecanic”.
 
După doi ani petrecuţi la bordul submarinului „Delfinul”, Bibi Costăchescu a fost apreciat ca un „ofiţer eminent din toate punctele de vedere, (...) şi-a însuşit cunoştinţele necesare unui comandant de submarin” şi ca „...model din toate punctele de vedere şi care face cinste Marinei şi submariniştilor”.
 
Prin Înaltul Decret Regal nr. 656 din 12 martie 1943 (Brevet nr. 1 834), Constantin Costăchescu a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa III-a „pentru eroismul şi sângele rece, elanul şi dispreţul faţă de moarte de care a dat dovadă la comanda submarinului «Delfinul». În timpul celor 7 misiuni de război executate în condiţiuni din cele mai grele a reuşit să scufunde o navă sovietică de 12 000 tone şi prin măsurile luate să-şi salveze submarinul şi echipajul ori de câte ori a fost atacat de submarinele, vedetele sau aviaţia inamică, revenind neatins la baza de plecare”.
 
În tabelul nominal de propuneri la decorare, semnat de contraamiralul Ioan Georgescu, comandantul Marinei Regale, se evidenţia: „A navigat 5 806 mile la suprafaţă. A stat sub apă 348 ore, mergând 460 mile.
 
[...] În misiunea a 7-a, submarinul a făcut parte dintre forţele care au blocat Sevastopolul, faptă citată în Comunicatul Special al Înaltului Comandament German. În misiunea a 2-a, submarinul a fost atacat de un submarin sovietic în imersiune. În misiunea a 3-a, după ce a scufundat nava sovietică, submarinul a fost atacat timp de opt ore de către vedetele sovietice, care au lansat contra lui 85 de grenade antisubmarine. În misiunea a 6-a, submarinul a fost atacat de trei ori de aviaţie. În misiunea a 7-a, submarinul a fost atacat de trei ori timp de 20 de ore cu 520 bombe de avion.
 
În toate aceste operaţiuni, a dovedit un deosebit curaj şi eroism, reuşind ca prin măsurile luate să salveze submarinul şi echipajul, revenind neatins la baza de plecare”.
 
În rezoluţia pe acest raport, viceamiralul Nicolae Păiş, subsecretar de stat în Subsecretariatul de Stat al Marinei, a specificat: „De acord cu comandantul Marinei. Nu găsesc cuvinte cu care aş putea să exprim curajul, încrederea în sine, destoinicia cu care căpitanul Costăchescu Constantin a condus submarinul «Delfinul» în faţa coastelor sovietice”.
 
În anul 1941 a obţinut Brevetul de comandant de cursă lungă cu nr. 1 072 din 23 octombrie 1941. Odată cu intrarea submarinului „Delfinul” în reparaţii, între 1 noiembrie 1942 şi 25 iunie 1943 a activat ca profesor de Navigaţie la Şcoala Navală.
 
Ulterior a fost încadrat la Grupul Submarine şi Vedete Torpiloare (25 iunie - 30 septembrie 1943) şi ca ajutor, respectiv şef al Biroului Operaţii la Comandamentul Litoralului Maritim şi Fluvial (15 mai 1944 - 1 septembrie 1945). În cadrul Biroului Operaţii, ofiţerul a întocmit o serie de materiale şi în special o lucrare cerută de comandamentul sovietic, cu referire la apărarea contra paraşutiştilor. În notarea pe anul respectiv se menţiona: „A colaborat în excelente condiţiuni cu comandamentul sovietic, executând în perfecte condiţiuni toate lucrările cerute, acordându-i-se mulţumiri de către Apărarea sovietică a coastei”.
 
Ulterior a fost încadrat la Comandamentul Apărării Litoralului Maritim (15 februarie 1946 - 13 aprilie 1948), ca şef de stat-major la Comandamentul Forţelor Fluviale (13 aprilie 1948), respectiv şef al Serviciului de Pilotaj Militar în portul Constanţa (1948-1950).
 
În ultima parte a carierei a fost profesor de Navigaţie la Catedra Specială a Institutului de Piscicultură Constanţa, numit prin Ordinul M.F.A. nr. M.C. 05777 din 21 iunie 1952 (21 iunie 1952 -iunie 1953). Odată cu mutarea Institutului de Piscicultură, a predat Navigaţie la Institutul Tehnic din Galaţi.
 
Prin Ordinul M.C. 0333 din 19 februarie 1955 a fost desemnat şef al Catedrei de Materiale şi Muniţii de Artilerie la Şcoala Superioară de Marină, iar prin Ordinul nr. 038 din 15 octombrie 1956 al Comandamentului Forţelor Navale Maritime a fost numit şef al Facultăţii de Navigaţie la Şcoala Militară Superioară de Marină din Constanţa. „Are o bună pregătire generală şi de specialitate foarte bună - sublinia în ultima foaie de notare comandantul Şcolii Superioare de Marină, căpitanul de rangul 1 Nicolae Milu - care îi permite a conduce în bune condiţiuni procesul de învăţământ, datorită practicii îndelungate de învăţământ, are pregătirea metodică necesară, ceea ce-l ajută să facă pregătirea celorlalţi ofiţeri, profesori”.
 
În luna mai 1957, împreună cu comandorul Constantin Bruker, a organizat prima sesiune ştiinţifică din Marina Militară, la care au prezentat referate şi patru elevi ai Şcolii Militare Superioare de Marină, pe care i-a coordonat personal. În acelaşi an, la iniţiativa sa, a organizat în cadrul şcolii prima expoziţie astronomică din armată.
 
Căpitanul mecanic Panait Papaianopol (n. 29 decembrie 1897, la Cernavodă), provenit din rândul maiştrilor militari de marină, a urmat iniţial cursurile Şcolii de Submarine din Italia, între 5 noiembrie şi 31 decembrie 1927, respectiv 1 ianuarie şi 16 mai 1928 fiind ambarcat pe submersibilul „Nani”.
 
După o perioadă de ambarcare pe nava-bază pentru submarine „Constanţa” (21 iulie - 29 septembrie 1931, 1 ianuarie - 28 martie 1932), şi-a desfăşurat activitatea la bordul submarinului „Delfinul”, fiind ambarcat pe acesta între 24 octombrie 1930 şi 20 decembrie 1931, 9 mai 1936 şi 1 aprilie 1940, respectiv 1 iulie 1940 şi 21 iunie 1941. În perioada 1 aprilie - 1 iulie 1940 s-a aflat în Rezerva submarinului.
 
Fost maistru militar de marină, căpitanul mecanic Ioan Arghiriade (n. 30 august 1903, la Bucureşti) ajunsese în iulie 1945 la gradul de locotenent-comandor. După ce iniţial activase la Arsenalul Marinei (1924-1927), ca membru în Comisia de supraveghere din Italia (1927-1930) şi pe monitorul „Ardealul” (1 iulie - 1 noiembrie 1934), a fost mutat pe nava-bază “Constanţa”. La bordul acesteia şi-a desfăşurat activitatea în mai multe etape, respectiv 15 iulie - 16 septembrie 1932, 2 noiembrie 1934 - 13 aprilie 1935, 1 noiembrie 1935 - 9 mai 1936 şi 22 iunie 1941 - 1 aprilie 1942.
 
În perioada 9 mai 1936 - 1 august 1940 a făcut parte din echipajul submarinului “Delfinul”. Ulterior a fost repartizat în echipajul de rezervă al submarinului (1 aprilie 1942 - 5 septembrie 1944), după arestarea navelor de luptă româneşti de către aliatul sovietic fiind mutat la Şcoala Submaiştri de Marină (1 noiembrie 1944 - 1 septembrie 1947). Pe 1 septembrie 1947 a fost trecut în rezervă.
 
Locotenentul Şerban I. Argeşeanu (n. 4 noiembrie 1912), provenit şi el din rândul maiştrilor militari de marină, avea să fie înaintat la 1 martie 1946 la gradul de locotenent-comandor.
 
Şi-a început cariera la bordul navei-bază „Constanţa” (15 iulie - 15 octombrie 1933, 1 mai - 15 octombrie 1934), pe monitorul „Ardealul” (20 mai - 24 septembrie 1935), la Arsenalul Marinei (31 octombrie 1935 - 1 mai 1936), pe distrugătorul „Regina Maria” (10 mai 1936 - 25 ianuarie 1937) şi din nou pe nava-bază „Constanţa” (7 iulie - 19 decembrie 1937, 15 ianuarie-15 aprilie 1939, 1 aprilie - 1 iulie 1940).
 
Între 19 decembrie 1937 şi 15 ianuarie 1939, 15 aprilie 1939 şi 1 aprilie 1940, respectiv 1 iulie 1940 şi 1 aprilie 1942 a făcut parte din echipajul submarinului „Delfinul”. Ulterior a activat la Centrul de Instrucţie Submarine şi Vedete Torpiloare (19 mai 1941 - 19 decembrie 1942) şi ambarcat pe submarinul „Rechinul” (19 decembrie 1942 - 15 noiembrie 1943).
 
În perioada 15 septembrie 1943 - 15 mai 1944, respectiv 1 august 1945 - 28 februarie 1946 a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război. Spre finalul carierei a fost încadrat la Comandamentul Litoralului Maritim şi Fluvial (15 mai - 31 octombrie 1944), Subsecretariatul de Stat al Marinei (31 octombrie 1944 - 1 august 1945), la Comandamentul Forţelor Fluviale (1 martie 1946 - 19 aprilie 1948, 18 decembrie 1948 - 31 iulie 1950) şi la Comandamentul Apărării Litoralului Maritim (19 aprilie - 18 decembrie 1948).
 
Locotenentul Ioan Boeru va ajunge să fie înaintat în gradul de căpitan la 20 martie 1943. Iniţial a activat în etape succesive pe N.M.S. „Constanţa” (15 iulie - 1 octombrie 1935, 5 iulie - 21 august 1936, 11 septembrie - 5 noiembrie 1936, respectiv 1 noiembrie 1939 - 1 august 1941), canoniera „Locotenent-comandor Stihi Eugen” (21 august - 11 septembrie 1936), şi distrugătoarele „Regina Maria” (11 iunie - 16 octombrie 1937), „Mărăşti” (19 noiembrie 1937 - 3 mai 1938) şi „Regele Ferdinand” (4 - 13 mai 1938). A făcut parte din echipajul submarinului „Delfinul” între 5 iunie 1938 şi 1 noiembrie 1939.
 
Aspirantul mecanic Panait Popescu avea să fie înaintat la gradul de căpitan pe 24 februarie 1946. După o perioadă scurtă de ambarcare pe nava-bază pentru submarine „Constanţa” (1 august - 1 noiembrie 1938), a făcut parte din rezerva submarinului între 8 mai 1940 şi 18 decembrie 1942, respectiv 1 aprilie şi 20 mai 1943.
 
În perioada 20 mai - 16 octombrie 1943 a fost ambarcat la bordul navei-şcoală „Mircea”.
Între 20 iunie şi 4 septembrie 1944 a făcut parte din echipajul submarinului „Delfinul”.
Pe 24 februarie 1946 a fost detaşat la Ministerul Comunicaţiilor.
 
Colaborarea militară dintre cele două flote avea să continue până la 23 august 1944, prin intermediul Misiunii Navale Germane în România.
 
Bibliografie
 
Florian Bichir, „Corsarii uitaţi ai adâncurilor. «Delfinul», «Rechinul», «Marsuinul»”, Bucureşti, Editura Militară, 2014
 
Comandor dr. Marian Moşneagu, „Dicţionarul marinarilor români”, Bucureşti, Editura Militară, 2008
 
Comandor în retragere Nicolae Petrescu, „Marina Română în războiul antisovietic. Submarine, vedete torpiloare, canoniere, torpiloare, baraje de mine, Comandamentul Portului şi Zonei Constanţa, remorchere dragoare şi hidroaviaţia, comandanţi”, Piteşti, Editura şi Tipografia Europroduct, 2008
 
Sursa foto: Fototeca Muzeului Naţional al Marinei Române
 

Despre Marian Moşneagu

 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 

Doamna Valentina Misogini, marinari cu fustă şi zeiţele Sulinei (galerie foto)

Spovedania marinarului Destine, pilde şi poveţe (galerie foto)