Lumea marinarilor Primul comandant democrat al Marinei Militare Române

• Fără insemne regale!

Fiul Luciei, născută Lacroix, şi al locotenent-colonelului de cavalerie Nicolae Săvulescu, Eugeniu Săvulescu s-a născut la 8 august 1901, în Bucureşti.
 
A absolvit şcoala primară nr. 21 din Bucureşti (1912), 4 clase la Gimnaziul „Gheorghe Şincai” din Bucureşti (1916), trei clase la Liceul Militar din Iaşi (1919), Şcoala Navală Constanţa (1921), Şcoala Specială a Marinei (1923), Şcoala de Pilotaj Tecuci (1924, specializându-se ca observator din avion), Şcoala Superioară de Război (1931, şeful celei de-a 38-a promoţii) și Şcoala Navală de Război din Paris (1935).
 


Ulterior a efectuat un stagiu în Flota Fluvială a Iugoslaviei (15 octombrie-15 decembrie 1936), stagiatura la Marele Stat Major cu calificativul „Foarte bine”, fiind trecut în evidenţa ofiţerilor stat-majorişti (septembrie 1936) şi Cursul de perfecţionare pentru colonei organizat pe armată, fiind unul dintre cei mai apreciaţi ofiţeri, cu calificative maxime (1948).
 
A fost înaintat în gradul de sublocotenent (1 iulie 1921), locotenent (10 mai 1925), căpitan (10 mai 1931), locotenent-comandor (15 august 1938), căpitan-comandor (20 martie 1943) şi comandor (16 iunie 1945).

Subalternul căpitanului Macellariu

Și-a început cariera la bordul monitorului „Brătianu” din cadrul Forţei Navale Fluviale (30 noiembrie 1921), la Apărarea Fixă Fluvială (1 octombrie 1922) şi la bordul canonierei „Slt. Ghiculescu” a Forţei Navale Maritime (1923-1924).

Ulterior a fost mutat la bordul torpilorului „Vârtejul” (1924), unde s-a afirmat ca un ofiţer capabil, cu o bună pregătire marinărească, comandantul torpilorului, căpitanul Horia Macellariu, apreciind că:

„…este unul dintre ofiţerii de elită, putându-se pune bază pe dânsul în orice împrejurare”.

 Pe 25 aprilie 1925 a fost mutat la bordul monitorului „Catargiu”, comandant al vedetei fluviale nr. 5 „Maior Gheorghe Sonţu” (15 octombrie 1925), respectiv „ofiţer de clasă” la Şcoala Navală (24 octombrie 1926).
Ambarcat ca ofiţer la bordul canonierei „Căpitan Dumitrescu”, a executat programul de instrucţie al Şcolii Navale, împreună cu elevii instituției (1 iunie-15 octombrie 1927).
 
În anul de învăţământ 1927/1928 a rămas în aceeaşi funcţie la Şcoala Navală, iar în campania de vară a fost numit şef al artileriei pe distrugătorul „Mărăşti”.
 
În Foaia calificativă pe anul 1931, directorul de studii din Școala Superioară de Război consemna:

,,Înfățișare plăcută. Destul de bine conformat, sănătos și rezistent. Încalecă (!) și mânuiește bine spada. Ținuta regulamentară și totdeauna curată. Cu aptitudini militare dezvoltate foarte mult.

 

Concepe ușor. Mult spirit de ordine și metodă. Cu foarte multă putere de muncă. Caracter frumos, temperament vioi. Judecată vioaie și sănătoasă. Memorie foarte bună și o cultură generală temeinică (sic) care-l scoate din comun. Posedă foarte bine cunoștințele militare.
 
Deși ofițer de marină care a luat contactul prima oară cu majoritatea cursurilor ce se prevăd în școală, datorită calităților sale superioare pe care le are, a reușit să se pună foarte repede la curent și s-a fixat foarte bine asupra chestiunilor, reușind să dea la unele lucrări de tactică cele mai bune soluționări. Lucrează singur și foarte repede.
 
A terminat anul I cu aprecierea generală «Bine», fiind clasificat printre primii din promoția sa de 54 ofițeri. Cu o educație militară exemplară, foarte disciplinat și cu simțul datoriei și al onoarei foarte dezvoltat. Punctual și foarte conștiincios. A urmat cursurile foarte regulat. Nu a fost pedepsit.

... În concluzie, este un ofițer eminent foarte necesar instituției, care poate duce la bun sfârșit însărcinările care i s-ar da.”.

În Foaia calificativă pe anul 1932, generalul Ion Antonescu, directorul Școlii Superioare de Război, superviza aprecierile la fel de elogioase ale directorului de studii: ,,Eminent ofițer. A terminat întâiul. Meritul său este cu atât mai mare cu cât fiind provenit din Marină, a fost la intrarea în școală aproape cu desăvârșire străin de cultura tehnică și tactică a ofițerilor de la uscat.
 
Educație desăvârșită și cultură foare serioasă.
Merită a fi chemat la stagiu la Marele Stat Major.”.
 

După absolvirea Şcolii Superioare de Război, a fost încadrat în Inspectoratul General al Marinei iar la 1 ianuarie 1933 a fost mutat la Apărarea Fixă Maritimă, ca şef al Birourilor 2 şi 3 în cadrul comandamentului şi comandant al Sectorului Maritim nr. 1 Sud.
 
În cadrul acţiunilor prilejuite de semicentenarul castelului Peleş, a condus compania de infanterie marină care a deschis defilarea armatei.
 
În Foaia calificativă pentru perioada noiembrie 1932 – octombrie 1933, comandorul Alexandru Gheorghiu, comandantul A.F.M., constata:

,,Înfățișare plăcută, sănătos, poate suporta cu ușurință greutățile unei campanii atât ca ofițer ambarcat cât și ca ofițer în unitate terestră.”

Ținută ostășească, se prezintă corect și cu prestanță în fața trupei.
Are prea frumoase aptitudini în teren; este foarte energic și hotărât; are mult sânge rece; inițiativă foarte dezvoltată; are foarte multă putere de muncă și perseverență; concepție justă și clarvăzătoare; caracter leal și ostășesc.
Inteligență vie, judecată matură și susținută atât de un bun simț foarte sănătos cât și de un frumos spirit de metodă.
Cultură militară dezvoltată cu temei și perfecționată prin urmarea Școlii Superioare de Război cu deosebit succes.
Foarte disciplinat, cu autoritate și prestigiu, are spiritul datoriei foarte dezvoltat.
Bun camarad, are simțul adevăratei onoare de soldat; curajul răspunderii accentuat.
Foarte devotat, leal, demn, moral, integru, duce o viață retrasă și perfect corectă. Conduită exemplară.
Execută ordinele fără șovăire, punând toată priceperea și tragerea de inimă.
A avut o activitate deosebit de rodnică atât în Corp cât și în afară.
Astfel, a întocmit programele de instrucție ale Corpului, a condus unitatea sa cu deosebite aptitudini la exerciții, teme, manevre și parăzi.
A ținut conferințe bine studiate în legătură cu modul de rezolvare a unei probleme tactice, cu acoperirea și cu apărarea litoralului maritim.
A făcut în Corp recenzii din diferite scrieri în legătură cu operațiile combinate și cu conducerea generală a războiului.
A colaborat cu deosebit zel și pricepere la studiile referitoare la stabilirea amplasamentelor de baterii, acoperirea litoralului cu mijloacele Marinei, organizarea de pace și de război a A.F.M.
Date fiind calitățile și pregătirea sa, a fost chemat și întrebuințat și la jocul de război al Diviziei de Mare.”.
 
A fost şef al Biroului 3 în cadrul Inspectoratului General al Marinei (1 octombrie 1935), detaşat ca ofiţer de stat-major stagiar la Regimentul 2 Infanterie (1 mai 1936), respectiv la Regimentul 2 Artilerie Grea (15 iulie 1936).
 
Ulterior a fost numit comandant al canonierei „Slt. Ghiculescu” (1936), comandant al canonierei „Căpitan Dumitrescu” (1937) și inspector de studii la Şcoala Superioară de Război (1938).
În anul 1939 a întocmit „Proiectul de Instrucţiuni provizorii asupra întrebuinţării tactice a marilor unităţi de marină”, şeful Serviciului Secretariatului General aducându-i la cunoştinţă faptul că ministrul Apărării Naţionale a pus următoarea rezoluţie pe acest document: „Aduc cele mai vii felicitări locotenent-comandorului Săvulescu, fiind primul ofiţer de marină care a întocmit primul «Regulament de întrebuinţare tactică a Marinei».
 
Comandamentul Marinei va forma o comisie de regulamente pentru toate regulamentele, din care vor face parte amiralul Gheorghiu şi locotenent-comandorul Săvulescu. Acest proiect de regulament va fi luat imediat în studiu şi mi se va da rezultatul până la 15 februarie, pentru a putea trece la tipărire.
 
Din conţinutul acestui regulament va trebui să purceadă toate celelalte regulamente ale armei.”.
În acelaşi an a publicat, la Institutul de Arte Grafice „Lucia” din Bucureşti, lucrarea „De la criză la război”.
 

În campania din Est

 
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost şef de stat-major la Flota Fluvială (1 iulie 1940), şef al Secţiei Operaţii din Statul Major al Marinei (1 noiembrie 1940), secund (mai 1941), respectiv comandant al distrugătorului „Regina Maria” la Divizia de Mare (3 octombrie 1941) şi şef al Secţiei III Operaţii în cadrul Comandamentului Marinei Regale (1 noiembrie 1942).
 
În Foaia calificativă pe anul 1942 (de la 1 noiembrie 1941 până la 31 octombrie 1942), comandantul Escadrilei de Distrugătoare, comandorul Horia Macellariu aprecia: ,,Foarte bune aptitudini fizice; sănătos și rezistent în război; vede și aude bine (!). Se prezintă cu autoritate și prestigiu în fața echipajului.
 
Foarte bune aptitudni militare dovedite pe mare în război. Energic și prevăzător, ia hotărâri conforme situației și responsabilității funcției ce deține. Voința formată. Muncitor și perseverent. Concepție clară și precisă. Inițiativa dezvoltată.
 
Foarte capabil. Inteligent și metodic, cu bună judecată și bun simț militar, are o cultură generală și profesională desăvârșite. Aplicat la studii.
 
Educație militară aleasă, este disciplinat, cu simțul datoriei dezvoltat. Are curajul militar și pe acela al răspunderii. Este devotat și patriot până la sacrificiu. Maniere alese, purtare foarte bună în serviciu și în societate. Execută ordinele cu promptitudine și sinceritate.
 
Activ și zelos, locotenent-comandorul Eugen Săvulescu a comandat pe N.M.S. ,,Regina Maria” de la 3 octombrie 1941, luând parte, în această calitate, la 44 de operațiuni de război (protecția transporturilor Armatei pe apă și a minărilor împotriva inamicului) în bazinul vestic al Mării Negre, între Bosfor – Bugaz – Cap Tendra – Sevastopol și Cap Saritch (Crimeea), când inamicul poseda o zdrobitoare supremație în forțe, parcurgând 12913 mile în ape nesigure, minate și supravegheate de submarine și aviația inamică, pe care le-a combătut cu elan și bravură, reușind a scufunda un submarin omologat, salvând nava sa și pe acelea ce le proteja, în depărtare de bazele proprii.
 
Pentru faptele sale în război, a fost decorat cu Ordinul ,,Coroana României” cu spade și panglică de Virtute Militară clasa a IV-a, ,,Crucea de Fier” germană clasa a II-a, ,,Vulturul German” clasa a II-a și propus la decorare cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a.
 
Locotenent-comandorul Eugen Săvulescu este un brav comandant de distrugător și de pavilion, cu însușiri excepționale. Are stagiul îndeplinit pe front și trebuind să fie debarcat, am renunțat cu greu la prețioasa sa colaborare în război; mi-ar face o deosebită plăcere să am putința a-l avea colaborator și în viitor.
 

„Este un foarte bun ofițer superior și comandant în război. Merită și îl propun a fi înălțat în gradul de căpitan-comandor la alegere.”.

Contraamiralul Ioan Georgescu, comandantul Marinei Regale a fost de acord cu aprecierile elogioase ale șefilor ierarhici, subliniind:

,,Locotenent-comandorul Săvulescu este un ofițer foarte capabil, dotat cu deosebite aptitudini militare și marinărești. Însuflețit de ambiția de a-și îndeplini datoria în cele mai bune condițiuni, el pune în joc o mare putere de muncă, o judecată bine echilibrată, unită cu un dezvoltat spirit de sinteză și cu un caracter hotărât. Prin calitățile sale și modul lăudabil în care și-a îndeplinit misiunile, s-a relevant ca un brav și excelent comandant de distrugător în timp de război.”.

Prin Î.D.R. nr. 656 din 12 martie 1943 a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a „pentru elanul şi bravura cu care, la comanda distrugătorului «Regina Maria», a intervenit în cursul atacului de submarine sovietice, în zona Şabla, în ziua de 1 decembrie 1941, reuşind prin abilitatea manevrei şi impetuozitatea atacului său să distrugă un submarin inamic. Pentru sângele rece şi curajul cu care, în calitate de ofiţer secund al distrugătorului «Regina Maria», a intervenit la conducerea artileriei navei în acţiunea contra distrugătoarelor inamice la Tuzla, contribuind astfel la scufundarea distrugătorului sovietic «Moskva» şi avarierea lui «Harkov».
 

„În noaptea de 6 spre 7 octombrie 1942, în apele Bosforului, fiind atacat de submarine sovietice, a reuşit printr-o manevră impetuoasă să respingă atacul şi prin contraatac şi manevră împiedică noi atacuri inamice în tot cursul nopţii, ducând astfel la bun sfârşit misiunea încredinţată. În cursul a 43 operaţiuni de război, la care a luat parte străbătând 13 700 mile prin zone infectate de mine şi supravegheate de inamic, a reuşit să respingă 11 atacuri submarine, fiind prin sângele său rece şi dispreţul de moarte un continuu şi viu exemplu pentru ofiţerii şi echipajul de sub comanda sa.”

 
La 20 martie 1943 a fost desemnat profesor şi şef al Secţiei Marină din Şcoala Superioară de Război iar la 15 mai 1944, comandant al Şcolii Navale din Constanţa şi al navei-şcoală „Mircea”.
 
În această calitate a participat la evenimentele din august 1944, Şcoala Navală fiind dislocată încă din luna iunie la Zimnicea, la eliberarea căruia marinarii au avut o contribuţie decisivă.

 
Pe noul drum al democratizării Marinei

După 23 august 1944 s-a implicat activ în activitatea Asociaţiei româno-sovietice A.R.L.U.S., ţinând o serie de conferinţe în acest sens şi a condus elevii Şcolii Navale care au defilat în luna martie 1945 într-o localitate din apropiere de Turnu-Măgurele, unde însuşi dr. Petru Groza a participat la înfăptuirea reformei agrare.
 
Pe 1 mai 1945 a fost numit şef al Serviciului Cultural din Subsecretariatul de Stat al Marinei.
 
La 16 iunie 1945 a fost desemnat director al Direcţiei Educaţie, Cultură şi Propagandă.
 
În notarea întocmită în anul 1946, comandantul Marinei, amiralul Petre Bărbuneanu, menționa: „Ca director pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă a continuat acţiunea de democratizare în sectoarele Marinei, în condiţiile unei lupte foarte grele şi foarte ascuţite (sic!)”.
 
A condus acest serviciu cu multă competenţă şi dăruire până în luna noiembrie 1946, când a fost numit şef al Statului Major Marină.
 
Prin Î.D.R. nr. 3958 din 10 decembrie 1946 a fost numit comandant al Marinei. În această calitate, s-a ocupat personal de constituirea şi pregătirea Flotei de Dragaj în Marea Neagră.
 
În anul 1947 a întocmit o „Dare de seamă a Comandamentului Marinei asupra reorganizării, dislocării şi încadrării”, reorganizare care s-a realizat până la 1 octombrie 1947 în condiţiile noi de pace, în paralel cu continuarea operaţiunii de dragaj, atât la fluviu cât şi la mare.
 
În a doua parte a anului 1947 a elaborat „Darea de seamă asupra situaţiei Marinei Regale”, în primele trei capitole, respectiv „Dragajul litoralului Mării Negre”, „Dragajul la Dunăre” şi „Reorganizarea Marinei”, referindu-se la situaţia dificilă în care se afla Marina, mai ales în urma măsurilor de desfiinţare sau transformare a unor unităţi speciale ale acesteia.
 
Se ceruse desfiinţarea Flotilei Apărării sub Apă de la Dunăre, măsură imposibil de realizat, deoarece lucrările de dragaj nu fuseseră încheiate, precum şi a doua transformare suferită după război de către unităţile de uscat ale Marinei, devenite Batalionul Geniu Marină, Batalionul Infanterie Marină şi Divizionul Artilerie Marină.
 
Preocupat îndeaproape de activitatea Flotilei de Dragaj Fluvial, le-a urmărit şi îndrumat activitatea, recunoscând meritele deosebite ale marinarilor care au luptat şi după terminarea războiului cu un inamic nevăzut, dar deosebit de periculos - minele magnetice.
 
Drept urmare, prin Ordinul de Zi nr. 21 din 10 aprilie 1947 pe Comandamentul Marinei Militare a apreciat „modul excepţional în care personalul şi trupa Flotilei de Dragaj Fluvial şi-au îndeplinit serviciul în condiţiuni extrem de grele în care au fost puşi să lucreze, realizând reparaţiile navelor şi punerea lor la punct a întregului material de dragaj, reuşind astfel să înceapă dragajul pe Dunăre la data fixată.”.
 
Prin Ordinul de Zi nr. 83 din 23 decembrie 1947 a citat întregul personal al Flotilei de Dragaj Fluvial pentru activitatea neobosită desfăşurată în cursul anului 1947.
 
În condiţiile efectelor nefaste ale secetei anilor 1946-1947, a urmărit personal strângerea ajutoarelor Marinei pentru regiunile calamitate.
 
Din „Darea de seamă cuprinzând totalitatea ajutoarelor pe care Marina le-a dat pentru nevoiaşii din regiunile lovite de secetă” rezultă că, din donarea soldei, marinarii au strâns 22.395.146 de lei, alţi 17.752.500 de lei reprezentând valoarea efectelor de îmbrăcăminte donate de cadre, dar şi de unităţi ale Marinei, sume la care s-a adăugat şi îngrijirea a 50 de copii.
 
Prin Ordinul nr. 7/C din 20 martie 1947 referitor la organizarea Flotilei de Dragaj Maritim şi Grupului Nave de Instrucţie, a aprobat înfiinţarea Flotilei de Dragaj Maritim, compusă din două canoniere, două torpiloare şi nave auxiliare care urmau să fie repartizate de Comandamentul Marinei Militare, aflată sub comanda căpitan-comandorului Emil Grecescu. Odată organizată, la 1 iulie 1947 navele destinate dragajului maritim au început această dificilă dar imperios necesară misiune în apele maritime româneşti.
 

La iniţiativa sa a fost înfiinţată Organizaţia Sportului Popular

„…pentru propagandă intensă, dusă în sprijinul răspândirii sporturilor nautice în masele largi populare.”.

La 30 decembrie 1947 a dat Ordinul de Zi nr. 84 pe Comandamentul Marinei Militare prin care se adresa tuturor marinarilor, subliniind etapele de democratizare de la 6 martie 1945 la 30 decembrie 1947.
 
În final, a făcut un apel înflăcărat ostaşilor, subofiţerilor, maiştrilor şi ofiţerilor din subordine, subliniind:

„De acuma regimul de democraţie populară nu mai are nici o piedică în calea sa. El se sprijină pe toată lumea muncitoare, din fabrici, de la sate, de la oraşe, se sprijină şi are încredere pe armata sa.

Dovediţi poporului că sunteţi adevăraţii stâlpi ai regimului democratic.
Făceţi-vă datoria pentru popor şi în numele poporului, pentru o nouă formă de viaţă a statului nostru, Republica Populară Română.”.
 
Printr-o adresă expediată Ministerului Apărării Naţionale la 31 decembrie 1947, a solicitat înlocuirea denumirilor de Marina Regală şi Comandamentul Marinei Regale cu Marina Militară şi Comandamentul Marinei Militare şi înlocuirea stemei la pavilioanele navelor.
 
La 1 noiembrie 1948 a fost repartizat profesor la Academia Militară, iar prin Ordinul Ministerului Forţelor Armate M.C. nr. 2 531 din 4 iulie 1951, a fost numit profesor-şef, funcţie pentru gradul de contraamiral.
În anul 1952 a fost trecut în rezervă.
 
Din ordinul Direcţiei Superioare Politice a Armatei, între anii 1946 şi 1947 a îndeplinit funcţia de şef al Resortului Militar Sportiv al Armatei.
În anul 1947 a condus lotul naţional de nataţie la Balcaniada de la Budapesta.
 
A susținut apariția și tipărirea ,,Revistei Marinei” între anii 1947 și 1954 și a publicat, sub egida Ligii Navale Române, broșura ,,Războiul, Marea și Victoria” și lucrarea ,,Războiul pe mare” (1940), împreună cu căpitan-comandorul Ion Bănică.
 
De asemenea, a publicat numeroase articole referitoare la prefacerile pe care le-a înregistrat Marina Militară în paginile ziarului „Marina Nouă”.
 
Printr-o scrisoare adresată în anul 1959 ministrului Forțelor Armate ale R.P.R., căpitanul de rangul 1 (rtr) Eugeniu Săvulescu propunea elaborarea unui tratat de Istoria Artei Maritime Militare din cele mai vechi timpuri şi până azi, împărţită în patru volume, care lipsea din literatura noastră de specialitate, întrucât

,,Materialul documentar venit din Uniunea Sovietică permite astăzi să se întocmească în limba română o lucrare de analiză, restabilindu-se evenimentele la justa lor proporţie istorică, făcându-se cunoscute faptele de arme ale conducătorilor de flote ruşi - voit ignorate sau micşorate de autorii occidentali - arătându-se, în acelaşi timp, rolul covârşitor jucat de factorul maritim în dezvoltarea statelor şi în evoluţia politico-economică a lumii moderne, în general. [...]

Având o îndelungată experienţă în Forţele Maritime Militare şi ca profesor în diferite instituţii de învăţământ militar, din care opt ani ca şef de catedră în Academia Militară - calitate în care am predat şi cursul de Istoria artei maritime militare, - consider că am calificarea necesară pentru a duce o astfel de lucrare la bun sfârşit.”.   
 
De-a lungul întregii sale cariere a mai fost distins cu Crucea comemorativă a războiului din 1916-1918 fără barete (1918), Ordinul ,,Coroana României” în grad de Cavaler (1930), Ordinul „Vulturul german” clasa a II-a cu spade (1942), Ordinul „Crucea de Fier” clasa I (1942), „Crucea de Război” croată, Medalia sovietică „Victoria”, Medalia „Peleş” (1933), Ordinul grecesc „Phöenix Regal”, Medalia „Virtutea Maritimă”, navigant clasele a III-a (1939), a II-a (1944) şi I, Ordinul „Coroana României” clasa a IV-a, cu spade şi panglică de „Virtute Militară” (1942), Ordinul francez „Legiunea de Onoare” în grad de Cavaler, Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist” pentru conştiinciozitate, Medalia ,,Victoria” pentru participarea la lupta contra fascismului ș.a.
S-a stins din viaţă în anul 1964, la Bucureşti.
 
Bibliografie:
1. Marian Moșneagu, ,,Dicționarul marinarilor români”, București, Editura Militară, 2008
2. Marian Moșneagu, ,,Șefii Statului Major al Forțelor Navale. Enciclopedie”, București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2016, pp. 101-104.
3. Marian Moșneagu, „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, Editura Militară, București, 2019
 
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.
 
Citește și:
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu a publicat cartea “Cavalerii Mării Negre. Ofiţeri de marină distinşi cu Ordinul Militar “Mihai Viteazul”