Primul episcop român pe Insula Șerpilor Doamna Ethel (galerie foto)

Farul și mai târziu radiofarul de pe Insula Șerpilor au prezentat dintotdeauna o importanță strategică pentru siguranța navigației în zonă, dar și pentru rețeaua informativă a Marinei Regale Române. Se pare că acesta a fost ridicat de Rusia între anii 1837 și 1842. Noul far de pe Insula Șerpilor (φ=45°15’ N, λ=30°12’ E), instalat aproximativ în partea de mijloc a insulei, având aspectul unui turn de piatră cilindric, alb, a fost construit în anul 1922[1]. Farul are înălțimea de 54,9 metri și vizibilitatea 20 Mm[2].
 

 
Prin Protocolul din 6 ianuarie 1857, primul document de drept internațional care se referă, în mod expres, la Insula Șerpilor, Imperiul Otoman a reluat în posesia sa Delta Dunării și Insula Șerpilor. Tratatul de la Paris din 19 iunie 1857 a confirmat acest fapt, Poarta obligându-se să întrețină un far pe Insula Șerpilor.
 
Insula Șerpilor a reintrat în jurisdicția României în anul 1878, odată cu revenirea Dobrogei în cadrul statal național, împreună cu Delta Dunării, când teritoriul românesc a cuprins și marea teritorială aferentă litoralului acestora. Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie 1878 prevedea reuniunea cu România a Insulei Șerpilor, aceasta fiind luată în primire efectiv la 12 aprilie 1879.
 
Supravegherea și paza acesteia de către autoritățile românești s-au realizat treptat, concomitent cu dezvoltarea Marinei Militare, cu aderarea României la legislația maritimă internațională și cu adoptarea legislației interne specifice. Odată cu revenirea Dobrogei între hotarele țării, obligația de a întreține un far pe această insulă a trecut din sarcina guvernului turc în sarcina guvernului României.
 
La Berlin, reprezentanții României au subliniat drepturile noastre asupra Basarabiei, precum și angajamentul luat de Rusia la Livadia (1877), de a respecta „integritatea teritorială a României“. România a fost silită să accepte hotărârea Congresului de la Berlin, cedând Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei și acceptând Dobrogea. Singura dreptate făcută României cu acest prilej a fost includerea districtului Mangalia și a Insulei Șerpilor la teritoriul Dobrogei (art. 45-46 din Tratat). Ca o concluzie, neacceptând nici una din cele două alternative, România a făcut ca Europa, și nu Rusia, să-i recunoască drepturile sale legitime asupra Dobrogei, lăsând generațiilor viitoare, intact, dreptul țării asupra Basarabiei.
 
Ion I.C. Brătianu sublinia faptul că „România n-a voit să primească Dobrogea și Insula Șerpilor de la Rusia drept compensație, ci de la Congres, ca o restabilire a unei străvechi stăpâniri și drept consacrare a unui interes european la gurile Dunării. Iar în ce privește Basarabia, a vrut să se constate că cedăm cu protestare, numai înaintea forței și a hotărârii puterilor“.
 
Prin actul de la 1 decembrie 1918, prin tratatele de la Paris (1919-1920), situația juridică a Insulei Șerpilor a rămas neschimbată, ea aparținând României întregite, care intrase în granițele sale firești și istorice. După înfăptuirea României Mari, lungimea frontierei maritime a României a fost de 500,224 km, din care 80 km în jurul Insulei Șerpilor.

 
Tratatul de Pace din 28 iunie 1919, între Puterile Aliate și Asociate cu Germania învinsă, stabilea ca Dunărea Maritimă, sector în care intra și Insula Șerpilor, să se afle sub competența Comisiei Europene a Dunării (intrând, în continuare, în hotarele României).
 
Conferința de la 18 august 1938 de la Sinaia a trecut sectorul Dunării Maritime, inclusiv Insula Șerpilor, sub administrația deplină a României.
 
Situația juridică a Insulei Șerpilor a rămas neschimbată și după ultimatumul U.R.S.S. de la 28 iunie 1940. Deși România a cedat forțat Basarabia, insula în discuție nu a fost menționată.
 
Tertipuri… savante
 

Cu nr. 240 din 21 septembrie 1911, Corpul de Grăniceri informa șeful Statului Major General, cu privire la știrea apărută în ziarul „Seara” din 14 septembrie referitor la escala în portul Sulina, începând din seara zilei de 4 septembrie, a spărgătorului de gheață „Ledocol Haidamok”, la bordul căruia s-ar fi aflat o misiune științifică, formată din 6 membri, sub conducerea profesorului Zernov: „Această misiunea posedă autorizația Ministerului de Externe român pentru sondarea litoralului Mării Negre spre a face studii oceanografice. În acest scop, profesorul Zernov a cerut Comisariatului Maritim Sulina să îi dea concursul necesar.
 
Comisariatul Maritim a comunicat aceasta garnizoanei Sulina cât și Plutonului de grăniceri din localitate. În ziua de 8 septembrie atât Comisariatul Maritim și garnizoana Sulina cât și Plutonul de grăniceri au cerut ordine în această privință dar înainte de a primi vreo comunicare a sosit în localitate în aceeași zi dl. Ionescu, administratorul Pescăriilor Statului din Tulcea, cu care profesorul Zernov avea înțelegere, și a comunicat autorităților militare citate mai sus că misiunea de pe acel vas are autorizația Ministerului de Externe, dată prin adresa nr. 7792/1911, a face sondajele de care are nevoie.
 
În urma acestora, comandantul garnizoanei Sulina, de acord cu comisarul maritim și comandantul Plutonului de grăniceri au hotărât ca pe bordul vaporului să se ia și un ofițer de marină român, care să observe scopul acestor sondaje.
 
În zilele de 6 și 7 septembrie vaporul nu a putut ieși, fiind marea prea agitată. În ziua de 8 septembrie vaporul a mers la Insula Șerpilor, având pe bord și pe sublocotenentul Gheorghe Koslinski.
 
În acest drum a făcut trei sondaje, și anume:

1. Unul la jumătatea distanței dintre portul Sulina și Insula Șerpilor.
2. Unul la 15 mile spre Nord-Est de Insula Șerpilor, și
3. Unul la 12 mile spre Sud-Est de Insula Șerpilor,

după care apoi s-au înapoiat în portul Sulina la ora 10 seara, lăsând în Insula Șerpilor pe doi dintre studenții ce avea.”
 
A doua zi, cei doi studenți au fost recuperați de aceeași navă. În afara acestor operațiuni, în drum de la Constanța spre Sulina așa-zisa misiune științifică a făcut mai multe sondaje în largul țărmului Mării Negre, pe un lac de lângă Constanța (Siutghiol - n.n.), precum și pe lacul Sinoe.
 
Cu adresa nr. 161 din 29 octombrie 1911, ministrul de Război Nicolae Filipescu înainta Ministerului de Externe Referatul nr. 124 din 6 octombrie al Statului Major General, semnat de generalul Vasile Zottu, cu rugămintea ca, „în interesul apărării naționale, să binevoiți a lua măsuri să se satisfacă cerințele arătate la punctele nr. 1, 2 și 3.”
 
Aceasta, cu atât mai mult cu cât „unele vase de război străine vin în portul Constanța, unde staționează timp mai mult sau mai puțin îndelungat, fără ca Ministerul de Război să aibă vreo cunoștință nici de cine le-a dat autorizație acelor vase a veni în apele noastre, nici pentru ce au venit și nici pentru cât timp.
 
Portul de la Constanța însă nu poate intra în categoria porturilor Sulina și Galați, unde prin tratatele internaționale de la 1856 și 1878 s-a dat dreptul puterilor mari să-și trimită staționarele lor. Portul Constanța nu este supus acestor obligațiuni internaționale și, prin urmare, nici un vas de război al niciunei puteri nu poate intra în el, mai înainte de a cere și a i se da o autorizație expresă”.
 
În aceste împrejurări, Statul Major General solicita ca Ministerul de Externe:

1. În viitor, să nu mai dea nici un fel de autorizație în felul celei ce a dat cu adresa sa nr. 7792/1911 pentru misiunea științifică rusă, fără ca mai înainte să nu ia avizul Ministerului de Război (Statului Major General). În intervenirea ce va face către Ministerul de Război va arăta în ce sop vine vasul în apele noastre și cât va sta, pentru ca în cazul când i s-ar putea acorda autorizația, să putem lua măsurile ce vor fi necesare pentru a supraveghea operațiunile acelor vase și a le împiedica de a ieși din cadrul ce li s-a fixat.
2. Să ne comunice, de asemenea, ori de câte se cere autorizație pentru vasele de război străine a veni în porturile noastre. Aceasta este necesar să o cunoaștem pentru ca în cazul când vasele de război străine vor intra în porturile noastre și n-au avut acest drept fără autorizație, să putem face demersurile necesare ca să fie împiedicate a se mai deda la asemenea abuzuri.
3. Să ni se comunice în genere orice intervenție din partea statelor străine cu privire la autorizațiile ce solicit pentru diferite persoane sau misiuni ca să facă vizite sau studii în țară la noi, pentru ca să avem cunoștințe de mișcările străinilor și, la nevoie, să putem lua măsurile impuse de împrejurări.”[3]

Escapada doamnei Pantazzi

„Azi insula nu e locuită decât de îngrijitorul farului și de câțiva grăniceri - menționa profesorul dr. Iosif Lepși în lucrarea „Marea Neagră”, apărută în anul 1927 în colecția „Cunoștințe folositoare”, la „Cartea românească”. De regulă, nu e vizitată decât din când în când de un mic vaporaș, care de la Sulina aduce alimente pentru cei câțiva locuitori, exilați aci de bună voie. Insula n-are valoare decât din cauza farului instalat pe ea și care aduce mari servicii.”[4].
 
În preajma intrării României în Primul Război Mondial, căpitan-comandorul Vasile Pantazzi, viitor contraamiral al Marinei Române, fusese mutat la Divizia de Dunăre, comandantul Marinei, contraamiralul Eustațiu Sebastian, notând că „actualmente este comandantul regiunii Delta, pe care a pus-o în stare de apărare, conform dispozițiilor luate de autoritățile superioare.”.
 
Se căsătorise la 14/27 martie 1909, la Paris, cu canadianca Ethel Greening din Hamilton-Ontario, cu care avea să se stabilească, pentru o perioadă, la Galați. Martoră la evenimentele din România, angajată în Marele Război, doamna Ethel își va urma soțul în periplul său de la București, unde fusese numit șef al Direcției II Marină din Ministerul de Război, la Odessa, în calitate de membru în comisia însărcinată cu selecționarea ofițerilor basarabeni care urmau să fie încorporați în Marina Română, apoi la Paris, ca delegat în una din comisiile convocate în cadrul Conferinței de Pace și, într-un final, până la numirea sa la comanda Grupului de Distrugătoare „Mărăști” și „Mărășești”, într-o misiune diplomatică în Statele Unite ale Americii (1 iulie 1919-1 iulie 1920).
 
Implicată activ în activitățile caritabile și culturale dar și mare amatoare de călătorii, Ethel Greening va publica la Toronto, în 1921, sub titlul „Roumania in Light & Shadow”, un captivant volum memorialistic, cu pertinente inserții istorice, politice și sociale selectate din viața cotidiană a României. Apărut și în limba română, la Editura Humanitas, în anul 2015, tradus de Ion Ardeleanu și Gabriela Debita, i-am pus la dispoziție distinsului profesor universitar gălățean - autor, de altfel, și al Cuvântului înainte, notelor și comentariilor - biografia comandorului Vasile Pantazzi.
 
Printre multe alte aspecte și referiri la oameni, fapte și evenimente care ne-au marcat existența înainte și după înfăptuirea României Mari, lectura cărții mi-a atras atenția asupra vizitei pe care doamna Ethel a făcut-o, în august 1915, la Insula Șerpilor. Pentru că impresiile sale sunt deosebit de plastic prezentate, le redau întocmai: „În toată Marea Neagră nu-i decât o insulă, Insula Șerpilor, puțin dincolo de orizont privind spre est de Sulina. Remorcherul guvernamental a fost acolo ieri, iar Basil a aranjat să merg împreună cu Olga D., care a venit să stea cu noi pentru patru zile. Călătoria a durat vreo două ore. Era o zi însorită și răcoroasă și ne-am bucurat de fiecare clipă. Am aflat de la Olga câteva lucruri despre istoria insulei, dar aș vrea să găsesc o carte din care să aflu mai multe. Se pare că insula le era cunoscută vechilor greci și se poate vedea fundația unui templu construit de aceștia. Multe fragmente de ceramică interesantă au fost găsite și trimise muzeului din București - însă nimic important din punct de vedere artistic. În trecut trebuie să fi fost misterioasa Ultima Thule din această parte a lumii.
 
În timpurile moderne multe vase au naufragiat pe coastele ei stâncoase înainte ca inginerii Comisiei Dunării să construiască un far mare, supravegheat de șapte turci. Insula aparține românilor (singura lor colonie!) și au acolo o mică garnizoană de douăzeci de soldați[5]. Remorcherul merge de două ori pe lună să le ducă apă proaspătă și provizii.
 
Am văzut-o ridicându-se dintr-odată, stâncoasă și fără copaci din marea calmă, de culoare acvamarin. Aerul este curat și tonic - spre deosebire de Sulina, cu căldura și apa ei tulbure. Sunt câteva golfulețe pe partea adăpostită de vânt a insulei și am vâslit către unul din acestea, ajungând la mal, fără să ne udăm, pe o platformă ținută de soldați. Apoi ne-am cățărat pe cărarea îngustă și ne-am dus să vedem strălucitorul far alb.
 
Întreaga insulă are o suprafață de vreun kilometru și jumătate. Un zid gros înconjoară farul și dependințele sale. Cei șapte turci sunt foarte drăguți. Unul dintre ei, cu o barbă argintie, locuiește aici de vreo treizeci de ani. Se pare că fusese pensionat și trimis înapoi la Constantinopol, dar fusese atât de nefericit din pricina vacarmului de acolo, încât a cerut să fie trimis înapoi. Paznicii erau foarte respectabil îmbrăcați, fiecare purtând câte un ceas de buzunar destul de scump. S-au bucurat ca niște copii să ne arate micile lor aranjamente casnice și să ne audă cum le lăudăm grădina miniaturală, înveselită de cârciumărese, nemțișor și ochiul-boului. Își petrec timpul jucând pachisi și fumând ciubuce. Ne-am urcat în vârful farului și i-am cercetat lentilele puternice. Uneori, în câte o noapte senină, i-am văzut de la Sulina sclipirile luminoase.
 
Am văzut un vapor scufundat acum zece ani care zace răsturnat pe fundul unei râpe povârnite, în apropiere de țărmul nordic. Toate niturile îi căzuseră, iar tablele ruginite se țineau cumva la un loc și era fascinant să vezi cum trec curenții de apă prin mii de găurele odată cu mișcarea valurilor.
 
Am luat prânzul pe un covor feeric de flori sălbatice și mușchi de stâncă și am văzut zeci de șerpișori stând la soare în crăpăturile straturilor de piatră. Apoi am căutat vestigiile templului grecesc, dar n-am reușit să vedem nimic convingător. Ar fi minunat să înalț un cort și să rămân aici o lună, dar cred că ar fi fără precedent ca o femeie să locuiască pe insulă. În plus, domnul mi-ar domoli cu siguranță entuziasmul pentru o asemenea escapadă cu un șuvoi gentil de considerații practice!”.

Institutul Meteorologic Central se implică

La 4 iunie 1934, la bordul N.M.S. „Constanța” s-au ambarcat viceamiralul Ioan Bălănescu, Petre Bărbuneanu, comandorul Gheorghe Dumitrescu, colonelul intendent Constantinescu, locotenent-colonelul medic Sicam, inginerul Petrescu, delegatul Serviciului Meteorologic, care mergea la Insula Șerpilor pentru instalarea unei stațiuni de meteorologie și dr. Popovici, care efectua studii hidro-biologice în Marea Neagră. Nava a ajuns la Insula Șerpilor la 5 iunie 1934, ora 09.00, debarcându-se materialele și ing. Petrescu, care a fost recuperat a doua zi.
 
La 6 septembrie 1934, N.M.S. „Dumitrescu” execută un marș Constanța-Insula Șerpilor-Sulina-Constanța, pentru a transporta materialele necesare ridicării unui catarg pe insulă.[6]
 
La 16 iulie, Stațiunea Sulina raportează că pichetul de la Insula Șerpilor a fost atacat de 12 comitagii bulgari. În aceste condiții, comandantul Apărării Fixe Maritime a solicitat Diviziei de Mare acordarea unui fond pentru dotarea pichetului de pe insulă cu o mitralieră și un post de radioemisie pe unde scurte. Ca urmare, la 6 august, Divizia de Mare  a aprobat fondurile necesare pentru instalarea postului de T.F.S. pe insulă, ordonând totodată dublarea efectivului pichetului. la 14 octombrie postul T.F.S. a fost instalat pe insulă[7].
 
Încă din anul 1938, Institutul Meteorologic Central (I.M.C.) din cadrul Ministerului Aerului și Marinei (M.A.M.) a instalat pe Insula Șerpilor o stațiune meteorologică dotată cu instrumentarul adecvat. Stațiunea era deservită de maistrul de atelier G. Timoftei și Ion Petrică din cadrul Direcției Dunării Maritime (D.D.M.).
 
Odată cu începerea Campaniei din Est, observațiile meteorologice pe Insula Șerpilor au fost sistate iar aparatura abandonată. „Dată fiind urgența de a avea de la Insula Șerpilor observațiuni necesare navigației aeriene, observațiuni cari pot fi provizoriu restrânse la elementele ce pot fi apreciate vizual, este indispensabil să trimitem acolo o echipă de 2 observatori. Pentru aceasta este necesar ca soldatul Cojocărescu D. fost în serviciul stației de la Sulina și în prezent mutat în Regimentul de Geniu Maritim să fie din nou destinat pentru meteorologie, urmând ca împreună cu actualul soldat de la Sulina, să formeze o echipă de 2 marinari cunoscători ai observațiilor meteorologice, care să asigure observațiile la Insula Șerpilor. La Sulina, observațiile vor fi asigurate de postul meteorologic de aeronautică, trimis special la Sulina în acest scop.[8]”
 
Observațiile la Insula Șerpilor urmau să fie executate temporar vizual, din oră în oră, între orele 4 dimineața și 19.00 seara. Observațiile vizuale urmau să fie cifrate în primele trei grupe ale Codului internațional și ulterior cifrate pentru a fi trimise prin T.F.F. la Sulina.
 
Cu adresa nr. 2483 din 12 iulie 1939, directorul Institutului Meteorologic Central informa Comandamentul Marinei Regale (C.M.R.) că Stația meteorologică de pe Insula Șerpilor, deservită până la acea dată de paznicul farului Timoftei și ajutorul său, ambii funcționari ai C.E.D., a încetat să mai funcționeze, în urma mutării acestora la Sulina. „Deoarece postul de la Insula Șerpilor prezintă o deosebită importanță atât din punct de vedere climatologic cât și mai ales din acela al previziunei timpului, cu onoare vă rugăm să binevoiți a aproba și dispune ca personalul militar care încadrează stația meteorologică de la Sulina (doi maiștri militari și 3-4 grade inferioare, absolvenți ai Școlii de Meteorologie - n.n.) să deservească și postul de la Insula Șerpilor prin rotație”[9] - se precizează în document. Consultată în privința preluării acestui serviciu, directorul Direcției Dunării Maritime din cadrul Administrației Comerciale a Porturilor și a Căilor de Comunicație pe Apă, comandorul adjutant Preda Fundățeanu a comunicat că instituția sa „nu are personal de specialitate capabil de a înregistra datele meteorologice de pe Insula Șerpilor”[10]. În aceste condiții, C.M.R. a preluat această misiune.
 
Episcopul și cei 12 gardieni
 
Sub titlul „Insula Șerpilor. Vizita I.P.S.S. Episcopul Dunării de Jos. Proiectul de înălțare a unui schit și al unei stații de salvare”, Sever Tănăsescu, profesor de muzică la Gimnaziul din Sulina și membru activ al filialei locale a Ligii Navale Române, rememorează un eveniment crucial din trecutul acestui colț de pământ românesc: „Pe o zi de toamnă, cu soare, lină, caldă și nespus de frumoasă, apare dinspre apus vasul Comisiei Europene, vasul care aduce străjerilor de acolo merinde proaspete și vești (este vorba despre pilotina maritimă „Magnussen”, condusă de ofițerul maritim Dumitru Antohi - n.n.). Vasul zărit de la o depărtare însemnată dă răgazul celor 12 ființe care trăiesc pe insulă să se spele și să-și radă fețele, să-și îmbrace straiele curate pentru o primire cât de demnă a oaspeților ce sosesc, oaspeți de seamă, ghiciți de ei prin tricolorul ce fâlfâie în vârful catargului pilotinei (condusă de Geo G. Lysenco, pilot C.E.D. - n.n.).
 
Marinarii noștri, gardienii farului, toată suflarea de prin insula pustie, se îndreaptă la locul de debarcare. Vasul se apropie, sosește... Funda ancora!... Ne găsim în fața Insulei Șerpilor, înaintare spre răsăritul întunecos, a bunei orânduieli românești, luminișul civilizației ce îndrumă spre bună direcție pe navigatorii ce se avântă pe meleagurile gurilor Dunării.
 
De pe vas debarcă oaspeții. În frunte, Prea Sfinția Sa Episcopul Cosma Petrovici al Dunării de Jos, însoțit de prelații Episcopiei (Protoereu Stoica - Galați, protoiereu Maraloi - Tucea, protoiereu Țară - Tulcea, protoiereu Gâdei - Galați și Econom Simion Vârgolici - Sulina - n.n.). Debarcarea cam anevoioasă, se face sub grija domnului locotenent-comandor Aurelian Păunescu, comisar maritim și căpitanul portului C.E.D. Sulina, care a ținut să facă onorurile insulei pentru primul ierarh bisericesc care pune piciorul pe pragul ei.
 
P.S.S. Episcopul debarcă. În clipa când pașii săi ating blocurile de piatră, goelanzii, pescărușii se înalță și duc slavă către cer prin zborul lor mlădios și strigăte de bucurie. Înaltul prelat se reculege, însoțitorii se pun în unisonul rugii. În numele Tatălui și-al Fiului și al Sf. Duh; …crucile se schițează pe piepturile tuturora; apoi, gardienii îngenunchează și sărută dreapta ierarhului, primind fiecare binecuvântarea Domnului!
Convoiul urcă treptele abrupte. Cale grea și totuși nesimțită! E sufletul care apucă truda trupească și o învinge...
 
Sus, pe platoul unde se înalță mărețul far, care în fiecare noapte aruncă sclipiri de lumină orbitoare către navigatori, unde sunt înșirate adăposturile bine orânduite ale veghetorilor, înaltul prelat se adâncește iarăși în gânduri, meditează profund asupra frumuseții naturii dimprejurul insulei, o vastă întindere de apă cristalină abia încrețită de o adiere, care primește sărutul astrului ceresc, dătător de lumină și căldură. Cei de față se reculeg și ei și au dreptate, căci vizita marchează o epocă, își are un rost.
 
Pe insulă se va înălța un paraclis, la care se va adăuga un schit călugăresc, care pe lângă proslăvirea celor cerești, se va îngriji și cu alinarea navigatorilor, pescarilor, refugiaților - oricare ar fi ei - de furiile vremelnice ale mării.
Liga Navală Română, Salvamar-ul, Oficiul Național de Turism, precum și toți aceia ce doresc binele semenilor, se vor uni la strădania înaltului prelat, ca să se ridice acolo ceea ce s-a resimțit demult, ceea ce, de altfel, a fost atât de frumos expus de președintele Ligii Navale Române, Secția Sulina, domnul general dr. Vasile Panaitescu, în cuvântarea sa din ziua de 15 august 1936 (Ziua Marinei).
 
Paraclisul și schitul cu chilii potrivite vor fi înzestrate și de un spațios arhondaric, care va servi de adăpost celor azvârliți de furia valurilor, pescarilor noștri surprinși de furtună, reduși la neputință, istoviți; iar glasul schimnicilor, unit cu strădaniile lor de a-i alina nevoile trupești, vor forma împreună un imn de slavă, dătător de credință în Dumnezeu acelora ce nu s-a încrezut în ea.
 
Arhondaricul va servi și de primire acelor ce se vor duce la insulă ca să se îmbie de frumusețile înconjurătoare ale mării, în clipele sale mărețe. Sulinenii noștri vor aduce și vorba cea bună veghetorilor ce trăiesc cu luni departe de lume și a căror gânduri, mâhnite uneori, îi îndeamnă de a nu se încrede în viață, căci singurătatea e mai întotdeauna un rău sfetnic.
 
Salvamar-ul, în ordinea întâi a programului său, va avea cuvântul. E momentul prielnic ca această instituție să înzestreze schitul cu cele necesare pentru o mai bună ocrotire a semenilor noștri.
 
Două bărci anume construite pentru a înfrunta marea, puse la îndemâna sinistraților, cu capoanele necesare pentru o mai bună adăpostire a lor de furia valurilor, cu câte o cală pentru lansarea lor la apă. Câțiva colaci de salvare, funii, brancarde, o trusă completă cu pansamente, medicamente etc. Apoi un stoc de merinde ca pesmeți, carne și pește conservate, ceai, cafea, zahăr etc, etc, toate acestea mereu împrospătate.
 
Pescarii noștri ce se avântă pe mare de la cele trei guri ale Dunării vor primi astfel ceea ce le datorăm de mult lor!       Căci viața acestor pescari e într-adevăr grea, grea de tot! Pâinea zilnică îi îndeamnă de a se avânta mai presus de forțele lor. Lotcile primitive oricât de săltărețe ar fi ele pe valuri, ajung câteodată de a nu mai putea înfrunta furia lor. Brațele, oricât de vânjoase la vâslit, nu mai pot întrece forța acestor valuri, și atunci viața lor atât de trudită devine o jucărie a elementelor.
 
Și atunci reiese ca un luminiș postul de salvare al Insulei Șerpilor, descris mai sus. O viață de om salvată de o moarte năprasnică merită o strădanie, un sacrificiu, oricare ar fi el. Cerem de la frații noștri obolul lor pentru îndeplinirea cât mai grabnică a programului expus mai sus. Cerem acest obol în numele celor ce se vor bucura de această înfăptuire măreață.
 
Cerem fraților noștri, de oriunde ar fi ei, ajutorul lor pentru ducerea la îndeplinire a unei opere menită a ușura viața plină de primejdii a pescarilor români. Așa să ne-ajute Dumnezeu!
 
Cu acest prilej, Î.P.S. Sa a binevoit să scrie în Cartea de aur a insulei: «Sâmbătă, 5 septembrie 1936, cu voia lui Dumnezeu, vizitat-am Insula Șerpilor. Aici cu însoțitorii noștri semnați mai jos, am ținut sfatul fericit în stabilirea locului pe care să putem înălța un paraclis, unde să fie slăvit Dumnezeul părinte, cu al căror ajutor s-a înfăptuit darul neamului, unirea tuturor românilor unit în puternic mănunchi în anul 1918. S-a ales partea din insulă de către Răsărit și nu vom da ochilor noștri somn nici genelor noastre dormitare, până nu vom vedea înfăptuit dorul sufletului nostru. Mulțumiri și arhierești binecuvântări Onor Comisiei Europene a Dunării, care ne-a pus la dispoziție mijlocul de a vedea frumusețile din tot drumul nostru și putința de a hotărî în viitorul apropiat locul paraclisului și schitului, care să fie o podoabă creștină și românească în frumoasa insulă.
 
Mulțumiri și binecuvântări domnului comandor Păunescu, pentru bunăvoința și dragostea sa în vizita noastră. Mulțumiri tuturor însoțitorilor. 5 septembrie 1936, Insula Șerpilor»[11]”.
 
Viața solitară a insularilor
 
În urma unei inspecții efectuate la 3 septembrie 1937 la pichetul Insulei Șerpilor și la Stațiunea Sulina, viceamiralul Ioan Bălănescu, comandantul Marinei Regale Române între anii 1934 și 1937, trimitea Comandamentului Litoralului Maritim (C.L.M.) o adresă în care evidenția lipsurile constatate, solicitând măsuri urgente de remediere[12]. Astfel, motorul stației T.F.S. adus de sublocotenentul mecanic Moscu pe distrugătorul „Regina Maria” avea o bielă avariată și necesita o revizie completă. Postul de emisie pe unde scurte avea nevoie de patru acumulatori a 50 de volți sau doi a 100 volți, care urmau să fie achiziționați. De asemenea, pentru nevoile personalului detașat pe insulă urma ca Arsenalul Marinei să procure pichetului respectiv o mașină de gătit cu patru ochiuri și o oală pentru ceai sau un ceainic. Tot Arsenalul Marinei urma să procure un pavilion național de comerț nr. 2 și 40 metri de saulă englezească. De asemenea, urma să confecționeze un dulap de haine și rufe, o noptieră, două cuiere - toate din brad - și să procure o oglindă pentru camera maistrului T.F.S. din localul gardienilor.
 
Sectorul Sulina trebuia să demareze procurarea lemnelor folosite drept combustibil pe insulă. Referitor la statutul gardienilor, comandantul Marinei Regale preciza: „Soldatul Boca Marin trimis drept pedeapsă să fie înlocuit căci poate aduce neajunsuri gardienilor și celorlalți oameni prin purtarea sa. Să nu se mai trimită niciodată oameni răi la insulă”. Același amiral român solicita să se înlocuiască încălțămintea uzată întrucât „mi s-a prezentat caporalul Viorel Ioan la front cu bocanci de pânză”, în depozit fiind un număr suficient de bocanci.
 
Cu raportul nr. 3147 din 28 decembrie 1937, comandantul C.L.M., contraamiralul Ioan Isbășescu raporta Comandamentului Marinei Regale măsurile întreprinse pentru stabilirea legăturii cu Insula Șerpilor. Astfel, la 27 octombrie 1937 s-au trimis două posturi T.F.S. portative M.G. Lorentz, care au fost instalate unul pe Insula Șerpilor și celălalt la Sulina. În urma experimentelor efectuate, s-a constatat că legătura dintre Sulina și Insula Șerpilor era perfectă atât în telefonie cât și în telegrafie. Utilizând o antenă fixă de dimensiuni mai mari s-au putut realiza convorbiri telefonice și telegrafice între cele două posturi și Constanța, aflate la o distanță de circa 90 mile marine. Noul cod de semnalizare între insulă și stațiune a intrat în vigoare la 20 decembrie 1937. În aceste condiții, mesajul radio de control putea fi trimis Insulei Șerpilor oricând, în orele de lucru stabilite prin instrucțiuni[13].
 
Prin adresa nr. 419 din 29 aprilie 1938, șeful Serviciului AT.M. al C.M.R., căpitanul Radu Budescu solicita serviciului omolog din C.L.M. detalii tehnice privind posturile T.F.S. care deserveau Insula Șerpilor[14].
 
Din raportul nr. 287 din 9 mai 1938, trimis ca răspuns de C.L.M. și semnat de comandorul Constantin Pogonat, rezultă că pe insulă existau un post de emisie pe unde scurte cu o lampă, alimentat de o baterie de acumulatori F.N. de 220 volți și doi acumulatori F.N. de 4,5 volți, un post de recepție atașat acestuia „de concerte (unde medii și lungi), K.B. 333, alimentat cu o baterie de acumulatori de 120 volți și un acumulator de 2 volți, un post de emisie-recepție M.G. 1 Lorentz, alimentat de două baterii uscate în serie a câte 90 volți fiecare, în total 180 volți și un acumulator F.N. de 4 volți, un post de emisie-recepție Marconi AD 6 de aviație iar la Cetatea Albă un post de emisie cu scântei, alimentat de un grup electrogen, care consuma lunar circa 25-30 kg benzină, respectiv un post de recepție tip S.R.S. 4, alimentat cu o baterie de acumulatori cu plumb de 80 volți și un acumulator de 4 volți, care se încărca gratuit la uzina orașului[15].
 
Cu Raportul nr. 16800 din 15 februarie 1939, contraamiralul Victor Schmidt, comandantul C.L.M. informa C.M.R. că pentru încărcarea acumulatorilor de la Insula Șerpilor s-a improvizat „un grup generator dintr-un motor de benzină reformat și scăzut și un dinam de curent continuu”. Întrucât motorul de benzină nu mai putea fi utilizat din cauza uzurii avansate și a costului ridicat al reparațiilor, se propunea ca Arsenalul Marinei să repartizeze insulei un motor de benzină funcțional cu o putere de 4-6 C.P. și 400 turații[16].
 
„În prezent, acumulatorii se încarcă de la dinam, care este învârtit cu ajutorul unui dispozitiv improvizat dintr-o roată de saca, la care s-au fixat niște aripi de scânduri și care se învârtește atunci când bate vântul iar când nu bate se învârtește cu mâna - se specifica într-un alt raport. Când vântul bate puternic, dinamul dă până la 80-100 volți, când acumulatorii se pot încărca mai bine“. În aceste condiții improprii funcționării acumulatorilor, se solicita livrarea unui motor nou, precum și revizia în Arsenalul Marinei a generatorului de curent continuu, respectiv executarea de către specialiștii acestuia a cuplajului între motor și generator[17].
 
Prin raportul nr. 6600 din 7 octombrie 1939, comandantul C.L.M., contraamiralul Alexandru Constantinescu solicita C.M.R. confecționarea unei moriști de vânt pe Insula Șerpilor, în valoare de 16400 lei, care să asigure funcționarea dinamului pentru încărcarea acumulatorilor Stației T.F.S. și luminarea localului. Morișca fusese proiectată de maistrul militar clasa a II-a Ralian Meltei și urma să fie instalată la nord de pichetul marinarilor. Construcția urma să fie întărită cu sarturi spre a nu fi doborâtă cabina de vânt mobilă, pentru a se putea întoarce după vânt favorabil. Axul elicei era prevăzut cu trei roți de dimensiuni diferite pentru a se putea regla viteza de rotație a dinamului după intensitatea vântului. Eficiența construcției era motivată de o altă morișcă improvizată cu mijloace proprii de același maistru Meltei, care a dat rezultate satisfăcătoare la rotația dinamului cu viteză normală. Nefiind construită solid, din lipsa materialelor necesare, aceasta a fost doborâtă de vânt.
 
Această sursă de energie era considerată de rezervă, „având în vedere economia mare de combustibil și posibilitatea de a avea continuu curent electric pentru încărcări de acumulatori și luminarea localurilor de pe Insulă”[18].
 
Atacul de la Insula Șerpilor
 
La 1 decembrie 1942, o grupare navală sovietică, comandată de viceamiralul Vladimirski, formată din două grupări navale, a executat un atac simultan asupra comunicațiilor maritime de pe coastele românești și bulgare. Primul grup naval, alcătuit din crucișătorul „Voroșilov”, liderul „Harkov” și distrugătorul „Soobrazitelnîi”, a executat un raid asupra orașului Sulina și a încercat să debarce un desant maritim la Insula Șerpilor, atacul fiind respins de artileria de coastă și focul a două monitoare[19]. Raidul a fost coroborat cu o diversiune în zona Mangalia, unde două submarine au lansat torpile asupra digului[20]. După ce a lovit stația radio, farul și cazarma de pe Insula Șerpilor, primul grup de nave a intrat în barajul de mine din zonă. Crucișătorul „Voroșilov” fiind avariat, s-a decis retragerea navelor, fără ca atacul sovieticilor să înregistreze vreo reușită[21]. 
 
Experimentul PT.A.
 
În vara anului 1943, aspirantul Mihai Bănceanu fusese numit comandant al Secției PT.A. (pontoanele de transport armate 404, 405 și 406 -. n.n.), intrată operativ în subordinea Detașamentului Maritim Sulina. În volumul memorialistic „Pe puntea ce comandă”, acesta povestește câteva din peripețiile sale trăite în marșurile spre și de la Insula Șerpilor: „Drumurile mele la Insula Șerpilor erau plăcute. Plecam dimineața, drumul nu era prea lung și practic, nu aveam de ce mă teme. Ancoram la SW de insulă, în locul știut, și apoi, în timp ce soldații făceau transbordarea, făceam plajă sau chiar baie. Cu timpul născocisem o distracție. Apa era foarte limpede și se vedeau cârduri de pești trecând pe lângă navă. La un moment dat mi-a venit ideea să trag cu pușca în ei; rezultatul fu neașteptat. Din cauza presiunii făcute de trecerea glonțului prin apă, mulți peștișori își spărgeau bășica de aer și pluteau la suprafață. Improvizasem un chipcel (un fel de sită cu coadă) și îi adunai din apă. Curând făcui destui pentru o saramură la masa de prânz. Era o metodă originală de care nu auzisem vreodată.
 
Într-una din zile, tot în timpul în care se făcea debarcarea/îmbarcarea, vremea fiind excepțional de frumoasă, plecai cu o plută în jurul insulei. Urmăream cu plăcere modul cum pescărușii și alte păsări marine își făcuseră cuiburi în fisurile falezei. Atunci am făcut o descoperire interesantă, care avea să-mi fie de folos mai târziu. Într-un mic golfuleț în partea de SE a insulei găsii un loc nu prea larg, fără stânci periculoase, cu mici pietre tocite pe o mică plajă. Cercetai locul cu băgare de seamă și constatai că PTA-ul ar putea intra, cu multă atenție, în acel golfuleț și acosta direct pe plajă. Din fericire găsii și o cale de urcat sus, oblic pe povârnișul insulei, care aici era mai puțin abrupt. Îmi luai niște repere și apoi făcui o probă cu PTA-ul. Acostarea reuși; singurul inconvenient fiind faptul că pietrele de pe plajă zgâriau puțin pitura de pe podul de debarcare. Dar acest fapt era neglijabil față de avantajul de a putea debarca și îmbarca trupa și materialul într-un timp foarte scurt. De atunci, misiunile mele la Insula Șerpilor se ușurară foarte mult.”.
 
Din Procesul verbal nr. 66 din 16 decembrie 1943 referitor la lucrările pentru apărarea coastei, cerute de nevoile operative, pentru instalarea unei secții de 76 mm la Insula Șerpilor, întocmit de comisia formată din comandorul Octavian Butaș, comandantul Corpului Echipajelor Fluviale - președinte, maiorul Constantin Sârbu, ajutorul comandantului Regimentului Geniu Marină, maiorul geodez Nicolae Pilarino, delegatul Subsecretariatului de Stat al Marinei. Serviciul de Geniu, ca membri și geodez sublocotenent Gheorghe Constantinescu, ca secretar, aflăm că pe insulă s-au executat o clădire stație T.F.F. din zidărie de piatră, două adăposturi subterane pentru oameni, două adăposturi subterane pentru muniții, un amplasament de tun A.C.A. și trei amplasamente de tunuri, toate din blocuri de piatră cu mortar de ciment[22].
 
Epilog
 
La 28 august 1944, un mic detașament de marinari sovietici a ocupat Insula Șerpilor, fără să întâmpine rezistență[23].
Ca efect al Protocolului de la Moscova, la 23 mai 1948 pe Insula Șerpilor s-a încheiat un proces-verbal semnat de Nickolai Pavlovici Sutov, prim-secretar la Ambasada U.R.S.S. din București, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al U.R.S.S. și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar, prin care s-a consemnat că „Insula Șerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de către R.P. România și încadrată în teritoriul U.R.S.S.“, menționându-se explicit faptul că „s-au făcut formele legale de cedare a insulei”[24].  
 
Bibliografie:
 
Mihai Bănceanu, „Pe puntea de comandă. Evocări”, București, Editura Sylvi, 2003
Ethel Greening Pantazzi, „România în lumini și umbre (1909-1919”, București, Editura Humanitas, 2015
Marian Moșneagu, „Amiralii României. Dicționar enciclopedic”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2017
Revista „Marea Noastră” 1937
 
Sursa foto: Arhivele Naționale Militare Române (A.N.M.R.), Colecția Gheorghe Comârzan
 
Despre Marian Moşneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci și un standard de viațã“ (galerie foto)

Amantlâcul Ispitele tinereţii (galerie foto)