Provocarea lui Victor Torpilorul din Vaslui (galerie foto)

L-am suspectat mai demult de o potențială tentație a unor astfel de confesiuni, după ce în urmă cu zece ani mi-a făcut o vizită de curtoazie la sediul Serviciului Istoric al Armatei, unde lucram de ceva timp. Și admirând maldărul de fotografii pe care mi le-a petrecut prin fața ochilor, am intuit, că mai devreme sau mai târziu, o va face. Și, într-adevăr, comandorul în rezervă Ion Simion nu a rezistat ispitei și… a comis-o. L-a impulsionat nepoțelul său, Victor, care într-o zi primise ca temă de la doamna învățătoare să alcătuiască arborele genealogic al familiei.
 

 
„-Tataie, spune-mi ceva mai mult despre tine” - i-a cerut ultimativ Victoraș. După ce i-am povestit câte ceva sumar – se justifică în „Cuvânt de încheiere” comandorul Simion, fiind foarte curios din fire, probabil că [nepotul] nu a fost mulțumit și ar fi dorit ceva mai mult. „- Tataie, știi ceva?. Nu ai vrea să-ți scrii biografia pentru ca și nepoții tăi să-ți cunoască activitatea de-o viață?”. Sigur, pe moment am rămas aproape fără cuvinte, după care i-am răspuns copilului: „- Victore, tataie îți promite că îți va îndeplini dorința.”. Așa am devenit obligat să scriu „Firul vieții mele”.
 

În zodia lui Marte

 
„M-am născut la 11 februarie 1939 în satul Satul Nou, comuna Muntenii de Sus, raionul Vaslui. Provin dintr-o familie de agricultori. Tata, Ion V. Simion, născut la 10 februarie 1906, a decedat pe 11 august 1978. Mama, Floarea I. Simion, născută pe 8 februarie 1909, s-a stins din viață la 16 august 1963. Ambii părinți se odihnesc pentru veci în cimitirul din vatra satului. După decesul mamei, tata s-a recăsătorit cu Marița Duluman din același sat. Era o femeie deosebită, toți frații i-am purtat un respect deosebit.
 
Mama a născut nouă copii, din care au supraviețuit doar șase: Maria, Dumitru, Ioana, Ion, Frăsina și Vasile. Fiind unul din cei șase frați în viață (eu fiind al patrulea), soarta a făcut să văd lumina zilei exact când a început războiul. Ororile războiului am început să le percep cât de cât, abia pe la vârsta de 4-5 ani, mai mult din discuțiile din familie, însă fiind mic, nu prea le puneam la suflet. Știu doar că tata fiind plecat pe front, toate problemele gospodăriei erau diriguite de mama. Ca orice gospodar de la țară, familia noastră avea oi, o vacă, boi. La început, ajutor pentru familie erau fratele Dumitru și surorile Maria și Ioana, mai mari decât mine, apoi pe la vârsta de 6-7 ani, am intrat și eu în pâine, concretizându-se în datul la strungă, cu vaca la păscut, mersul cu oile la pășunat etc. Deci mă pot mândri că încă de mic am putut contribui și eu la îmbunătățirea traiului în familie.
 
În anii 1944-1945, spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe teritoriul localității s-au desfășurat lupte grele între armatele sovietice și germane. Ultimii ani ai războiului îi păstrez mereu în memorie. Tata a fost plecat pe front și apoi, periodic, în concentrări. Mama era cea care reprezenta capul familiei.
 
La 23 august 1944, armata sovietică era deja în partea de nord a Moldovei, încă din luna martie. Regele Mihai I își dă acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu la insistența lui Stalin, iar prin Proclamația către țară anunță revenirea la un regim democratic și întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Trupele sovietice au început deplasarea pe teritoriul României spre Sud. Rețin și acum din memorie deplasarea coloanelor de mașini militare, căruțe trase de cai, tractări de tunuri sub acoperirea aviației, care executau focuri de artilerie cu armamentul de la bord.
 
Auzind zgomotele sinistre ale atacului aviației, ne-am baricadat în tindă (holul casei). În acel iureș, mama și-a amintit că sora, Frăsina, mai mică cu patru ani decât mine, era în ogradă, lângă bozună (bucătăria de vară din curte), pusă în scutece într-o covată (copaie), jucându-se cu mânuțele ei fragede, sfidând parcă pericolul războiului. Ostașii sovietici se purtau foarte brutal cu populația de prin sate. Luau de-a valma păsări, animale, tot ce întâlneau în cale. De frică, întreaga familie, cu carul tras de boi am luat lucruri de strictă necesitate și ne-am refugiat într-o pădure, la aproximativ 5-6 km pentru o perioadă de circa trei săptămâni. La 30 decembrie 1947, regele este obligat să abdice și pleacă în exil.

 
Urmările războiului sunt resimțite puternic și în perioada 1945-1950. Nu pot să spun că familia mea era muritoare de foame. Aveam 5-6 ha de pământ, 30-40 de oi, o vacă, ceva orătănii de curte, ca orice gospodar din sat, 1-2 porci etc. Dar noi, fiind șase copii, părinții se gândeau cum să ne asigure un trai cât de cât decent, după ce ne vom așeza la casele noastre, după obiceiurile vremii. Din cauza secetei din 1947, multe familii din sat, fiind la limita existenței, și-au vândut puținul pământ pe care îl mai aveau, ca să asigure hrana copiilor.
 
Părinții au făcut eforturi deosebite și au cumpărat 4 ha de pământ. Datina era ca la căsătorie, fiecare dintre fii să primească pământ cât se poate, zestre pentru fete și loc de case pentru băieți. De roadele obținute de pe acest pământ ne-am bucurat doar un an, pentru că, din dispozițiunea dată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, tot pământul vândut, ca urmare a foametei, a fost redat familiilor respective, fără nici o despăgubire. Îmi amintesc că părinții au suferit foarte mult. […]
 
Conducerea comunistă a început să aplice măsuri dure pentru colectivizarea agriculturii: cote, interdicția copiilor celor avuți de a merge la școli, arestarea fără motive și trimiterea la muncă la Canalul Dunărea-Marea Neagră. Pentru mine a fost un caz fericit, plecând la școala militară. Din acest motiv, tata era mereu amenințat de intelectualii satului:
- Bade Ioane! Ai băiatul la școala militară și nu vrei să vii la colectiv?
- Oare eu am rămas ultimul din sat care nu a intrat la colectiv?! răspundea tata.
Bineînțeles, în final, a fost nevoit să se înscrie. Norocul meu că evenimentele s-au succedat cu o grabă neprevăzută, și, între timp, am plecat la studii în Uniunea Sovietică, pierzându-mi urma.

 

Cadet la Țiglina

 
La terminarea clasei a VII-a, în timpul examenului, într-o pauză am fost chemați 12 elevi la cancelaria școlii. Aici, în prezența directorului, am fost întâmpinați de un ofițer de marină, locotenentul major Constantin Grosu, pe care mai târziu aveam să-l cunosc mai de aproape. Am fost întrebați dacă dorim să mergem la o școală de marină. Deși ne-a luat prin surprindere, unii dintre noi, cu un oarecare scepticism, am acceptat provocarea, printre care și eu.
 
Bineînțeles, povestind mamei și tatei marea șansă care a început să-mi prevestească mai departe drumul în viață, aceștia s-au bucurat. Întâmplător, la discuție au fost de față și bunicii din partea tatălui. Bunicul s-a bucurat și el. Bunica, ce să crezi?
- Moșnege! Ai ajuns în mintea lui Ion (acesta fiind tata), cum să plece băiatul tocmai la Galați? Mâine-poimâine o să-l ducă tocmai în Rusia și nu o să-l mai vedeți!
 
Prezicerea bunicii s-a adeverit doar pe jumătate, pentru că în Rusia am plecat dar m-am și întors! Întocmirea dosarului de plecare la o școală militară se făcea prin Comisariatul Militar (azi Centrul Militar). Pentru aceasta, tata a trebuit să fie cu mine zilnic, aproape o săptămână. Prezența unui părinte era obligatorie, eu fiind minor. Selecția candidaților era foarte severă, atât medicală cât și socială. După vizita medicală, din 12 am rămas doar doi: eu și Vasile Paloșanu, coleg din satul Moara Grecilor, situat la 3 km de Vaslui. Pentru că aveam nevoie de bani, până la plecare, împreună cu sora Ioana și verișoara Maria, vecină cu noi, am secerat un hectar de grâu la o familie din oraș.
 
A venit momentul plecării. Toți candidații de la mai multe școli din oraș, în frunte cu un delegat militar, am plecat la Iași. Am fost cazați la o unitate militară, fost liceu militar cândva, unde s-a făcut o verificare amănunțită a dosarelor. Aici, cei doi candidați de la școala noastră, adică eu și Vasile Paloșanu am fost despărțiți. Eu am rămas în continuare pentru Liceul Militar de Marină¹ din Galați iar Vasile a plecat la Liceul Militar de la Breaza. De la Iași am plecat direct la Galați. De altfel, mersul cu trenul a fost o premieră pentru mine.
Era în vara anului 1954. Timp de câteva zile veneau tineri din toate colțurile țării, fiecare cu obiceiurile zonei de baștină. Am fost cazați în niște dormitoare vechi, cu paturi metalice suprapuse câte patru. Circa 40-50 de candidați s-au speriat de cele văzute și au cerut să plece acasă… În acea vară s-au ținut două sesiuni de examene de admitere în Școala Medie de Marină: una în iulie - august și alta în august -septembrie 1954. Eu am fost în prima sesiune. Din 367 de candidați (circa 4,5 pe loc) am rămas doar 81. Au fost respinși medical 172 (46,74%), la examen 114 (31%). În sesiunea august-septembrie au mai fost admiși încă 15 candidați. În final, în clasa a VII-a am intrat 96 de tineri din diferite colțuri ale României.
 
Pe parcurs, în decembrie 1954, în urma unui control drastic din partea Direcției Învățământului Militar, au fost îndepărtați 10 elevi. Până la terminarea liceului (iulie 1957), au mai fost îndepărtați alți 15 elevi pe diferite motive - boală, rezultate slabe la învățătură, indisciplină, furt, situații necorespunzătoare la dosarele părinților sau rudelor etc. Așa că, în promoția 1954-1957 am absolvit liceul 71 de elevi, printre care și eu. În legătură cu admiterea, subliniez că a fost primul examen din viața mea, dar și ultimul la care nu am avut emoții absolut deloc, pentru că eram sigur că nu voi intra și așteptam plecarea acasă. Dar ce să vezi? La vizita medicală am reușit fără probleme, fiind călit ca toți copii angrenați la muncile agricole. La obiectele de examen m-am prezentat chiar mai bine decât în clasele elementare. Am avut probabil și noroc, că mi-a picat numai din ce știam mai bine.
 
Majoritatea profesorilor erau tineri, repartizați la Liceul Militar de Marină din Galați de pe băncile facultății, cu mare dragoste și exigență pentru materia predată. Profilul liceului era axat în principal pe matematică și limba română, iar ca limbi străine prioritate aveau limba rusă și limba engleză. Reușita mea la Liceul Militar de Marină a fost o mare victorie în rândul familiei ungurenilor (în sat fiecare cetățean, pe lângă numele de familie mai avea și o poreclă sau pseudonim). Tata era mai cunoscut în sat de Ion Ungureanu decât de Ion Simion.
 
Timp de două luni, părinții nu au știut nimic despre mine. Le-am scris o scrisoare abia după aflarea rezultatului final la examen. Reușiții nu am mai plecat acasă. Am rămas în continuare până la vacanța de iarnă. Fiind vară, aproape o lună am umblat îmbrăcați doar în șort. Între timp, la croitoria școlii ni se pregăteau uniformele de marinar. Pe cap purtam o beretă (bonetă) cu o panglică pe care era brodată cu fire galbene de mătase inscripția „ȘCOALA MEDIE de MARINĂ“. Eram tare mândru cu uniforma primită. Era unicat. Așa pot să spun, adolescent fiind, la vârsta de 14 ani m-am trezit într-o școală militară cu un regim de viață auster. Probabil că, fiind obișnuit cu greutățile încă din fragedă copilărie și fiind o fire docilă, m-am adaptat relativ ușor condițiilor de cazarmă.
 
Din acest moment, armata ne-a asigurat cazare, echipament, hrană și condiții de școlarizare în mod gratuit. Comparativ cu liceele civile, în Liceul Militar făceam și instrucție militară: deplasarea prin unitate o făceam sub comandă în formație, cântând cântece patriotice și ostășești, făceam plimbare de seară înainte de culcare (stingere), înviorarea de dimineață, iar pe timpul nopții, după o planificare prealabilă, serviciul de plantoane în dormitoare. Stingerea și deșteptarea se anunțau centralizat pe școală, de către gornistul unității. Acesta era un militar în termen, pe nume Becheș.
 
Cel puțin o dată pe an, conducerea școlii organiza câte o alarmă de exercițiu, cu chemarea cadrelor la unitate cu ajutorul curierilor (aceștia erau selectați dintre noi, elevii) și ieșirea cu tot personalul școlii într-o pădurice din apropierea localității Barboși, la 5-6 km de locul de dispunere a liceului, către Brăila. După șase luni de la plecarea mea de acasă, am mers în vacanța de iarnă. De data aceasta, cariera mea în armată era pecetluită. Eram îmbrăcat în uniforma specifică de elev matroz (denumire după modelul sovietic). Așa ceva în sat nu mai văzuse nimeni până la apariția mea. Tânăr fiind, am mers în sat la horă. Toată lumea se uita la mine ca la un extraterestru. Eu nu mă simțeam bine deloc. De felul meu nu sunt o fire care să-mi placă să fiu în centrul atenției.
 
În liceu, în afara obiectelor de studio, care erau identice cu cele de la liceele civile, mai aveam și ore de pregătire marinărească. În vacanța de vară, la terminarea clasei a VII-a am fost în tabără la Solarul din Mangalia, iar la terminarea clasei a IX-a, am făcut o călătorie pe Dunăre, de la Galați până la Calafat, ambarcați pe un șlep-cazarmă remorcat de remorcherul fluvial RF-101. Făceam parte și din fanfara școlii. Cântam la trompetă și am învățat două marșuri, plus marșul de întâmpinare a șefilor de stat (marșul de întâmpinare a generalilor).
 
În călătoria pe Dunăre mergeam cu formația prin orașele-porturi, cu fanfara în frunte. Conducătorul formației, locotenentul major Nicolae Atanasiu (îi spuneam Nicușor) ordona: „- Cântăm marșul nr……”, pentru a impresiona populația care privea la noi ca la urs. În realitate, noi cântam unul din cele două marșuri mari și late pe care le știam. Am avut profesori deosebiți precum Nicolae Itu, Alexandru Chivu, Gheorghe Spiridonescu, Tamara Milcescu, Elena Bădescu, Angela Gavriliuc, Amalia Vasiliu, Gheorghe Dumitrescu, Ionel Răduna, Nicolae Cojocaru și alții. Comandant de companie era locotenentul major Vladimir Cotârță iar comandant de pluton locotenentul Mihai Oprea. Acesta din urmă a plecat la Academia Tehnică Militară, devenind inginer electronist și a urcat în carieră până la gradul de general.
 
La începutul clasei a X-a (am fost ultima promoție cu 10 clase) ne-au anunțat condițiile în care urma să susținem examenul de maturitate (bacalauriat). Surpriza mare a fost când am aflat că examenul scris îl susținem în zile consecutive, începând cu 1 iulie iar examenul oral la toate cele șapte materii, într-o singură zi. Știu că am intrat la examen la ora 14.00 și am ieșit la ora 19.00. Am susținut examen scris la Limba și Literatura Română și la Matematică (algebră, geometrie și trigonometrie). Examen oral am avut la Matematică, Chimie, Bazele Darwinismului (Știintele Naturii), Limba și Literatura Română, Istorie, Limba Rusă și Fizică. În urma examenului susținut, am obținut Diploma de maturitate nr. 9058, semnată de șeful Direcției Învățământului Militar, generalul-maior Constantin Bodea și președintele comisiei, conf.univ.dr. Ion Anton.
 

Student la Baku

 
După terminarea examenului, am plecat în vacanța de vară 10 zile, după care ne-am prezentat la București, pregătindu-ne pentru a pleca la Școala Militară Superioară de Marină din orașul Baku², capitala R.S.S. Azerbaidjan, port la Marea Caspică, situat la sudul Peninsulei Apseron. Denumirea completă a institutului era Școala Militară Superioară de Marină „Serghei Mironovici Kirov”. Se afla la 10-15 km de oraș, în cartierul Zih. Se întindea pe o suprafață foarte mare, având în compunere clădiri pentu cursuri, cabinete de pregătire practică pe specialități (navigație, artilerie, arme sub apă, poligoane de vitalitate etc.), blocuri alimentare, infirmerie, cămine de locuit, club pentru activități cultural-sportive, toate dispuse aproximativ într-un patrulater. În centru se afla un platou imens unde se aduna întreaga suflare cu ocazia unor activități festive. Mai erau un teren de fotbal, bazine de înot de vară și iarnă. Printre clădiri șerpuiau alei foarte frumoase flancate de măslini și rodii.
 
La acest institut am plecat 17 elevi de la Liceul Militar de Marină din Galați, care am format trei clase pe specialitățile navigație, artilerie navală și arme sub apă. Eu am fost repartizat la specialitatea arme sub apă (A.S.A.). Anul universitar, după sistemul sovietic, începea la 1 septembrie. Noi am sosit cu vreo trei săptămâni înainte de începerea anului I. Colegii din anii II, III și IV erau în vacanță în țară. În acest timp am fost testați la matematică și fizică de către profesorii institutului. Cunoștințele de limba rusă dobândite în țară ne-au ajutat inițial mai puțin, lovindu-ne dintr-o dată de specificul graiului rusesc. Până una alta mai apelam la mimică, gestică etc. Profesorii sovietici ne-au felicitat pentru modul cum ne-am prezentat, exclamând: „- În România se face carte!”.
 
Colegi cu noi erau și cursanți din Republica Albania, care făceau un an pregătitor, după care intrau în anul I. Învățământul avea un profund caracter practic. Programa se stabilea pe ani, în concordanță cu Fișa Postului funcției pe care urma să o ocupăm la terminarea Institutului de Marină. Marea majoritate a profesorilor erau doctori sau doctori docenți în științe militare. Mulți dintre ei erau ofițeri cu multă experiență din timpul războiului. La clasă, orele erau asociate cu exemple concrete trăite în războiul naval sau aerian.
 
Căpitanul de rangul 1 Egorov, profesor de mine marine, fost cursant la Școala Militară Superioară din Baku în perioada retragerii trupelor nemțești de pe teritoriul Uniunii Sovietice, a acționat pe teritoriul Țărilor Baltice în calitate de comandant de echipă de distrugere. În urma unor informații primite de la localnici despre prezența unor nemți ascunși într-o pădurice, a trecut la anihilarea acestora într-un mod brutal. Căpitanul de rangul 1 Peker, la orele de „Tactica Submarinului“ ne povestea cum, în timpul războiului fiind tânăr locotenent pe submarin, se afla în Golful Finic de la Marea Baltică. Nemții blocând ieșirea din golf cu mine marine ancorate, submarinul a primit ordin să forțeze barajul de mine pentru a ieși în mare. Cu o viteză foarte mică de numai 1-2 noduri, pe timpul forțării echipajul din interior auzea zgomotul produs la frecarea corpului submarinului de parâma ancorei minei. Emoțiile au fost așa de mari încât tânărului locotenent i s-a albit părul de pe cap. Până la urmă s-a terminat totul cu bine. Forțarea a fost riscantă dar a reușit.
 
La orele de „Tactica Aviației”, colonelul de aviație Kirin a prezentat un episod din lupta aeriană cu un avion nemțesc. El se afla la manșă când avionul său a luat foc și s-a ales cu arsuri pe față, semne vizibile, rămase pentru toată viața. Căpitanul de rangul 1 Belinchi, ofițer secund pe un distrugător la Marea Neagră, la un atac cu bombe de către aviația germană, nava s-a rupt în două. O parte din marinari a sărit în apă. Unii s-au înecat chiar dacă știau să înoate. Alții, care deși nu erau înotători, s-au salvat agățându-se de capoatele tunurilor de la bord. Prezentând aceste câteva exemple, îmi vine în minte fraza poetului nepereche Mihai Eminescu, reținută dintr-un articol din ziarul „Timpul“ din anul 1877: „Minte de bătrân, putere de tânăr și-ndrăzneală de nebun la război se cere!“.
 
După fiecare an de curs, urmau lunile de practică pe nave militare din Flota Sovietică de la Marea Neagră sau din Marina Militară Română. Astfel, la terminarea anului I am efectuat practica pe distrugătorul „Kerci”. Era o navă de luptă de la italieni, ex-”Emmanuele Filiberto Duchi d’Aosto“. Prindea o viteză de până la 30 Nd. Se zicea că italienii aveau nave cu viteză mare ca să poată rupe lupta cu inamicul. La sosirea la bord, nava se afla pe doc pentru întreținere în portul Sevastopol. Timp de o lună și jumătate am muncit din răsputeri la întreținerea operei vii (partea navei de sub linia de plutire), cu masca de gaze pe figură pentru a preveni infecția pielii de acel praf de rugină combinat cu alge marine, degajat la frecarea cu peria de sârmă. La sfârșitul zilei eram așa de obosiți încât nu mai aveam chef de nimic. În pauza de prânz, nu puteam să ne așezăm niciunde, pentru că băncile pe care stăteam la servitul mesei se amarau imediat pe bordaj iar cușete de dormit nu aveam pentru că dormeam în hamace. Acestea se montau la poziție seara pentru culcare, iar dimineața se strângeau în saci și se depozitau în lăzi metalice speciale. Recunoașterea sacilor se făcea după numărul seriei de luptă a fiecărui marinar, aplicat la vedere pe sac. Fiecare marinar de la bord avea scris pe haină la piept această serie de luptă, formată din trei cifre: prima cifră indica unitatea de luptă de care aparținea (navigație, artilerie, arme sub apă, transmisiuni, mecanici sau aviație – total șase), a doua cifră indica numărul postului de luptă din unitatea de luptă iar a treia cifră indica ce schimb erai; cifra cu soț indica schimbul 2 iar fără soț schimbul 1. La navele militare, pe timpul marșului întregul echipaj se afla în una din următoarele situații: liber sau la post și se considera ca fiind în Starea de pregătire nr 2. Trecerea de la un schimb la altul se executa la comanda dată pe navă: „Starea de pregătire nr. 2 schimbul…… la post!”. Pe timpul luptei este doar Starea de pregătire nr. 1, când întregul personal este la post și se execută la comanda „Alarmă de Luptă“.
 
După o lună și jumătate, nava a fost coborâtă de pe doc. Noi am continuat practica prin marșuri de instrucție, efectuând turul Mării Negre, de aproximativ 3200 Mm. Sarcinile de practică prevedeau cunoașterea navei, ținerea navigației pe hartă, cunoașterea amenajării de navigație, manevra ambarcațiunilor de la bord etc. Sistemul de învățământ prevedea ca noi, cursanții puntiști, la terminarea anului I practica să o executăm sub punte (la mecanici). De ce? Viitorii comandanți de nave se numesc de obicei din rândul ofițerilor puntiști, adică din rândul acelora care sunt calificați în specialitățile Navigatie, Artilerie navală sau Arme sub apă. Până să ajungi comandant de navă, executam pe timpul marșului serviciul de ofițer de cart în Punctul de comandă al navei. Comandantul de navă este persoana care poartă întreaga responsabilitate privind folosirea navei, precum și pentru viața întregului echipaj (este ultimul care părăsește nava în caz de abandon). Ofițerul de cart, care se află tot în Punctul de comandă, este singura persoană care are dreptul să dea ordine pe navă în numele comandantului (când acesta lipsește).
 
Postul meu de luptă era o pompă de ulei cu turbine, dispusă central în compartimentul mecanicilor. Fiind tânăr, în anul I, șef nemijlocit aveam un starșina (caporal) pe nume Makarov. De el depindea dacă la ancorare în rada unui port puteam pleca în cultpahod (vizită în oraș). În anul II, clasa noastră de A.S.A.-iști am făcut practica, de data aceasta în specialitatea A.S.A., pe dragoarele de bază din Flotila Mării Caspice. Pe timpul practicii navele pe care eram ambarcați au participat la o aplicație de amploare, în condițiile folosirii de către „inamic” a armelor de nimicire în masă. În momentele create, au fost militari evacuați în mod real de pe nave, fiind marcați ca loviți de efectele exploziei nucleare și duși la un spital în oraș. Printre aceștia s-a nimerit și un coleg, Ion Savin.
 
La sfârșitul anului III, practica am făcut-o în țară, pe vedetele torpiloare din portul Mangalia. Cu două zile înainte de terminarea practicii am fost pedepsit de către comandantul unității cu trei zile de arest la garnizoană, pentru prima dată. Pedeapsa a fost dată pe merit, pentru că împreună cu trei colegi studenți la Leningrad (azi Sankt-Petersburg) nu ne-am încadrat în programul unității. În vacanțe veneam în țară doar vara. Vacanțele de iarnă și primăvară le petreceam în cadrul institutului. Nu ne plictiseam, pentru că făceam sport, mergeam la filme, la spectacole în oraș sau în cadrul institutului, la muzee, vizitam obiective turistice din oraș sau din împrejurimi. În anul 1960 am avut onoarea să mergem în oraș la spectacolul susținut de cântăreața de operă Arta Florescu. La terminarea spectacolului a fost plăcut surprinsă când a primit un coș cu flori din partea noastră. Nu se aștepta ca la o așa mare depărtare de țară să întâlnească studenți din România. Tot în orașul Baku a fost, pentru o lună, circul pe apă „Țăndărică”. L-am vizitat de vreo trei ori.
 
Terminarea Institutului de Marină a avut loc la 1 iulie 1961, în urma susținerii examenului de sfârșit de an IV și a examenului de stat. La inițiativa întregului grup de absolvenți, am realizat Tabloul promoției, intitulat „Pe mări îți este drumul“. Fundalul tabloului a fost conceput și desenat de colegul meu Nicolae Coman și reprezintă panorama orașului Baku, două imagini cu alei și clădiri ale campusului Institutului iar în stânga jos, statuia lui S.M. Kirov.
 

În Baza Navală Mangalia

 
După terminarea Școlii Militare Superioare de Marină din Baku, toți absolvenții am revenit în București, la Ministerul Apărării Naționale iar pe 18 iulie am fost avansați la gradul de locotenent, primind prima soldă, după care am plecat într-un binemeritat concediu. După concediu m-am prezentat la Comandamentul Marinei Militare, dislocat în garnizoana Mangalia, fiind numit comandant pe vedeta torpiloare 85 din Divizionul 93 Vedete Torpiloare. Cu un an înainte făcusem practica la aceste nave. Sincer să fiu, mi-a plăcut atmosfera din această unitate, fiind nave mici și cu viteză mare - până la 50 Nd. Ele acționează ca aviația. La descoperirea inamicului, în timpul cel mai scurt, cu viteză maximă ies din port, atacă inamicul cu torpila, îndeosebi noaptea (pe vizibilitate redusă) și se întorc în port.
 
Pentru a face față cerințelor, aveam cel puțin două-trei ieșiri pe mare pentru antrenament, în mod obișnuit sau prin alarmă. Fiind considerată unitate operativă, deseori eram verificați de către eșalonul superior din Marina Militară sau chiar de la București. S-a întâmplat ca într-o lună, Marele Stat Major de la București să ne alerteze de trei ori. Prin anii ‘60, orașul Mangalia era considerat o garnizoană închisă. Condițiile de viață erau precare. În oraș existau doar un cinematograf și două-trei cârciumi. Dacă îți venea cineva în vizită, trebuiau anunțate organele competente. Locuiam la o gazdă cu chirie. Vara era mai bine pentru că mergeam la plajă, în schimb iarna era teroare, înduram mult frig. Deseori, fiind nefamiliști, ne convenea să dormim la vapor, unde aveam cazare, masă și căldură. De altfel, pe atunci funcționa serviciul „treime”: o zi la vapor, două zile mergeam seara în oraș. Acest lucru era necesar, chipurile, pentru a menține o stare ridicată de operativitate a navelor.
 
Am văzut că odată ajuns ofițer, statutul meu s-a schimbat radical. Poziția socială era cu totul alta. În afara gradului, aveam o funcție - comandant de navă -, aveam subordonați de care răspundeam pentru educația și pregătirea lor. Nu de puține ori eram pus în situații să iau singur decizii majore și să-mi asum responsabilități chiar și atunci când întâlneam neprevăzutul, în momente dintre cele mai grele. Marea este dură, nu iartă indisciplina, ignoranța, automulțumirea etc. Încă din primii ani de serviciu am conștientizat acest lucru. Având cunoștințele teoretice cât și practice acumulate în școală, precum și în activitățile de stagiu de pe nave destul de grele, uneori dure, mi-a creat convingerea că pot cu siguranță să-mi urmez cariera doar într-o singură situație: să continui pregătirea profesională, să mă autodepășesc. Atât prin programul organizat de către șefi cât și prin studiul individual, am intensificat studiul pentru că urma să dau examen de comandant de vedetă torpiloare. Până la obținerea examenului, ieșirile pe mare le făceam dublat la comandă de un ofițer cu vechime și experiență. Abia după obținerea examenului aveam voie să ies pe mare singur la comandă.
 
Un moment deosebit pentru mine a fost atunci când am lansat prima torpilă asupra unei nave de suprafață. Nu a fost deloc ușor. Această misiune, în principiu, consta în luarea în primire a torpilei, gata pregătită pentru luptă, ieșirea pe mare, căutarea „inamicului”, determinarea elementelor de mișcare ale acestuia cu aparatura de la bord și lansarea propriu-zisă. Subliniez faptul că, eu, comandantul, nu cunoșteam despre „inamic” decât coordonatele geografice. După lansare, cu elementele de mișcare ale „inamicului” determinate de mine - comandant pe timpul căutării și atacului „inamicului” (o navă-țintă stabilită de către statul major), se făcea reconstituirea pe hartă manevra reciprocă: vedetă-țintă, stabilindu-se dacă torpila a lovit „inamicul” sau nu. […]
 
După un an de serviciu în calitate de comandant de vedetă torpiloare, a trebuit să-mi iau rămas bun de la acest tip de nave. Durata lor în serviciu se apropia de sfârșit, devenind exponate în parcul Muzeului Marinei. Mă obișnuisem. M-am despărțit cu un mare regret, mai ales că a fost prima mea funcție ca ofițer venit de pe băncile școlii.
Ulterior am fost mutat ofițer cu navigația pe nava de cercetări hidrografice și hidrologice NH-112, construită de francezi în anul 1916. Inițial aceasta fusese canoniera „Locotenent-comandor Stihi Eugen”, apoi navă dragoare iar, în final, navă hidrografică.
 
Noua funcție a devenit o mare provocare pentru mine, fiind pe o navă care avea cu totul altă destinație. Am fost bine primit de comandantul navei, căpitanul-locotenent Alexandru Leonte, care era de prin părțile Hușilor. Ieșeam des pe mare cu specialiști din Direcția Hidrografică a Marinei Militare, pentru executarea de lucrări hidrografice și hidrologice în zona vestică a Mării Negre. Datele obținute erau folosite pentru întocmirea de hărți marine pentru nave militare și civile. Pot spune că la această navă am devenit cu adevărat lup de mare. Dintr-o lună, 20 de zile le petreceam pe mare. Fiind proaspăt căsătorit, stabilisem cu soția să se mute la mine în Mangalia, fără a stabili o dată anume. Dorind să-mi facă o surpriză, odată a venit fără să mă anunțe. Despre acest lucru, anunțasem gazda la care locuiam. Întâmplarea face ca eu să plec cu nava la Sulina și să mă întorc tocmai peste o săptămână.
În acest divizion am activat până în anul 1968, ocupând pe rând și alte funcții pe alte nave, precum ofițer secund, comandant pe șalupa de comandament „Lancea“ etc.
 
În primul concediu de odihnă din anul 1961, m-am deplasat la Câmpulung Moldovenesc, unde fusese mutată arhiva instituției, după desființarea Liceului Militar din Galați, pentru a-mi ridica Diploma de maturitate. Cu această ocazie am cunoscut-o pe tânăra liceană Viorica (Delia) Lucaci, care peste trei ani avea să-mi devină soție pentru vecie. Din căsătoria noastră (19 iulie 1964) au rezultat trei fete - Laura, Delia și Roxana. Fiecare ne-a dăruit câte un nepot sau nepoată: Alexandra, Andrei și Victor.
 

La vânătoare de submarine

 
În anii 1968-1969, Marina Militară a cumpărat de la sovietici trei vânătoare de submarine proiect 204. Comandantul Diviziei 42 Maritime, contraamiralul Aurelian Ionescu, în subordinea căruia intrau aceste nave, m-a numit comandant al Unității de Luptă 3 (armament antisubmarin), specialitatea mea de bază, pe vânătorul de submarine VS-32, al cărui comandant era căpitanul-locotenent Gheorghe Cucu. Prima navă a sosit în portul Mangalia cu echipaj sovietic pentru trei luni, timp în care a fost instruit primul echipaj românesc, în care mă aflam și eu, îndeplinind și misiunea de translator. După doi ani am fost numit ca specialist în statul major al Divizionului 339 Vânătoare de Submarine. […] În anul 1976 am absolvit Academia Militară Generală, Facultatea de Comandă și Stat Major. Ulterior am mai urmat două cursuri post-academice, de câte trei luni, în anii 1986 și 1989.
 
După terminarea Academiei, am fost numit specialist arme sub apă de mare unitate, având în subordine unități de nave dotate cu mine marine, armament antisubmarin, drăgi. De aceasta dată, pe mare ieșeam rând pe rând cu toate categoriile de nave dotate cu acest tip de armament. Deoarece condițiile din Marina Militară nu permiteau instruirea navelor destinate luptei cu submarinele inamice, aceasta se făcea de două ori pe an, cu participarea unui submarin din Flota Sovietică de la Marea Neagră, precum și prin organizarea periodică de aplicații (exerciții de amploare) împreună cu nave din Marina Militară bulgară și din Flota Sovietică din Sevastopol, care se organizau prin rotație, la Varna, Mangalia și Sevastopol. Desfășurarea acestor activități de pregătire pentru luptă erau stabilită prin Planul comun de pregătire al Tratatului de la Varșovia, înființat în mai 1955, din care și Romania făcea parte.
 

Aport la dotarea Marinei Militare

 
După retragerea trupelor sovietice, în anul 1958, de pe teritoriul țării noastre, România pornește pe calea afirmării independenței și suveranității sale. La începutul anilor ‘60 a fost întocmit un plan complex și îndrăzneț privind dotarea cu nave și armament autohton. S-au încheiat contracte cu șantierele românești de construcții nave și cu unități economice specializate în fabricarea de armament.
 
Datorită funcției, participam frecvent din partea Marinei Militare la experimentări în diferite stadii de construcție a acestuia la unitățile economice de profil, precum și la experimentări în poligoane special amenajate, precum și cu navele pe mare. Am avut o colaborare fructuoasă cu specialiștii ingineri în proiectare și construcție de armament de la Centrul de Cercetare al Marinei Militare. Am colaborat, de asemenea, cu informaticienii de la Centrul de Calcul, unde îmi exprimam ideile ca specialist în tactica folosirii în luptă a navelor și armamentului de la bord pe mare. Astfel, Marina Militară a fost dotată cu programe pe calculator gen „Acțiunea de minare pe mare”, „Folosirea în luptă a navelor antisubmarine”, „Folosirea în luptă a vedetelor torpiloare” și altele. În anul 1986 am făcut parte din comisia de recepție a submarinului „Delfinul” din Flota Sovietică. Inițial am făcut parte din grupa de traducători a documentației, activitate care s-a executat în țară, apoi recepția propriu-zisă în portul Odessa, în două etape: în port, la cheu și apoi în mare, din care zece ore la imersiune, până la peste 300 metri.
 
Acest submarin era considerat cel mai modern din Marea Neagră și cel mai apreciat în lumea militară. Datorită calităților sale deosebite, poate fi folosit și ca vânător de submarine nucleare. Are instalații deosebit de silențioase și este învelit într-o alveolă de cauciuc care îl face foarte greu detectabil. Capacitățile submarinului au fost demonstrate cu totul întâmplător în Golful Persic, în timpul războiului din Irak. Americanii nu au putut descoperi nici unul din cele cinci submarine similare cu al nostru. De aceea l-au denumit gaura neagră. Are o viteză de 1-12 Nd la suprafață și 20 Nd la imersiune. Dispune de un complex automatizat pentru lansări de torpile, fiind capabil să lanseze 18 torpile în 6,4 minute. […]
În luna octombrie 2005 am ieșit la pensie la termen, de pe funcția de șef al Apărării Antisubmarine în Secția Pregătire de luptă din Comandamentul Marinei Militare. Mi-au considerat, după documentele de la dosar, o vechime de 46 de ani, 4 luni și 28 de zile. Evenimentul l-am marcat cu colegii de serviciu la un local din Constanța. Ne-a onorat cu prezența și comandantul Marinei Militare, amiralul Gheorghe Anghelescu. Cu această ocazie, am primit ca amintire de la colegi un ceas aurit, de care mă bucur foarte mult și în prezent.”³.
 
Sursa foto: Colecția comandorului în retragere Ion Simion
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi: 

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Profesorul președintelui O noapte la Constanța (galerie foto)

---

¹ În baza Ordinului strict secret nr. 00123.639 din 8.11.1950 al Ministrului Forțelor Armate ale Republicii Populare România (ministru: General-colomel Emil Bodnăraș în perioada 23.12.1947 - 03.10.1955), pe 10 noiembrie 1950 s-a înființat în Galați, Școala Medie de Marină în subordinea Comandamentului Marinei Militare, în cazarma Țiglina, fosta cazarmă a Corpului Flotilei, constituită în anul 1860. Pentru corespondență se folosea indicativul U.M. 04956 Galați. Din anul 1957, Școala Medie de Marină din Galați s-a numit Liceul Militar de Marină, iar în anul 1958 Liceul Militar ,,Mihai Viteazul”. Din vara anului 1960, prin Decret al Consiliului de Miniștri ( președinte: Chivu Stoica, vicepreședinte Emil Bodnăraș), Liceul Militar ,,Mihai Viteazul” din Galați a fost desființat, arhiva fiind transferată la Liceul Militar din Câmpulung Moldovenesc.
² Baku, în limba azeră Baki - orașul vânturilor, este cel mai mare oraș din Azerbaidjan. Orașul modern de azi este compus din trei părți: Orașul Vechi, Noul Oraș și Orașul construit de Uniunea Sovietică.
³ Comandor dr marină (rtr) Ion Simion, ,,Firul vieții mele”, f.e., București, 2016, pp. 9 – 55.