Şi burghez, şi monarhist! (I) Ţarul, Mareşalul şi Lupeasca (galerie foto)

Vestea că nava-şcoală „Mircea” execută şi în acest an, în perioada 4 iunie - 5 iulie 2018, tradiţionalul marş internaţional de instrucţie în Marea Mediterană şi Marea Adriatică, cu escale în porturile Bari - Italia, Tivat - Muntenegru şi Pireu - Grecia, mă determină să evoc un episod dramatic din octogenera sa existenţă. Faptul că pe 5 septembrie 1944 nava a fost transferată la Odessa, din ordinul Comandamentului sovietic, locotenent-comandorul Gheorghe Drimba fiind debarcat la Ismail, iar echipajul închis în lagărul improvizat din port, avea să-i schimbe, din fericire, doar vremelnic, destinul.
 

 
 
Şi totuşi, calvarul avea să înceteze pe 27 mai 1946, atunci când, printr-un comunicat, Primăria municipiului anunţa populaţia că la Constanţa „va fi o mare sărbătoare pentru toată ţara noastră şi una deosebită pentru oraşul nostru. În această zi măreaţă, glorioasa Marină Regală Română va lua în primire nava-şcoală bricul «Mircea», retrocedat de generoasa noastră prietenă Uniunea Sovietică.”
 
Cine a fost artizanul acestei retrocedări şi cum a reuşit să convingă aliatul sovietic să accepte această concesie?
 

Primul amiral român

 
Fiul Mitranei şi al lui Ion Bărbuneanu, viitorul amiral Petre Bărbuneanu s-a născut pe 16 decembrie 1881, în satul Zvorsca, plasa Oltul de Jos-Bălţi, judeţul Romanaţi (astăzi Dolj).
 
A absolvit şcoala primară, trei clase la Gimnaziul clasic „Ioniţă Asan” din Caracal (1895), Şcoala Fiilor de Militari Craiova (1897) şi Şcoala Navală din Fiume (30 iunie 1902)¹. A efectuat stagiu de ambarcare în Flota austro-ungară, pe nava-şcoală „Saida” şi pe alte nave din Marea Mediterană (1902 - septembrie 1903).
 
A fost înaintat în gradul de sublocotenent (30 iunie 1902), locotenent (10 mai 1906), căpitan (1 aprilie 1911), locotenent-comandor (15 august 1916), căpitan-comandor (1 septembrie 1917, la excepţional, Î.D.R. nr. 1 344/15 noiembrie 1917), comandor (1 aprilie 1920, „la alegere”), contraamiral (1 ianuarie 1932, Î.D.R. nr. 4364 din 31 decembrie 1931), viceamiral (Î.D.R. nr. 3 898 din 8 noiembrie 1938) şi amiral (8 iunie 1945, cu vechimea în grad de la 9 noiembrie 1940, când a fost scos în mod abuziv din cadrele active).
 

Iniţial a activat la Apărările sub Apă, pe nave port-mine şi torpiloare din cadrul Diviziei de Dunăre Galaţi (1 iulie 1902-1904).
 
În anul 1904 a fost numit comandant al şalupei torpiloare „Vedea”, cu care a executat patrulări între Galaţi şi Isaccea, cu urcări dese pe râul Prut, până la circa 3 km de portul Comisiei Mixte a Prutului. A fost apreciat drept „un ofiţer eminent”, care „serveşte cu multă uşurinţă, cu multă judecată, disciplinat, posedând multe cunoştinţe militare şi marinăreşti”².
 
În 1907 a fost ambarcat pe bricul „Mircea”, în calitate de profesor la Şcoala Navală. În anul 1908 a fost numit comandant al vedetei „Locotenent Călinescu”, care a făcut parte din escorta yachtului regal „Ştefan cel Mare”, cu care regele Carol I a întreprins, împreună cu Familia regală, călătoria de la Giurgiu, Galaţi la Sulina şi retur.
 
În perioada 1909-1911 a condus, împreună cu căpitanul Constantin Rădulescu, primele Staţiuni de Telegrafie fără Sârmă instalate la Cernavodă, Călăraşi şi Giurgiu. În notarea întocmită pe anul 1909 era caracterizat astfel: „Inteligenţă moderată, judecată bună, are spirit de ordine, posedă cunoştinţe suficiente pentru gradul său. Concepţie, iniţiativă - deasupra mijlocii, prevăzător, are hotărâre, voinţă. Temperament cumpănit. Disciplinat, simţul datoriei lăudabil. Comandă prea bine având autoritate, prestanţă. Bun militar, sincer şi hotărât.”³
 
La 1 aprilie 1911 a fost mutat la Institutul Geografic al Armatei pentru lucrări de astronomie şi geodezie, comandantul institutului apreciindu-l ca: „Foarte bun ofiţer, posedă solide cunoştinţe militare şi marinăreşti. Are multă dragoste de meserie.”⁴

La începutul lunii decembrie 1911 a fost trimis de către Ministerul de Război în Franţa, pentru 30 de zile, împreună cu Gheorghe Koslinski, pentru a asista la probele unui submarin tip „Laubeuf”, construit pentru Peru, în vederea achiziţionării unui submersibil pentru Marina Militară.
 
La 1 aprilie 1912 a revenit la Divizia de Dunăre, unde a lucrat în continuare în cadrul Apărărilor sub Apă, în calitate de comandant al Grupului Portmine şi Torpiloare. Fiind comandant Al torpilorului „Zmeul”, în primăvara anului 1912 a executat o călătorie de recunoaştere pe Dunăre, de la Galaţi la Tulcea şi retur, avându-i la bord pe prinţul moştenitor Ferdinand, generalul Alexandru Averescu, şeful Marelui Stat Major şi pe comandantul Corpului III Armată.
 
În primăvara anului 1913 a fost solicitat pentru a pescui mine marine semnalate în apele teritoriale româneşti, care periclitau activitatea navelor noastre comerciale. Astfel, prin Ordinul Comandamentului Marinei Militare nr. 352 telegrafic, la 6 martie 1913 a fost trimis cu vaporul „Dacia” la Cavarna, unde a dezamorsat o mină, iar la 17 martie acelaşi an a dezamorsat o altă mină pescuită în dreptul Capului Ecrene⁵.
 
În anul 1913, împreună cu căpitanul Constantin Rădulescu, a scris „Manualul de telegrafie fără sârmă cuprinzând descrierea staţiunilor T.F.S. de la uscat şi de pe monitoare”, publicat în 1915 la Tipografia „Buciumul român” Spiridon Gheorghiu din Galaţi.
 
Între 20 iunie şi 31 august 1913 a fost mobilizat, executând barajele de mine de la Olteniţa. Între 1 octombrie 1913 şi 1 iulie 1914 a deţinut funcţia de secund al navei-şcoală „Mircea”, în cadrul Diviziei de Mare, de unde a revenit la Divizia de Dunăre, în calitate de comandant al torpilorului „Năluca” şi al Grupului de Torpiloare.
 
În luna ianuarie 1914 a făcut parte dintr-o altă comisie care s-a deplasat în Germania, Franţa şi Italia, cu misiunea să viziteze şantierele navale militare ale acestora, în vederea alegerii celui mai bun tip de submarin pentru Marina Română.
 

Părtaş la vizita Țarului Nicolae la Constanţa

 
„Era în luna iunie a anului 1914 când la Constanţa se făceau pregătiri neobişnuite până atunci.
Reşedinţa Regală, sau mai bine zis, Cuibul Reginei Elisabeta, de la capul digului, aproape de Farul verde, de unde Majestatea Sa flutura cu batista vapoarelor care intrau în port, se amenaja cu mobilier şi cele necesare unor persoane distinse.
Peste drum de Cazinoul de la marginea mării şi de lângă bulevard se construia un chioşc în care puteau să aibă loc mai multe persoane.
 
Un regiment de infanterie deosebit îmbrăcat făcea exerciţii de defilare pe bulevardul mării între Farul vechi şi Cazinou. Curtea de Apel din centrul oraşului se amenajează pentru a servi în interior un dineu special.
 
Bricul „Mircea” se pregăteşte şi se instalează pe puntea lui o baterie de patru tunuri de 87 mm, demontate de pe crucişătorul „Elisabeta”, care se găsea în reparaţie, la Galaţi şi aduse la Constanţa. De la navă nu dispunea Marina Militară pentru a face un salut cu tunurile. Astfel pregătit, bricul „Mircea” a fost ancorat în rada portului sub comanda căpitanului Petre I. Bărbuneanu pentru a executa salutul de rigoare cu bateria instalată pe puntea lui.
 
Cele trei torpiloare „Sborul”, „Zmeul” şi „Năluca”, care împreună cu crucişătorul „Elisabeta” erau singurele vase care apărau ţărmurile maritime ale României, se găseau ancorate în interiorul portului.
 
Cam astfel se prezentau oraşul şi portul Constanţa înainte de sosirea ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei împreună cu ţarina, două fete şi ţareviciul, anunţată Regelui Carol I al României ca o vizită de prietenie; în realitate nu putea să fie decât o vizită de tratative ca urmare a asasinării la Sarajevo în Bosnia şi Herţegovina a arhiducelui moştenitorul tronului austro-ungar şi a soţiei sale, cu câtva timp în urmă. Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care era protectorul ţărilor slave din Balcani, n-ar fi putut să admită un atac al Austro-Ungariei asupra Serbiei, considerată făptaşa asasinării.
 
Într-una din dimineţile lunii iunie 1914 (nu-mi mai aduc aminte data) yachtul ţarului, având la bord Familia Imperială, escortat de două crucişătoare, opreşte în rada portului Constanţa, unde unul din crucişătoare salută pământul Țării Româneşti, având la catarg pavilionul României, cu 21 lovituri de tun, după care bricul „Mircea”, la comanda căpitanului Petre Bărbuneanu, răspunde la salut tot prin 21 lovituri de tun, având ridicat la catarg pavilionul Rusiei.
 
După o scurtă pauză, bricul „Mircea” execută un al doilea salut de 21 lovituri de tun, ridicând la catarg stindardul imperial, acesta fiind salutul Regelui Carol I, Țarului Nicolae al II-lea. Imediat după acest salut răspunde crucişătorul rusesc tot prin 21 lovituri de tun, ridicând la catarg stindardul Regelui Carol I, ca răspuns la salut al Țarului Nicolae al II-lea.
 
După această ceremonie, yachtul imperial şi cele două crucişătoare intră în port dirijate de piloţi şi ancorează în rând cu torpiloarele româneşti. Această operaţiune terminată, Regele Carol I se urcă în barca regală, având la prova stindardul regal şi este condus pe yachtul imperial, unde salută pe ţar şi-l invită să se instaleze cu Familia Imperială la reşedinţa familiei regale pe timpul duratei vizitei în Constanţa. Înainte de instalare, împăratul şi regele trec în revistă cele două crucişătoare, în uralele echipajelor respective.
 
Odată instalaţi în Cuibul Reginei Elisabeta, se serveşte micul dejun, după care cei doi monarhi încep discuţia motivată de vizita întreprinsă de ţar în România.
 
După dejun, cei doi copii, Nicolae, fiul prinţului Ferdinand şi ţareviciul, cam de aceeaşi vârstă (8 ani), încep să se joace şi pe negândite prinţul Nicolae trage o palmă ţareviciului şi acesta plângând, se duce la mama sa ţarina, iar principesa Maria indignată, îl ceartă pe fiul ei, prinţul Nicolae şi-l obligă să ceară iertare ţareviciului, după care ambii copii trec la joacă, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
 
Către ora 12, ambele Familii, Imperială şi Regală, părăsesc reşedinţa regală şi, instalaţi în trăsuri, se îndreaptă către chioşcul de pe bulevard, în faţă cu Cazinoul, unde, stând în picioare, aveau să asiste la defilarea regimentului, care venea pe bulevard din direcţia Farului vechi. În chioşc am fost invitat să stau şi eu, ca unul ce executa saluturile cu tunurile.
 
Când regimentul se afla la o distanţă de vreo 200 de metri de chioşc, Regele Carol I, care încălecase pe un cal alb, trece în faţa regimentului, trage sabia şi mândru de situaţia sa, când ajunge în faţa chioşcului, salută pe împărat cu sabia, apoi ocoleşte şi trece în dreapta chioşcului, asistând la trecea regimentului.
Mişcătoare a fost scena când Regina Elisabeta şi-a şters ochii cu batista la defilarea şi salutul cu sabia al soţului ei. După trecerea regimentului, Regele a descălecat şi a intrat în chioşc, copleşit de felicitări.
 
După această ceremonie, cele două familii s-au reîntors la Cuibul Reginei, unde s-a servit dejunul, apoi cei doi monarhi şi-au continuat discuţiile, în care scop împăratul luase hotărârea de a vizita pe Regele Carol I. Desigur că în convorbirile lor s-a intercalat şi discuţia referitoare la asasinatul de la Sarajevo şi condiţiile impuse de Austro-Ungaria, Serbiei.
 
În fine, seara urmând să aibă loc un dineu special în clădirea Curţii de Apel, special amenajată în acest scop, unde erau invitate şi unele autorităţi din Constanţa şi Bucureşti, cele două familii ad- hoc au plecat în trăsuri de la Cuibul Reginei, în cap fiind la distanţă trăsura monarhilor, urcând bulevardul între cele două rânduieli ale regimentului, orânduit de la parte şi de alta a străzii.
 
Întâmplător, mă duceam şi eu pe trotuarul din stânga după rândul regimentului, urcând în sus bulevardul. La un moment dat, Regele opreşte trăsura, se ridică în picioare, Împăratul are o tresărire, iar Regele pronunţă în franţuzeşte: „- Maiestate, vă numesc comandantul regimentului care a defilat înaintea Majestăţii Voastre şi acum vă salută!”. Soldaţii iau arma pentru onor şi strigă într-un glas: „Ura!, Ura!, Ura!”.
 
Odată terminată această impozantă ceremonie, trăsurile îşi continuă drumul spre Curtea de Apel, unde se fac prezentările invitaţilor, apoi către sfârşitul dineului se rostesc discursurile celor doi monarhi, cu care se încheie vizita ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa şi la ora 10 seara yachtul imperial, escortat de cele două crucişătoare, se îndreaptă spre Sevastopol.
 
Nu se ştie dacă ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei a avut îndeplinită dorinţa pentru care a făcut această călătorie, în orice caz Regele Carol I şi-a exprimat părerea sa în Consiliul de Coroană de la Sinaia, fiind susţinut numai de Petre Carp şi de Alexandru Marghiloman, arătând prin aceasta că nu şi-a însuşit titlul de bun român, păstrând pe acela de germanofil în decursul celor 47 de ani de domnie şi la moartea sa Regina Elisabeta a telegrafiat împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei că soţul ei i-a fost credincios în tot timpul vieţii sale.
 
O deosebire remarcabilă a fost între el şi nepotul său Ferdinand, care a combătut pe germanofili în Consiliul său de Coroană de la Cotroceni, un rege care şi-a iubit ţara, a fost iniţiatorul celei mai mari împroprietăriri a ţăranilor prin cedarea unei jumătăţi din Domeniile Coroanei, determinând şi pe marii proprietari de pământ să cedeze pentru împroprietăririle din moşiile lor, păstrând fiecare câte 500 de hectare”.
 

Combatant în Războiul de Întregire

 
În ultima decadă a lunii iulie 1916 Petre Bărbuneanu a fost chemat de şeful Apărărilor sub Apă pentru a fi anunţat de misiunea la care urma să participe în prima zi de mobilizare, respectiv torpilarea unor nave austro-ungare aflate în faţa portului Rusciuc de către şalupele româneşti „Rândunica”, „Bujorescu” şi „Cătina”. Pe timpul acestei incursiuni, desfăşurată în seara zilei de 14 august 1916, a comandat şalupa „Bujorescu”, armată cu două tuburi lanstorpile, scufundând tot materialul plutitor din portul Giurgiu, respectiv 68 de remorchere, şlepuri şi tancuri.
 
Pe timpul campaniei a activat în cadrul Apărărilor sub Apă, în calitate de comandant al Grupului de Vase port-mine.
 
Conform Î.D.R. nr. 1240/1918, la 1 iunie 1918 a preluat comanda monitorului „Mihail Kogălniceanu”.
În luna octombrie 1919 a primit misiunea să conducă un grup de două monitoare, având pavilionul de comandă pe canoniera „Oltul”, până la Turnu Severin iar la înapoiere să execute o şedinţă de tragere indirectă cu cele două monitoare, în regiunea Hârşovei. A trecut cu canoniera „Oltul” prin canalul de navigaţie Porţile de Fier, timp de o oră, pe un traseu de 1 800 de metri, fiind prima navă românească de luptă care a tranzitat canalul cu maşina proprie.
 
În notările pe anii 1916-1919 a fost apreciat drept un „ofiţer inteligent, conştiincios şi devotat serviciului Marinei. Cult şi căutător mereu a se instrui. Cunoaşte foarte bine torpilele şi minele”. Comandantul Marinei, contraamiralul Constantin Bălescu, îl caracteriza drept un „ofiţer distins”⁶.
 
La 20 august 1919 a fost numit şef de stat-major la Divizia de Dunăre.
Printr-un decret al ministrului de Război, începând cu 1 iunie 1920 i s-a încredinţat funcţia de comisar al guvernului pe lângă Tribunalul de prize maritime.
În vara anului 1920 a condus Apărările Regionale, unitate nou înfiinţată după Primul Război Mondial, iar la 8 noiembrie 1920 a preluat comanda Escadrei de Dunăre.
 
Pe 1 aprilie 1921 a fost numit comandant al Bazei Fluviale la Forţa Navală Fluvială⁷.
Pe 2 iulie 1921 s-a căsătorit cu Maria Nicolae şi a avut un fiu, Petre (n. 2 septembrie 1923). Devenit ofiţer de marină, pe 3 aprilie 1950 acesta a fost trecut în rezervă cu gradul de locotenent major. De la 24 octombrie 1921 a fost desemnat director al Arsenalului Marinei. În acelaşi an a fost numit membru în Comitetul Consultativ al Marinei, iar prin decizie ministerială i s-a atribuit calitatea de ofiţer inspector de specialitate pentru mine, torpile şi instrucţia acestor specialişti.
 
La 1 aprilie 1924 a devenit comandant al Şcolii Navale, introducând organizări noi după modelul instituţiilor similare din Livorno şi Brest.
La 1 octombrie 1926 a preluat comanda Bazei Navale Maritime.
În anul 1927 i s-a încredinţat comanda Corpului Depozitelor Maritime.
 
În calitate de delegat al Inspectoratului Marinei, în vara aceluiaşi an a făcut parte din comisia de admitere în anul I a Şcolii Navale. De altfel, conform noii ordine de bătaie a Diviziei de Mare, din 1 octombrie 1928 a revenit la comanda Şcolii Navale Constanţa.
 
În această calitate, între 8 şi 11 mai 1929 a asistat la Bucureşti la ceremonia ţintuirii şi distribuirii noilor drapele pentru unităţi şi predarea celor vechi. La 11 mai 1929, cu prilejul aducerii drapelului în şcoală, a ţinut cadrelor şi elevilor o cuvântare emoţionantă privind importanţa drapelului şi obligaţiile care le reveneau faţă de acest simbol.
 
Pe 7 decembrie 1929 a luat comanda Diviziei de Mare. În această calitate, pe 6 iulie 1931 trimitea Comandamentului Marinei următoarea propunere: „Cum A.S.R. Principesa Ileana, ce urmează a celebra în curând căsătoria, a fost întodeauna animată de cele mai frumoase sentimente pentru arma noastră, acordându-ne întodeauna înaltul Său sprijin, am onoare a vă ruga să binevoiţi a aprecia dacă nu e cazul ca - cu ocazia acestui important act din viaţa Sa - ofiţerii de Marină, aparţinând Diviziei de Mare, să-şi manifeste recunoştinţa lor printr-un cadou la care ar contribui benevol”.
 
Pe 1 decembrie 1931 i s-a încredinţat comanda Diviziei de Dunăre. A organizat la Galaţi mai multe ediţii a celor două importante sărbători marinăreşti - Ziua Apelor şi Ziua Marinei -, prilej cu care a ţinut mai multe cuvântări publicate în 1939 în volumul „Din cuvântările mele”.
 
La 15 august 1933, la bordul monitorului „Lascăr Catargiu”, a prezentat un detaliat istoric al Marinei Române şi al tradiţiilor luptei pe apă a românilor, subliniind faptul că „în ziua aceasta a Marinei trebuie să ne reamintim întotdeauna faptele de jertfă şi vitejie ale poporului nostru, care odată cu zămislirea sa a avut nevoie să plutească pe apele Dunării, legându-şi de ea soarta şi existenţa sa”.
 
Prin noua ordine de bătaie, la 1 octombrie 1933 a preluat comanda Diviziei de Mare. Odată cu instalarea sa la Constanţa, a verificat toate navele de război ale Diviziei de Mare aflate în portul Constanţa, iar la 11 noiembrie a inspectat Baza Navală Maritimă, pentru ca peste două zile să treacă în revistă unităţile de infanterie şi artilerie ale Sectorului I Maritim.
 
La începutul anului 1934 a reluat inspecţiile la nave, pentru a constata cum au fost îndeplinite ordinele sale date în vederea îmbunătăţirii activităţii în unităţile Diviziei de Mare. La 20 ianuarie a vizitat nava-bază „Constanţa”, la 8 martie a ieşit în larg cu canoniera „Dumitrescu”, la 15 martie a trecut în revistă trupa Bazei Navale Maritime, iar la 16 martie a inspectat bateria „Tataia”.
 
La 23 martie a revenit pe nava-bază „Constanţa”, pentru a verifica echipajul şi nava. În zilele următoare a inspectat materialele şi echipajele distrugătoarelor „Mărăşeşti”, „Regina Maria” şi „Regele Ferdinand”, precum şi ale canonierei „Lepri”.
 
Începând cu 21 septembrie 1934 a condus aplicaţia Diviziei de Mare cu tema „Împiedicarea debarcării inamicului la Capu Midia sau Agigea”, la care a asistat, de pe nava-comandant „Regele Ferdinand”, şi comandantul Marinei, viceamiralul Ioan Bălănescu.
 
La 4 octombrie a ieşit în mare la bordul torpilorului „Zborul”, conducând aplicaţia în care s-au executat lansări de torpile. După cinci zile, au ieşit în mare toate navele Diviziei de Mare pentru a executa manevre. Aplicaţia s-a realizat în colaborare cu trupe ale Diviziei IX Infanterie şi hidroaviaţia.
 
La 31 octombrie 1934 a trecut în revistă navele Diviziei de Mare, luându-şi rămas-bun de la echipaje, cu prilejul predării comenzii Diviziei de Mare contraamiralului Ioan Isbăşescu.
 
Începând cu 1 noiembrie 1934 a fost numit director al Direcţiei Marinei în Ministerul Aerului şi Marinei.
 

Comandant al Marinei Regale Române

 
La 1 noiembrie 1937 Petre Bărbuneanu a preluat comanda Marinei. În cuvântarea rostită cu acest prilej, în prezenţa fostului comandant al Marinei, viceamiralul Ioan Bălănescu, şi a ministrului Aerului şi Marinei, Radu Irimescu, a subliniat: „Îmi dau seama de greaua însărcinare ce mi-aţi dat pentru a echilibra în acelaşi ritm recrutarea şi pregătirea personalului cu achiziţionarea materialului şi a noilor arme de luptă. O grijă deosebită voi avea asupra disciplinei, a cimentării camaraderiei şi spiritului de corp, care este cea mai bună pavăză contra infiltrării printre noi a neînţelegerii şi discordiei (…). Bunului mers al instituţiei noastre trebuie să-i consacrăm toată înţelegerea şi toată dragostea noastră.”⁸
 
În aceeaşi zi, a emis un Ordin de Zi special pe Marină, în care menţiona: „Ca să îndeplinesc cu folos această sarcină, am neapărată nevoie de concursul vostru şi acest concurs sunt convins că-l voi găsi neprecupeţit în cuminţenia şi dragostea voastră, care nu trebuie să fie altfel decât cu înţelegere, cu voie bună şi fără şovăire. Dacă răbdarea este una din virtuţile care ajută pe om să înfăptuiască lucruri mari, apoi această răbdare fără persistenţă în munca cinstită şi dezinteresată nu consolidează rezultatele obţinute.”⁹
 
Prin Î.D.R. nr. 2 939 din 14 august 1938 a fost distins cu Medalia „Virtutea Maritimă” clasa a III-a navigant întrucât „Prin munca, preocuparea şi devotamentul de care a dat dovadă în tot cursul carierei sale, timp de 36 de ani, a contribuit la înălţarea Marinei, ajutând-o prin fapte, prin scris şi prin grai”.
 
Pentru activitatea desfăşurată între anii 1937 şi 1938 a primit calificativul „Foarte bun” din partea generalului Paul Teodorescu, ministrul Aerului şi Marinei: „... conduce în cadenţă, foarte lăudabil Marina, în mod operativ şi un bun administrator. Este un caracter liniştit, are un temperament rece, de marinar. Este muncitor şi stăruitor, fără gălăgie. Nereuşita sa la examenul de viceamiral mă pune în situaţiunea de a nu-l putea propune la înaintare, deşi după modul cum conduce Marina şi după întinsele sale cunoştinţe tehnice şi tactice, dobândite în străinătate, o merită cu prisosinţă”¹⁰.
 
A fost unul dintre fondatorii Şantierului Naval Militar Galaţi, unde pe 14 iunie 1939 a fost lansat la apă puitorul de mine „Amiral Murgescu”, prima navă de luptă de construcţie românească.
 
La 17 mai 1939 a sosit în ţară nava-şcoală „Mircea” iar prin Decretul-lege din 23 septembrie 1939 s-a constituit Fondul Naţional al Marinei.
 
 
Nefiind pe placul regimului instaurat în ţară după 6 septembrie 1940, s-a numărat printre cei 11 generali români scoşi din cadrele active, conform Decretului-lege nr. 3094 din 10 septembrie 1940, deoarece „au săvârşit acte grave”.
 

În dizgraţia generalului Antonescu

 
Considerându-se neîndreptăţit, viceamiralul în rezervă Petre Bărbuneanu îi solicită generalului Ion Antonescu, conducătorul Statului Român şi preşedintele Consiliului de Miniştri, printr-un Memoriu, o audienţă: „Domnule General, Am onoarea a vă înainta alăturatul memoriu, care cuprinde succint activitatea subsemnatului pe timpul cât am obţinut comanda Marinei, rugându-vă cu tot respectul şi cu toată încrederea în dreptatea Domniei Voastre să binevoiţi a lua în considerare că cele expuse sunt pornite din sinceritatea unui patriot militar şi marinar bătrân, care în toată cariera lui nu a avut alt scop decât să muncească cinstit, să-şi facă datoria cu abnegaţie, să fie un bun camarad, să nu fie influenţat cu nimic din afară, să fie în strânsă legătură numai cu camarazii, cărora să le fie de exemplu prin purtarea sa demnă, fără slugărnicie şi fără linguşiri. Comanda Marinei mi-a fost încredinţată tocmai datorită aceste însuşiri în mod spontan la 1 noiembrie 1937, după Legea deblocării, ca cel mai vechi ofiţer în marină.
 
Cu mijloacele ce mi-au fost puse la dispoziţie, am luptat şi contribuit să aduc Marina la gradul de pregătire pentru a-şi îndeplini misiunea apărării graniţelor de apă, astfel că la declararea conflictului ea a fost gata şi şi-a făcut datoria.
 
Pentru alte lămuriri necuprinse în acest memoriu, care ar necesita o reabilitare a situaţiei grave ce mi s-a creat din Decretul-Lege nr. 3094 din 9 septembrie a.c., respectuos rog pe Domnul General Ion Antonescu, conducătorul Statului Român şi Preşedintele Consiliului de Miniştri să-mi aprobe o audienţă¹¹.
 
Iată conţinutul Memoriului înaintat viitorului Mareşal al României (din 22 august 1941 - n.n.): „Prin Decretul-Lege nr. 3094, publicat în „Monitorul Oficial” din 10 septembrie 1940, subsemnatul sunt învinuit de incapacitate, demoralizând prin fapta mea prestigiul oştirii şi elementarele Comandamente ale răspunderii de ostaş, că prin linguşiri şi metode incompatibile cu demnitatea de ostaş am ocupat Înaltul Comandament, încurajând apoi neseriozitatea şi lipsa demnităţii ofiţereşti şi că prin incapacitatea mea s-a ajuns la decăderea oştirii şi la acte grave prin pierderea graniţelor.
 
Aceste grave abateri n-ar putea să cadă în sarcina mea, care am deţinut comanda Marinei de la 1 noiembrie 1937 şi am condus-o cu cinste, energie şi demnitate, imprimându-i disciplină, prestigiu, devotament şi sacrificiu pentru ţară.
 
La luarea comenzii în primire, prima mea atenţiune am îndreptat-o în scopul de a pune materialul naval în deplină eficienţă, care ajunsese la limita sa de rezistenţă şi în majoritate nu putea să fie capabil de luptă.
 
În acest scop, am cerut Ministerului să aloce fondurile necesare pentru repararea navelor şi instalarea bateriilor de coastă cu întrebuinţarea tunurilor grele de 152 mm, care trebuiau să fie modernizate. În ultimii ani ai comandei mele, toate şantierele din ţară au lucrat din plin şi lucrează încă, astfel că şi cele două contratorpiloare tip „R” vor intra în curând în serviciu.
 
În primăvara acestui an, Flotila de Dunăre, compusă din 6 monitoare şi 4 vedete fluviale, complet modernizată şi prevăzută cu armament nou cu bătaie lungă, a fost gata pentru orice operaţii şi îşi îndeplineşte în prezent cu autoritate şi prestigiu afirmarea puterii sale pe apele fluviului.
 
Am întocmit apoi un program naval, care să corespundă nevoilor de apărare ale Ţării pe apă şi care să fie suportat cu uşurinţă de finanţele Statului pe o perioadă de mai mulţi ani, pe care l-am supus Comitetului Marinei Regale, apoi Ministerului Aerului şi Marinei şi Marelui Stat Major, fiind aprobat de aceste autorităţi. O parte din acest program naval a şi fost trecut de Minister în construcţie la Şantierele Navale din Galaţi.
 
În acest timp, am dirijat instrucţia în Marină, care s-a urmat de toate unităţile în perfecte condiţiuni. Astăzi, Marina Regală este gata să-şi îndeplinească orice misiune în cadrul compunerii ei.
 
Am primit şi am menţinut o disciplină în Marină care îi face onoare, cerând fiecărui subaltern îndeplinirea datoriei şi satisfăcând fiecăruia drepturile sale legale.
 
La luarea comenzii Marinei Regale, am dat Ordinul de Zi nr. 31 din 4 noiembrie 1937 (Anexa nr. 1), pe care l-am urmărit cu ardoare la îndeplinirea misiunii ce mi-a fost încredinţată.
 
Nu ştiu care ar fi faptele prin care aş fi contribuit la demoralizarea şi scăderea prestigiului Marinei când această armă, prin ordinele şi autoritatea ce i-am imprimat, s-a comportat foarte bine la evacuarea Basarabiei, dând dovadă de multă iniţiativă şi s-a impus prin forţa ei pe Dunăre şi mare. Astfel, sub a sa protecţie s-a putut evacua materialul din porturile dunărene iar prin barajele de mine efectuate şi în fiinţă şi astăzi şi prin patrulările forţelor maritime ordonate şi executate pe mare, duşmanul nu a adus nici o violare canalurilor de acces în Delta Dunării şi pe coastele mării, iar flancurile armatelor au fost şi sunt bine păzite.
 
În afară de Ordinul nr. 217 din 28 iunie 1940 (Anexa nr. 2), relativ la evacuările din porturile basarabene de pe Dunăre, am stat neclintit la postul meu de comandă şi am dirijat operaţiunile de evacuare, care au decurs sub protecţia Flotilei de Dunăre în ordine, cu mici incidente reprimate cu energie.
 
În această operaţie de evacuare, pe care am raportat-o Ministerului prin Darea de seamă din 8 iulie 1940, Marina nu a avut pierderi în material şi oameni, decât un singur mort împuşcat în operaţiunile de la Reni.
 
În tot timpul acestei perioade de tensiune, am făcut diferite deplasări pe apă sau cu avionul şi am dat dispoziţiuni pe loc trupelor de marină din Deltă, de pe litoral şi unităţilor de pe apă, îmbărbătându-le la rezistenţă în caz de atac din partea sovieticilor, care deveneau ameninţătoare.
 
Chiar în noaptea de 3/4 iulie 1940, raportându-se de Divizia de Dunăre că situaţia în regiune este grea, a doua zi dimineaţa am plecat cu un avion la Galaţi, unde am aranjat chestiunea evacuării a 12.000 basarabeni adunaţi pe şlepuri în mijlocul Dunării, care puteau să producă greutăţi şi neplăceri în tratativele cu sovietele.
 
Totodată, am dispozat pe loc ca Serviciul Hidraulic să instaleze imediat pontoane de acostare în porturile noastre de pe braţul Chilia şi gradul de pregătire pentru a-şi îndeplini misiunea de apărare a graniţelor de apă, astfel că la declararea conflictului ea a fost gata şi şi-a făcut datoria.
 
Pentru alte lămuriri necuprinse în acest memoriu, care ar necesita o reabilitare a situaţiei grave ce mi s-a creat prin Decretul-Lege nr. 3094 din 9 septembrie a.c., respectuos rog pe Domnul General Ion Antonescu, conducătorul Statului Român şi preşedintele Consiliului de Miniştri, să-mi aprobe o audienţă.
 
Pentru a ne manifesta drepturile de navigaţie pe Dunărea maritimă şi pe braţul Chilia, am dat ordin Navigaţiei Fluviale Române să înceapă a doua zi cursele de pasageri cu un vapor, care să deservească localităţile Isaccea, Chilia Veche şi Periprava. Toate aceste măsuri luate pe loc le-am raportat imediat Ministerului.
 
În fine, pentru afirmarea forţei noastre de luptă pe braţul Chilia, pe care pătrunseră deja monitoare sovietice şi pentru a menţine dreptul nostru de stăpânire pe vechiul braţ al Stari-Stambulului, am dat ordin ca o vedetă să patruleze săptămânal între Galaţi şi Periprava şi o şalupă armată între Sulina pe mare şi braţul Stari - Stambul, până la Periprava.
 
În ziua de 15 iulie a.c., cu Ordinul nr. 832 (Anexa nr. 3), am intensificat recunoaşterile pe braţul Chilia, destinând în acest scop şi un monitor.
 
În felul acesta am putut avea informaţii precise despre forţele navale sovietice şi pentru ca să fiu cât mai bine informat cu situaţia lor şi să mă conving personal de aplicarea măsurilor de pază pe frontiera fluvială, am obţinut aprobarea Marelui Stat Major şi a Domnului Ministru să mă deplasez cu monitorul, căruia îi venea rândul în patrulare. Cu Raportul nr. 84 din 30 iulie (Anexa nr. 4), am arătat Marelui Stat Major şi Ministerului Aerului şi Marinei situaţia adevărată constatată de mine, care a produs o uşurare faţă de intenţia agresivă a sovietelor raportată prin buletinele informative zilnice.
 
Ar fi prea lung acest memoriu să înşir toate măsurile ce am luat şi ordinele ce am dat unităţilor ca să respingă orice atac îndreptat contra teritoriului nostru, încă pot să afirm cu deplină cunoştinţă a pregătirii de luptă că Marina a fost şi este gata să-şi facă datoria pentru ţară în orice împrejurare şi moralul ofiţerilor şi trupei este la înălţimea situaţiei.
 
Educaţia ostăşească şi marinărească ce am primit-o timp de şase ani în Academia Navală şi Marina Austriacă m-a călăuzit în toată cariera mea să fiu un demn militar, să nu-mi fac decât datoria, să nu mă abat de la calea legală, să nu încalc drepturile nimănui, să fiu un bun camarad şi un drept comandant. Aceste însuşiri ostăşeşti căpătate într-o şcoală germană, unde disciplina, datoria şi demnitatea erau punctele de reazem ale tânărului ofiţer pentru cariera sa, n-au putut să-mi insufle abjecta linguşire, de care am avut oroare în toată viaţa mea şi n-am putut să mă apropii niciodată de acei oameni care se înconjurau de linguşitori şi am ţinut departe de mine pe cei care se linguşeau.
 
Din contră, abţinerea şi rezerva mea faţă de oameni, pe care le am din fire, au făcut să fiu considerat de unii ca un om rece şi retras. De aici rezultă şi viaţa modestă ce am dus-o întotdeauna, ferit de vicii şi de pasiuni.
 
Gradele în cariera mea le-am obţinut numai prin munca mea şi prin îndeplinirea datoriei. Dacă unii din şefii mei au găsit acţiunea mea prea voluntară, notându-mă în consecinţă, alţii după ei m-au găsit apt şi demn ca să-mi încredinţeze comanda Marinei, pe care nu am pătat-o cu nimic şi mă simt mândru că, prin conducerea şi îndrumarea ce i-am dat, Marina şi-a îndeplinit misiunea cu deplin avânt, afirmându-şi cu tărie forţa ei pe Dunăre, unde duşmanul are aţintită privirea de cucerire.
 
Am părăsit Marina cu un corp ofiţeresc disciplinat, bine instruit, bine îndrumat şi pregătit ca să-şi sacrifice oricând viaţa pentru patrie¹².
 
Pe Nota rezumativă înaintată conducătorului statului, generalul Ion Antonescu a pus următoarea rezoluţie: „Nu aprob. Nu era indicat prin trecutul său să ajungă unde a ajuns. A fost impus la conducere şi înaintat de sferele odioase ale Doamnei Lupescu. Marina nu l-a recunoscut ca demn de situaţia pe care a avut-o. Cererea de audienţă este o îndrăzneală”¹³.
 
Şi astfel, viceamiralul în rezervă Petre Bărbuneanu a trebuit să mai aştepte încă cinci ani până la reabilitarea şi recunoaşterea activităţii sale, prin avansarea la gradul de amiral.
 
Va urma.
 
Bibliografie:
 
- Comandor dr. Marian Moşneagu, „Dicţionarul marinarilor români”, Bucureşti, Editura Militară, 2008
- Gabriel-Octavian Nicolae, Marian Moşneagu, „Vizita Țarului Nicolae al II-lea la Constanţa 1/14 iunie 1914”, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2014
- Comandor dr. Marian Moşneagu, „Şefii Statului Major ai Forţelor Navale. Enciclopedie”, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2016
- Comandor dr. Marian Moşneagu, „Amiralii României. Dicţionar enciclopedic”, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2017
 
Sursa foto: Fototeca Muzeului Marinei Române
 
Despre Marian Moşneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi: 
 
Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã“ (galerie foto)
 
Italieni cu suflet de români Favoriţi ai Familiei Regale (galerie foto)
 

---

¹  Decretul Regal nr. 2831 din 4 august 1897, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 105 din 10/22 august 1897.
²  Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.), Fond Direcţia Cadre şi Învăţământ, Memoriul personal al amiralului Petre Bărbuneanu, f. 6.
³  Ibidem, f. 12.
⁴  Ibidem.
⁵  A.M.R., Biblioteca istorică, „Jurnalul istoric al Diviziei de Mare 1901-1934”, pp. 156-157.
 
⁶  A.M.R., Fond Direcţia Cadre şi Învăţământ, Memoriul personal al amiralului Petre Bărbuneanu, f. 8-12.
⁷  „Monitorul Oastei” nr. 18 din 10 aprilie 1921, Partea Oficială, p. 408.
 
⁸  Viceamiral Petre Bărbuneanu, „Din cuvântările mele”, Bucureşti, 1934, p. 30.
⁹  Ibidem, pp. 82-83.
¹⁰  A.M.R., Fond Direcţia Cadre şi Învăţământ, Memoriul personal al amiralului Petre Bărbuneanu, f. 82.
 
¹¹  Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond P.C.M., Cabinetul Militar al Conducătorului Statului, Dosar nr. 93/1940, f. 155-156.
¹²  Ibidem, f. 157-162.
¹³  Ibidem, f. 154-155.