Sufletele victimelor merită dreptate. O tragedie franco-română (galerie foto)

Mărturisesc, sunt unul dintre membrii activi ai Ligii Navale Române (L.N.R.), asociaţie în rândurile căreia m-am înregimentat de bună voie şi impulsionat numai de bune intenţii şi pe care mă străduiesc să o slujesc nu numai cu gândul, ci şi cu fapta. Şi nu de puţine ori fac recurs la istorie, la tradiţie, pentru a mă întreba, retoric desigur, de ce L.N.R. nu mai este ce a fost. Pentru că, paradaxol, ea este, şi în zilele noastre, de utilitate publică. Adică foloseşte cuiva şi la ceva. Dacă mă iau însă după una dintre disputele juridice recente în care Ligii Navale Române i s-a cerut ultimativ restituirea unei sume modice care ar fi fost oferită de Consiliul Judeţean pentru organizarea Concursului anual de matematică „Viceamiral Vasile Urseanu”, mă întreb iarăşi, retoric, cui foloseşte.
 
Las la o parte şi faptul că L.N.R., chiar şi la 90 de ani de la înfiinţare, este ea însăşi în derivă. În fine, las la o parte toate aceste dileme şi mă întorc la una din cele mai importante, zic eu, activităţi împământenite în programul anual al L.N.R. Periplul anual la Sulina nu este doar o fixaţie a unora sau a altora, ci seamănă mai degrabă a acţiune de salvgardare. Un S.O.S. în faţa aluviunilor ignoranţei care se adună an de an, fără excepţie, la bara Sulinei. Împotmolită sau nu în neputinţa autorităţilor sau a locuitorilor zeciuţi numericeşte, fala Dunării albastre păleşte odată cu venirea toamnei. Sau poate a fost doar o iluzie. Aşadar, am revenit la capătul lumii...
 
La Mila 0, la Mila Domnului
 
Sulina este, dincolo de aparenţe, un melanj de istorie uitată şi de civilizaţie urbană postdecembristă. Cu o avalanşă de pensiuni, restaurante, baruri şi cafenele, cu instituţii pro-europene care pledează, chipurile, pentru mediu şi preamăresc unicitatea şi farmecul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Cu centru modern de informare turistică, dar fără celebra cândva fabrică de conserve din peşte. Paradoxal, un oraş-insulă, încorsetat între ape şi stufărişuri, unde peştele - culmea! este o raritate. Pecetea de porto franco pare mai mult o metaforă. „Europolis”-ul lui Jean Bart s-a transferat mult prea devreme pe rafturi de biblioteci. Şi, cu emfază, pe frontispiciul câtorva licee şi şcoli din urbe şi nu numai. O cafenea de pe faleză i-a confiscat, la rându-i, brand-ul de ofiţer şi scriitor maritim. Dar chiar el, Jean Bart, sărmanu’, lipseşte de pe faleză. Ca şi când un bust al comisarului, aidoma celui al lui Charles Hartley, „Părintele Dunării”, din colţul Palatului Comisiei Europene a Dunării, astăzi Administraţia Fluvială a Dunării de Jos (A.F.D.J.), dezvelit pe 3 noiembrie 2016, prin strădania Societăţii „Progresul Dobrogei”, ar fi un capăt de ţară.
 
Am trăit pe pielea mea fenomenul Sulina, o toamnă, o iarnă de pomină şi o campanie electorală salutară, care m-a scutit de o nemeritată penitenţă. Fusesem exilat aici, odată cu mutarea Divizionului 50 Vânătoare de Submarine de la Mangalia la Sulina, pe 31 iulie 1986. Am revenit de mai multe ori, după 1990, ca ziarist, adulmecând subiecte la zi, sau ca ligist, pro memoria. Dar anul acesta am ţinut morţiş să însoţesc grupul de mesageri ai spiritului marinăresc la capătul drumului Dunării către mare. Mai abitir ca altădată. Un periplu anual, spuneam, pe care reprezentanţi de vază ai Ligii Navale Române îl fac la Sulina, pentru a le aminti contemporanilor că eroii lor şi ai noştri, nu mor nicicând! Altfel, ce le-ar păsa domniilor lor onor amiralii Niculae Ştefan, Marcel Dragu şi Aurel Constantin, în dubla ipostază de membri ai L.N.R. dar şi ai „Clubului Amiralilor”, generalul de brigadă Oscar Beneş, comandorii dr. Ioan Damaschin şi Gheorghe Zaharia, ultimul direcţional din partea L.N.R. Tulcea, inginerul bucureştean Florin Gusman, nimeni altul decât secretarul general al L.N.R., maiştrii militari principali Radu Nicolae, prim-vicepreşedinte al Ligii Maiştrilor Militari de Marină şi Dumitru Iliescu, rezervişti sau în retragere, acompaniaţi de consoarte şi doamnelor Liliana Vinţeanu şi Doina Arhire, să se dedice trup şi suflet acestei călătorii repetabile. Doar de dragul întâlnirii cu Istoria? Nu cred.
 
Aşadar, marţi, 19 septembrie 2017, nava de comandament „Fortuna”, comandată de maistrul militar clasa I Ştefan Dragu, pusă cu generozitate la dispoziţie de Statul Major al Forţelor Navale, sub coordonarea locotenent-comandorului Mihai Ilie, şeful de stat major al Secţiei 325 Logistice din Tulcea, ne-a plasat fără emoţii la cheul de onoare al Sulinei.
 
O primă vizită la Primărie se soldează cu un semi-eşec. Întâlnirea cu mai marele obştii se amână pentru a doua zi. În care sunt programate, de altfel, şi activităţile comemorative.
 
Ziua a doua, în Cimitirul, deloc viu, de la Sulina 

 
Contraamiralii de flotilă Niculae Ştefan şi Aurel Constantin îşi asumă categoric mandatul de a-şi depune scrisorile de acreditare la Primărie. În întâmpinarea noastră vine, cu o disponibilitate totală şi o energie debordantă, doamna Ilinca Mihăilă, de departe cel mai agreabil amfitrion şi cel mai loial partener spiritual al marinarilor de pretutindeni. În urma întrevederii cu doamna viceprimar, tandemul de amirali se întoarce cu explicaţii. Dom’ Primar, în persoana inginerului Nicolae Răduş, aflu că este prins cu o delegaţie de chinezi, dornici să intre pe piaţa comunităţii cu niscaiva proiecte. Dă, Doamne! Nici nu ştii de unde sare iepurele...
 
Cu un microbuz oferit de autorităţi ne deplasăm în Cimitirul maritim. Sau al lui Petre Covacev, alias „nea Petrică stabilopod” - Dumnezeu să-l odihnească în tihna ţărmului şi în simfonia mării - , cum îmi place mie să-l redenumesc, după lucrarea amplu documentată şi inspirat intitulată „Cimitirul viu de la Sulina”.
 
Un monument simbolic - de altfel, mult prea pompos definit aşa - a cărui paternitate şi-o asumă satisfăcut contraamiralul ing. Marcel Dragu - ne adună ad-hoc în jurul său. Suntem de faţă noi, ligiştii constănţeni şi tulceni, câţiva membri ai echipajului de pe „Fortuna” cu coroanele, preoţii Marian Ivanov Măcăilă de la Catedrala „Sf. Alexandru şi Nicolae” şi Vasile Olaru de la Biserica ortodoxă grecească “Sf. Nicolae”, trei-patru poliţişti de frontieră şi câţiva localnici mai mult curioşi decât încunoştiinţaţi de eveniment. Şi doamna viceprimar Maria Bălan, mândră, probabil, să mai bifeze încă un eveniment în parohia sa. Contraamiralul de flotilă în retragere Niculae Ştefan preia şi conduce, băţos, ostilităţile. Preoţii săvârşesc serviciul religios. Pe la mijlocul slujbei apare şi un grup de elevi, coordonat de profesorul de limba română Valentin Lavric de la Liceul teoretic „Jean Bart”. Junii Sulinei îşi fac cu greu loc printre asistenţa deja aflată la strâmtoare. După „Veşnica lor pomenire” se depun coroanele.
 
Apoi ne deplasăm la monumentul funerar dedicat celebrului locotenent-colonel de marină Mihail Drăghicescu. Spun celebru fără ironie. Fost comandant al Staţiunii Navale Sulina şi al navelor întrunite în iarna 1880-1881 şi comisar maritim, în 1894, a lăsat posterităţii o lucrare enciclopedică monumentală - „Istoricul principalelor puncte pe Dunăre de la Gura Tisei până la Mare şi pe coastele mării de la Varna la Odessa”, apărută în 1885 sub titlul „Note pentru a servi la istoricul principalelor puncte de pe Dunăre şi Marea Neagră”, rămasă de referinţă în istoriografia naţională.
 

Se depune o jerbă de flori şi, evident, se fac fotografii. Toată lumea vrea să imortalizeze evenimentul şi să se pozeze pentru posteritate. O fac şi eu, nu am încotro.
 
Cineva aduce în discuţie mormântul submaistrului militar clasa 1 Otto Angelescu, dispărut în urma naufragiului torpilorului „Zmeul”. Ne strecurăm spre mormântul acestuia. Atmosfera este jalnică. La propriu şi la figurat. Dom’ Profesor răspunzător de participarea elevilor ne spune că a încercat să restaureze piatra funerară. Şi chiar a făcut-o, pe cont propriu. A făcut-o în felul său. Comandorul Damaschin comentează şi corectează voalat informaţiile, şi aşa sumare, de pe piatră. Încerc să mă abţin. Mă gândesc totuşi că a trecut o sută de ani de la tragedie. Şi noi încă nu ştim când şi cine îşi doarme somnul de veci acolo. O, tempora! O, mores!
 
Şi totuşi, uitarea...
 
Şi totuşi, nu mi-am găsit liniştea până nu am scotocit să aflu adevărul gol-goluţ despre fatidicul naufragiu în care a fost implicat torpilorul „Zmeul”. Informaţiile sunt oarecum incerte. Astfel, în „Anuarul Armatei Române” pe anul 1915, la p. 927, la categoria funcţionari civili, defunctul apare sub numele Otton Angelescu, submaistru militar clasa 1, Divizia de Mare, născut pe 6 septembrie 1891.
 
O primă informaţie - credibilă, de altfel - descopăr în memoriile comandorului Virgil Alexandru Dragalina, publicate în anul 2011 de Editura Militară, sub titlul „Escadrila de Nistru”.
 
Aşadar, Torpilorul „Zmeul”, frate bun cu „Zborul”, se afla în staţionar la Sulina. Comandantul lui era căpitanul Nicolae Gonta, mic de statură, însă gras, foarte gras, ca un butoi. Şi ajunsese butoi fiindcă îi plăcea să mănânce nu numai mult, dar şi anumite mâncăruri grase, cu sos mult, cu grijă preparate şi ciorbe în care fierbea hălci întregi de morun. Apoi masa lui era un fel de ritual: marinarii, tăcuţi şi ceremonioşi, veneau pe rând, primul cu castronul pe tavă pentru a-l depune în faţa căpcăunului, care privea înăuntru cu ochi albaştri holbaţi, cu gura întredeschisă şi buzele groase pline de unsoare, iar cu degetele balonate parcă binecuvânta bucatele. Apoi, după câteva minute, pe farfurie şi în castron nu mai era nimic, ca imediat să apară alt marinar, cu altă tavă, alt castron şi altă farfurie încărcată.
 
Bucătarul lui, ales cu grijă, nu avea totuşi mai nimic de făcut, fiindcă de fapt mâncărurile erau preparate şi gătite de însuşi Nicuţ Gonta. Dar cu drept cuvânt, el era un bucătar consacrat: maionezele lui erau celebre. Iar nava pe care o comanda se remarca din depărtare, fiindcă între catarge, de la prova până la bastonul pavilionului din pupa, unde se înălţa marele pavoaz, în loc de pavilion, erau tot felul de peşti despicaţi, puşi la uscat în vânt.
 
Ei! Dar Nicuţ Gonta, cu studiile în Italia, era un marinar desăvârşit, bun camarad şi mai ales prieten de nădejde cu toţi ofiţerii, iubit de toţi, divinizat de echipaj. Om bun, ofiţer foarte cult, era o plăcere să te afli în societatea lui. Primea glumele cu seninătate şi cine nu glumea pe socoteala lui? Iar el, după ce făcea haz şi râdea de glumele reuşite făcute chiar pe socoteala lui, răspundea cu mult duh, fiecăruia în parte.
 
Totuşi, Nicuţ Gonta a fost cel mai mare ghinionist în uniformă de marinar!
 
În ziua de 3 aprilie 1917, ziua a doua de Paşte, trei ofiţeri de marină francezi care se aflau la Sulina i-au propus să-i ducă cu torpilorul la Chilia. Pentru asta, trebuia ca torpilorul să iasă în mare, să meargă spre nord până la Patapov, pe unde să intre în Dunăre, pe braţul Chilia. Însă bătea un vânt tare, iar valurile erau în formaţie, aşa că Gonta le-a atras atenţia francezilor că torpilorul nu are o bună stabilitate. El îşi cunoştea nava şi îşi dădea seama de pericol, însă unul dintre francezi i-a răspuns nepăsător: „- Voyons! Qu’est-ce que ça fait?” (Şi ce importanţă are?).
 Desigur că Gonta ar fi putut să refuze să iasă la larg în condiţiile acelea, însă ar fi rămas stigmatizat drept fricos în faţa francezilor. Aşa că… au plecat.
 
La bord se aflau Nicuţ Gonta - comandant, cu 21 de marinari, plus căpitanii francezi Aimé Pierre Henri de Cariou, Maxime Henri Jean Begouin-Demeaux, Paul Georges Barbin şi un maistru francez.
 
De Cariou era un tânăr voinic şi vesel, amorezat de ţara noastră, străduindu-se să ne înveţe limba; Jean Begouen era delicat, subţire şi înalt, un frumos brunet cu ochi albaştri visători, însă un albastru închis, grav, albastru de cobalt, cum n-am mai văzut. Pe Paul Barbin însă nu l-am cunoscut.
 
În acea dimineaţă, „Zmeul” a ieşit la larg, pentru a lua drumul la nord, navigând în vederea coastei. Torpilorul tanga serios, totuşi ţinea bine marea, valurile venind aproape dinspre nord, deci din prova. Când a ajuns în dreptul intrării de la Patapov, Gonta a trebuit să schimbe de drum, venind la babord, pentru a intra pe canal, aşa că a primit valurile în plin, de travers. Nava a început să ruleze ameninţător, iar când a ajuns la bară, unde valurile erau mai pronunţate şi neregulate, ca valuri de fund, s-a răsturnat. În afară de mecanici şi câţiva marinari în cazarmă, toţi ceilalţi se aflau pe punte.
 
Unul dintre căpitanii francezi, se crede că Paul Barbin, s-a lovit, în răsturnare, cu capul de o pontilă şi s-a dus imediat la fund, însângerând apa. Ceilalţi ofiţeri şi marinari de pe punte s-au urcat pe carcasa torpilorului, care, cu fundul în sus, a mai plutit mult timp, scoţând bule de aer. Toţi aceşti nenorociţi erau uzi până la piele, iar valurile acopereau mereu şi mereu carcasa, vrând parcă să-i măture pe toţi în mare.
 
Într-un târziu, un remorcher rus ce venea de la Odessa a observat ceva plutind pe apă, însă fiindu-i teamă să nu dea de un submarin inamic, s-a apropiat foarte încet şi cu multă precauţiune. Între timp, ofiţerii francezi rămaşi în viaţă cântau Ave Maria, pe când ciocănituri din interiorul navei ţineau un lugubru ison; erau semnalele disperate ale mecanicilor din camera maşinilor şi a marinarilor din cazarmă, care însă supravieţuiau în puţinul aer care mai menţinea torpilorul la suprafaţă. Dar oxigenul de acolo, ca şi aerul care scăpa în afară, se tot împuţina, tot mai puţin şi mai puţin, iar ciocăniturile veneau din ce în ce mai slabe.
 
După patru ore, când în cele din urmă remorcherul rus a ajuns la locul naufragiului, torpilorul „Zmeul” dispăruse total, scufundându-se cu toţi supravieţuitorii, afară de căpitanul Nicuţ Gonta şi de patru marinari din echipaj, care ajunseseră înot prin păpărişul şi mlaştinile de la ţărm.
 
Nouă luni mai târziu, ghinionistul Nicuţ Gonta - acum locotenent-comandor - avea să înece, după cum se va vedea, şi canoniera „Griviţa”.
 
Cel puţin acest nou naufragiu nu a costat viaţa niciunui marinar, iar canoniera a fost scoasă din fundul Dunării şi reparată foarte repede. Doar Nicuţ a rămas cu convingerea că un bun marinar trebuie în primul rând să fie norocos”¹.
 
Variaţiuni pe aceeaşi temă
 
Istoriografia navală naţională este uşor contradictorie în privinţa datei exacte a naufragiului torpilorului „Zmeul”. Astfel, o altă informaţie ne parvine din volumul „Marina Română în Primul Război Mondial”, publicată în anul 2000 de contraamiralul de flotilă în retragere Raymond Stănescu şi inginerul Cristian Crăciunoiu, pasionat de istoria Marinei până în pânzele albe, ambii trecuţi la cele veşnice în prezent, aici în postura de partener editorial.
 
„Ziua următoare, 15 aprilie, Marina Română a suferit încă o pierdere. Torpilorul «Smeul» plecat de la Sulina pe mare montată spre Chilia. La bord se aflau şi căpitanii Carion, Béguin şi Barbin din Misiunea Militară Navală franceză ce trebuiau să ajungă la Ismail. Torpilorul era încărcat cu oameni şi diverse materiale.
 
După căutarea unui submarin ce fusese semnalat, nava s-a îndreptat spre gura Stari Stambul. Loviturile consecutive a două valuri mari au răsturnat torpilorul construit în Franţa (1880) şi cunoscut în Marina franceză ca fiind de tip „Chavirable” (care se răstoarnă). Mecanicii au rămas în interiorul carenei iar cei de pe punte s-au agăţat de chilă. Un vas rusesc care a trecut prin apropiere a fugit, confundând torpilorul ce plutea cu chila în aer, cu un submarin. Înainte de a se scufunda, nava s-a mai redresat o dată. Au supravieţuit comandantul şi câţiva marinari, pescuiţi de un remorcher grecesc, ce venea de la Odessa; au pierit 20 de oameni şi cei trei ofiţeri francezi”.²
 
O a treia sursă o regăsim în prezentarea făcută în capitolul „Nave de luptă româneşti. Breviar”, din lucrarea „Noi contribuţii la istoria Marinei Militare Române”, apărută în anul 2001 la Editura constănţeană „Muntenia & Leda”. Georgeta Borandă, muzeograf de cursă lungă al Muzeului Marinei Române, prezintă propria variantă: „La 3 aprilie 1917, torpilorul «Smeul» primind însărcinarea de a pleca la Chilia cu materiale, corespondenţă şi câţiva oameni evacuaţi şi de a transporta la Ismail trei ofiţeri francezi, care comandau trupele de infanterie de la Sulina, s-a scufundat pe canalul Stari Stambul, din cauza timpului nefavorabil. Cu ocazia acestui naufragiu şi-au pierdut viaţa mai mulţi membri ai echipajului, printre care submaistrul militar clasa I Otto Angelescu, sergenţii Nicolae Moroşanu şi Neculai Şerban, soldaţii Barbu Stoian, Ioan Filip, Marin Grigore, Constantin Honu, Gheorghe Iorga, Petre Niţă, Ioan Netcu, Marin Răcăreanu, Răducan Răducan, Stancu Stan şi Ştefan Târlea. Comandantul torpilorului, Nicolae Gonta, 10 marinari din echipaj, împreună cu cei trei ofiţeri francezi şi inspectorul Florian (şeful Pescăriilor) care se afla la bord, au fost aruncaţi în mare atunci când nava s-a răsturnat cu chila în sus şi s-au urcat ep fundul navei, ulterior înecându-se ofiţerii francezi”.
 
Clarificări necesare
 
Pentru edificare, m-am adresat Arhivelor Militare Naţionale Române, acolo unde mi-am desfăşurat activitatea în ultimul deceniu al carierei mele. Din păcate, cu toată bunăvoinţa foştilor mei colegi, colonelul Adrian Grigore, dr. Leontin Stoica şi dr. Veronica Bondar, memoriul maistrului militar de marină Otto Angelescu nu a fost (încă) identificat.
 
În schimb, am intrat în posesia memoriului original al căpitan-comandorului Nicolae Gonta. Din aprecierea comandantului Apărării Maritime Secţia a II-a, căpitan-comandorul Nicolae Kiriţescu, regăsită în Foaia calificativă pe anul 1917 (de la 31 octombrie 1916 până la 15 aprilie 1917) aflăm că “A continuat a comanda torpilorul cu cele mai bune referinţe. La 2 aprilie 1917 torpilorul «Smeul» s-a pierdut complet la Gura Stari Stambulului (Kilia), înecându-se cea mai mare parte din echipagiu şi patru ofiţeri francezi ce se aflau la bord şi care se duceau de la Sulina la Ismail. Cercetarea cazului pentru stabilirea răspunderilor sunt în curs”.
 
Ca urmare a acestui nefericit eveniment, Nicolae Gonta pe 15 aprilie 917 a fost mutat provizoriu la Apărările sub apă, făcând serviciu la Divizia uşoară, sub comanda comandorului Vasile Scodrea, în calitate de comandant al canonierei „Oltul”.
 
Interesante sunt informaţiile din necrologul semnat de însuşi Jean Bart, fondatorul publicaţiei reprezentative a Ligii Navale Române, publicat în paginile revistei “România maritimă şi fluvială”: „În ziua de Paşti (2 aprilie 1917) pleacă din Sulina cu torpilorul «Smeul» la Kilia pe o mare demontată, în dreptul canalului Stari Stambul, prins de valuri de fund, micul torpilor, cu prea multă încărcătură pe punte, se răstoarnă. («Smeul» era un vechiu tip de torpilor francez numit chavirabil; în Franţa erau scoase din serviciu şi serveau ca ţinte mobile pentru tirul în larg).
 
În această stupidă catastrofă maritimă, care nici măcar nu se datoreşte inamicului, au dispărut în valuri vreo 20 de marinari; fochiştii au murit închişi în fundul vasului la căldări, trei distinşi ofiţeri din Marina Franceză s-au înecat. Pe simpaticul tânăr Florian, administratorul Pescăriilor din Deltă şi pe Gonta i-au pescuit un remorcher grecesc plecat din Sulina. Ambii îşi pierduseră cunoştinţa. Gonta fu scos în viaţă. Florian muri în drum spre Kilia.”
 
Din „Lista de pierderi nr. 304”, publicată pe 28 iunie 1917, identificată în Colecţia “Monitorul Oastei”, deţinută de Arhivele Militare Naţionale Române, la p. 1465, Capitolul “Marina Militară”, printre morţi îi regăsim pe submaistrul militar Oton Anghelescu, sergenţii Nicolae Moroşanu şi Nicolae Şerban şi soldaţii Ioan Filip, Constantin Honu, Răducan Răducan, Gheorghe Iorga, Ştefan Tărlea, Stoian Barbu, Petre Niţă, Ioan Netcu, Marin Grigore, Stan Stancu şi Marin A. Răcăreanu.
 
Aceeaşi listă a dispăruţilor se regăseşte şi în „Tabel nr. 1 de eroii Marinei Regale căzuţi în Războiul 1916-1918”, întocmit de Biroul 3, Secţia I din Statul Major al Marinei, identificată în Fondul Comandamentul Marinei Regale şi publicată de subsemnatul în volumul „Eroii Marinei Române”, prima lucrare de acest gen din istoriografia militară naţională.
 
Mult mai aproape de adevăr este un „Tabel nominal de eroii căzuţi în Campania 1916-1919”, purtând antetul Comandamentului Marinei Regale, aferent torpilorului „Zmeul”, respectiv al doilea cu referire la torpilorul „Zburătorul” (este vorba, desigur, de „Zborul”). În schimb, cei 12 soldaţi, şase din primul tabel şi şase din al doilea, sunt toţi de pe torpilorul „Zmeul”, iar data 28 iunie 1917, este, evident, eronată (fiind reluată data publicării „Listei de pierderi nr. 304”).
 
O altă confirmare a tragicului naufragiu am regăsit-o în „Anuarul Marinei” pe anul 1925, la rubrica „Ofiţeri de marină morţi pentru patrie în Războiul de Întregirea Neamului (1916-1919)”, unde, alături de cei 15 ofiţeri de marină români eroi sunt evocaţi şi „Căpitanii: Cariou Pierre Jean, Beguin Demeaux şi Barbin Jean, ofiţeri în Marina franceză, detaşaţi la lucrările de apărare din Delta Dunării, au pierit în naufragiul torpilorului «Zmeul» în ziua de 2 aprilie 1917 (sln. ns.), la gura canalului Stari-Stambul” (datele sunt după stilul vechi).
 
Închei cu speranţa că promisiunea făcută la faţa locului, în Cimitirul maritim din Sulina, de maistrul militar principal în retragere Radu Nicolae va fi transformată în 2018 de Liga Maiştrilor Militari de Marină în datorie de onoare. Şi că, după un secol de la această tragedie, la Centenarul Marelui Război şi al Marii Uniri, mormintele celor dispăruţi în apele Dunării, români şi francezi, vor fi refăcute, iar memoria lor va fi evocată după datina creştină. Căci „Cine nu înţelege jertfa nu înţelege datoria”.
 
Bibliografie:
 
Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, „Marina Română în Primul Război Mondial”, Bucureşti, Editura Modelism, 2000
 
Ion Ionescu, Georgeta Borandă, Marian Moşneagu, „Noi contribuţii la istoria Marinei Militare Române”, Constanţa, Editura Muntenia & Leda, 2001
 
Marian Moşneagu, „Eroii Marinei Române”, Buzău, Editura Alpha MDN, 2009
 
Marian Sârbu, „Marina Română în Primul Război Mondial”, Constanţa, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, 2002
 
Constantin Turtureanu, „În vâltoarea războiului (1914-1919). Amintiri”, Cernăuţi, Tipografia „Litera Românească”, 1938
 
Revista „România maritimă şi fluvială” 1931-1933.
 
Despre Marian Moşneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
 

---

¹  Virgil Alexandru Dragalina, ,,Escadrila de Nistru”, ediție îngrijită de Adrian Pandea și Dumitru Roman, Cuvânt-înainte de Ion Bulei, București, Editura Militară, 2011, p. 241-242.
²  Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, ,,Marina Română în Primul Război Mondial 1916-1918”, București, Editura Modelism, 2000, pp. 207-208.

Citeşte şi: 

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci și un standard de viațã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
Regele marinarilor: Demnităţi militare şi privilegii regale (galerie foto)