Tortul rusesc

Curtoazie versus diplomație

 
„Tortul de ciocolată de la Sevastopol”, reportaj realizat pe baza unei evocări a comandorului Horia Macellariu, a fost publicat în mai 1943 în ziarul „Timpul”, sub semnătura ziaristului Constantin Cristobald, reporter de război pe frontul Mării Negre.
Textul și documentele aferente, identificate în Arhivele Militare de doamna Doina Anghel, expert gradul I în cadrul Depozitului Central de Arhivă al M.Ap.N., căreia îi mulțumesc pentru bunăvoința de a mi le încredința, redau o secvență mai mult decât anecdotică a unei escale a crucișătorului „Elisabeta” la Sevastopol în anul 1902.
Cu o precizare: viitorul amiral Horia Macellariu menționează cu aproximație anul vizitei și confundă involuntar comandantul navei, invocându-l pe comandorul Vasile Urseanu, care demisionase deja în 1900.
 

La Sevastopol

 
Ca răspuns la vizita escadrei ruse din anul precedent, în toamna anului 1902 crucişătorul „Elisabeta”, aflat sub comanda locotenent-comandorului Ion Spiropol, a efectuat un marş la Sevastopol.
Ca urmare, pe 22 septembrie, la bordul navei s-au ambarcat comandorul Emanoil Koslinski, comandantul Marinei Militare, căpitan-comandorul Sebastian Eustaţiu, comandantul Diviziei de Mare şi un grup de ofiţeri, respectiv „căpitanul de vânători Sturdza şi aşa-zisa misiune inteligentă, constituită din căpitanii Vasile Pantazzi şi Vasile Scodrea, locotenentul Gheorghe Coandă şi sublocotenentul Matila Costiescu-Ghyka, adusă la bord numai în vederea voiajului la Sevastopol”.
Așadar, în ziua de 25 septembrie 1902, crucişătorul „Elisabeta” părăsește portul Constanța şi pune capul pe Sevastopol, unde ajunge a doua zi, la ora 7.30 dimineaţa. Se salută uscatul cu 21 lovituri de tun şi cu 17 lovituri de tun pavilionul viceamiralului comandant al escadrei ruse.
Se primesc răspunsul cuvenit şi vizitele de bun venit de la yachtul „Amfitritis” al M.S. Reginei Greciei şi yachtul „Eraclie” al comandantului flotei ruse din Marea Neagră.
Pe parcursul zilei se schimbă vizite cu autorităţile militare de la bastimente şi de la uscat.
Seara, comandantul Marinei şi o parte din ofiţeri merg la masa dată în onoarea ofiţerilor români la bordul navei-amiral.
Pe 28 septembrie, comandantul Marinei face o vizită A.S. Marele Duce Alexei Mihailovici pe cuirasatul „Rostislav”.
Comandorului Koslinski i s-a oferit din partea ţarului Nicolae al II-lea „o prea frumoasă cupă de argint”, iar căpitan-comandorul Sebastian Eustaţiu, locotenent-comandorii Ion Spiropol și Theodor Atanasiu şi căpitanii Pantazzi şi Sturdza au fost decoraţi.
Comandantului Diviziei de Mare i s-a oferit Ordinul „Sf. Stanislav”.

La ora 4.00 p.m. aceeaşi zi, A.S. Marele Duce este primit la bordul crucișătorului „Elisabeta” cu toate onorurile regulamentare.
Seara se dă un bal la Clubul Marinei Ruse în onoarea ofiţerilor români.
La 29 septembrie, „Elisabeta” părăseşte portul Sevastopol, trecând pe lângă bastimentele ruseşti, de pe bordul cărora ofiţerii şi echipajele fac front, salutând şi dând onorul prin sunetul muzicilor, până ce „Elisabeta” se îndepărtează.
Se navigă în lungul coastei până la Ialta.
La ora 2.00 p.m. „Elisabeta” trece prin dreptul Palatului Imperial şi salută pavilionul M.S. Ţarului cu 31 lovituri de tun, la care răspunde yachtul imperial „Standard”.
Se pune apoi prova pe Constanţa şi pe 30 septembrie, la ora 6.00 a.m., „Elisabeta” ancorează în port.
 

Tortul ospitalității

 
„Vor trece ani...
Va fi, de mult, pace. Acest război care se desfășoară acum sub ochii noștri, acest război la care participăm, va fi de mult o amintire.

În euforia încă unei păci pe care vom socoti-o eternă, furați de plăcutele brize ale vieții, plutinzi pe molcomele talazuri ale negrijii, ni se va părea războiul pe care îl facem azi un basm al altora, fantast, neverosimil – și va trebui să deschidem cărțile de istorie ca să ne citim în ele, uimiți, pașii ce i-am călcat duri peste îndepărtate hotare, zilele și nopțile ce ni le-au fulgerat spaimele morții, faptele grele care s-au zidit sub ochii și cu mâinile noastre, printre avalanșe de oțeluri, oțeluri și de sânge, sânge – peste victoriile cărora a venit în cele din urmă, izbăvitoare, victoria păcii.
«Da, da, am fost și eu acolo... Vezi tu, nepoate, era așa: Inamicul era aici, eu eram dincoace».
Vom povesti, în timp de pace, despre război, cu nostalgia ușor surâzătoare cu care, într-o oră de război un viteaz al acestui război mi-a vorbit despre vremurile de altădată, ale altei păci, pe treptele de la 1846 ale unui edificiu, monument istoric, din Sevastopolul anului 1943, în apele ruinelor căruia navigam biruitori pe o navă de război românească.
Evocare de panopticum, peste fantomele fostelor case, ale fostului oraș și port Sevastopol.
Iată acest portal, de templu și de triumf, ale cărui multe trepte largi și grațioase coloane înalte, trăgându-și stilul din purele artitecturi heleno-romane, țâșnesc parcă din apele mării și, urcând maiestuoase colina, vor parcă să reînfrățească apa, pământul și cerul.
Așa este știut acest trofeu al permanenței omenești aici, de o sută de ani.
Așa a fost timp de un secol, sub recentul regim, servind drept intrare spre Amiralitatea sovietică locală.
Așa a fost și în primele lui trei sferturi de veac, când era intrare imperială.
Așa era și acum treizeci sau patruzeci de ani, când, în apele acestui Sevastopol, azi pustiu, atunci fremătător de viață, intra cu un mesaj de amiciție, o navă de război românească.
Venise în vizită oficială de curtoazie, aici, crucișătorul românesc «Elisabeta». Conform uzanțelor marinărești de ospitalitate, la care se adăugau protocolul și amploarea festivă, specifice țarismului, s-a făcut de către Amiralitatea locală o fastuoasă primire echipajului românesc.
Pe aceste trepte, comandantul român și statul său major au fost întâmpinați de însuși amiralul rus, iar la festivitatea desfășurată în cinstea marinarilor români s-a servit, între altele, un imens tort de ciocolată...
Acel tort era ornat, după gustul și romantismul rusesc, și pe el se puteau citi cu litere de cofeturi, numele celor două state amice, ale căror Marine se vizitau: numele țării musafire – România și numele țării gazdă – Rusia.
Și când să taie o felie de tort, spre a o oferi comandantului român, care era amiralul de mai târziu Urseanu (al cărui nume e purtat azi de o stradă din București), amiralul rus a întrebat ceremonios:

• De unde doriți să tai, Domnule Comandor?

Iar comandantul crucișătorului românesc a răspuns, tot atât de amabil:

• Domnule Amiral, tăiați din Rusia, că e mai mare!

Amiral a surâs și a tăiat.
Sunt, de atunci, treizeci sau patruzeci de ani...
Sfârșindu-și evocarea, comandorul Horia Macellariu i-a subliniat tâlcul, cu un surâs bonom, continuare, peste decenii, a surâsului amiralului rus...
Peste delicatul umor al acestor suveniruri au trecut devastatori anii, și mai trece acum pustiitor acest război, în care amiralul rus nu mai este, dar care dacă ar fi, ar tăia și acum, însă dintr-o Rusie care nu mai e de ciocolată și în împrejurări care nu mai sunt protocolare și surâzătoare.
Iată, într-o nișă laterală a porticului, o grațioasă statuie nudă, o zveltă zeiță, probabil a apelor, ornament de la 1846; gloanțele luptelor din 1942, care s-au dat violente și pe aceste trepte i-au perforat, brutale, zeiței, frunza de viță și un sân.”.

Bibliografie:

1. Doina Anghel, „Turneu de propagandă în cadrul unităților Marinei Române – iunie 1943”, în „România în contextul internațional la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Studii și comunicări”, Coordonator: Colonel dr. Cornel Carp, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2005, pp. 219-222
2. Marian Moșneagu, „Crucișătorul «Elisabeta» în campanie”, Editura Militară, București, 2012

Sursa foto: Arhivele Militare Naționale Român
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor ,,Ziua Marinei la români” (2002), ,,Cultul apelor la români” (2004), ,,Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), ,,Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), ,,Regele şi regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), ,,O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), ,,Dicţionarul marinarilor români” (2008), ,,Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), ,,Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017) și ,,Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, București, Editura Militară (2019).
 
Citește și:

Viața, zbor peste valuri