Tradiţie da, flotă ba! Întrezăriţi Farul Speranţei? - galerie foto

Când afirm că Liga Navală Română a reprezentat de la începutul secolului al XX-lea şi, mai abitir, după înfăptuirea României Mari, liantul navigaţiei româneşti, maritime şi fluviale, o fac cu întreită disjuncţie: cu admiraţie, nostalgie şi speranţă.
 
Spun admiraţie pentru că este sentimentul cel mai spontan, simplu şi copleşitor de sincer care mă aşează contemplativ în faţa, în raport şi faţă în faţă cu pleiada de junimişti ai preumblatului pe ape, care au adăugat admirabilului proiect de ţară, înfăptuit, nu doar visat de marii unionişti ai epocii, cultul apelor noastre, interioare, de frontieră şi internaţionale.
 
Mă las acaparat de nostalgia vremurilor în care de-a lungul Dunării, de la Turnu Severin şi Orşova până hăt, înspre Cernavodă, Hârşova, Brăila şi Galaţi ori pe conturul pontic al coastei Mării noastre celei mari, de la Mangalia la Sulina, balansul catargelor şi forfota armatorilor, negustorilor şi hamalilor dădeau adevărata dimensiune a politichiei navale autohtone.
 
Şi mă rezum deocamdată, prudent şi întemeiat neîncrezător, dar cu statornică speranţă, la unele concepte şi susceptibile bune intenţii ale vremelnicilor ocârmuitori ai destinului Marinei - care nu mai este nici măcar astfel denumită - gândindu-mă la ceea ce ar trebui mai întâi şi mai întâi creat sau recreat: strategia sau portul, programele de înzestrare ori arsenalul, navele sau marinarii, gândirea sau conştiinţa maritimă?
Dar pentru a găsi tot atâtea răspunsuri, mă întorc, de bună seamă, cu faţa spre trecut. Un trecut de doar nouă decenii…
 

Cât a contat, cândva, Liga Navală?

 
Pentru a fi cât mai convingător cu mine însumi, recurg la una din multele conferinţe pe care viitorul viceamiral Preda Fundăţeanu (1890-1969), doctor în drept maritim la Universitatea din Iaşi, a susţinut-o la Radio pe 16 aprilie 1937, cu tema „Liga Navală”: „Se împlinesc zece ani de când în casa domnului amiral [Ioan] Coandă [(1860-1940), absolvent al Şcolii de Torpile din Toulon-Franţa (1888), fost comandant al bricului Mircea (1895-1896) şi director al Serviciului Maritim Român (1896-1908) - n.n.], un grup de inimoşi ofiţeri ai Marinei Regale au ridicat flamura de plecare a unui nobil sentiment purtat de multă vreme şi cu multă grijă în inima şi în sufletul marinarilor noştri pentru aflarea cărării luminoase şi de temeinică cunoaştere a interesului ce ne leagă de Calea Mării. Din această adâncă preocupare pentru interesele mari ale ţării a ieşit Liga Navală, instituţie care nu trebuie privită numai ca un produs al unui sentimentalism marinăresc, ci ca o operă care se încadrează în marea frescă a realizărilor noastre culturale şi patriotice.
 
Dacă astăzi constatăm că tot ce a făcut statul timp de o jumătate de secol pentru a ne lega mai mult de rosturile mării este încă departe de ceea ce ar fi trebuit să realizeze un stat pe care soarta l-a aşezat pe axa marilor drumuri ale Europei Centrale, aceasta se datorează faptului că până astăzi suflarea românească nu s-a identificat încă cu problemele fundamentale ale mării.
 
Lipsită de orientarea necesară, această suflare românească a rămas încă stăpânită de mentalitatea agricolă, care a ţinut-o până astăzi în ignoranţă faţă de problemele mării şi a făcut-o să fie refractară la sugestiile pe care întotdeauna apa le-a dat omului de pe uscat.
 

Având cultul pământului şi al munţilor care i-au servit de adăpost şi pivot în toate înfăptuirile sale istorice - poporul nostru a continuat să privească Dunărea şi marea ca hotare de despărţire între el şi restul lumii. Această mentalitate îşi are în bună parte explicaţia şi cauza în acea năzuinţă către păstrarea unităţii naţionale care ne-a condus viaţa timp de aproape o mie de ani şi care a ţinut încordate atenţia, privirea şi speranţa unui popor întreg - peste Carpaţi - împiedicându-l de a privi şi medita prea mult la mare.
 
Astăzi, când unitatea naţională, şi odată cu ea, unitatea noastră geografică este înfăptuită, este o eroare să mai continuăm a considera marea şi Dunărea ca hotare de apărare, ca graniţe de despărţire şi va trebui să ne însuşim concepţia generală a omenirii de astăzi, acea concepţie în care marea şi oceanul, departe de a despărţi ţările şi continentele, din contră, le apropie.
 
Intraţi în concertul general al popoarelor, trebuie să înţelegem că întregirea noastră teritorială nu înseamnă totul atâta vreme cât nu asimilăm în fiinţa, în organismul şi spiritul nostru MAREA. Dar această asimilare nu este numai o chestiune de program, de organizare sau de activitate. Ea este, mai întâi de toate, o chestiune de spirit. Ne este necesar în primul rând acel spirit care trebuie să stea la baza oricărei întreprinderi, oricărei instituţii şi oricărei creaţii, spirit care dă impuls şi direcţie energiilor.
 
Se poate înţelege deci că Liga Navală, agitând pânzele propagandei, nu are numai rostul de a tălmăci întregii suflări româneşti marile probleme pe care le pune marea pentru neamul nostru, ci mai ales rostul de a înfrânge sau, în orice caz, de a lărgi mentalitatea unui popor agricol, acea mentalitate după care poporul, ca şi individul, este sortit să rămână dependent de pământ şi îndurarea cerului. Binefăcătoare şi necesară într-o anumită fază a dezvoltării unui popor, mentalitatea agricultorului devine primejdioasă dacă nu e completată sau dacă nu este lărgită la timp şi atât încât să cuprindă întregul proces economic şi spiritual al propăşirii unui stat.
 
Marile civilizaţii ale antichităţii au apărut şi s-au dezvoltat graţie fertilităţii solului. Leagănul lor au fost văile mănoase ale Nilului, Tigrului, Eufratului şi Gangelui. Dar toate acele civilizaţii care s-au întins până la vecinătatea cu marea şi nu i-au înţeles avantajele economice, sau n-au trăit în realismul vieţii maritime şi s-au năruit sau şi-au grăbit decadenţa lor.

 
Ajunse în contact cu marea, toate popoarele agricole ale Orientului de odinioară au continuat să o privească şi să o judece cu ochiul şi spiritul agricultorului. Aceasta a fost cauza principală a prăbuşirii lor. În această privinţă, istoria Egiptului antic este o mărturie clară: este statul care îşi întemeiase unitatea având ca bază geografică Nilul şi ca sursă de avuţie valea celebrului fluviu. Dar în tot timpul acestei dezvoltări, vechiul popor a neglijat marea şi problemele pe care le punea vecinătatea ei. Faraonii n-au preţuit la timp marea şi tocmai de aici a pornit lovitura care a decis soarta minunatei lor împărăţii. Toată acea civilizaţie care ne umple şi astăzi de admiraţie şi care a fost produsul unui popor eminamente agricol, s-a năruit şi s-a înmormântat pentru că egipteanul de atunci ştiind să fie un eminent agricultor, n-a putut fi la timp şi un bun marinar. Istoria Egiptului ne învaţă cu prisosinţă că în viaţa statelor, ca şi a indivizilor, un bun al cărui rod nu-l preţuieşti poate fi luat cu uşurinţă de alţii. În casa egipteanului, pe calea mării, au venit alţii să-şi rodească bogăţiile agriculturii.
 
Ţinând seama de aceste lecţii ale istoriei, socotim că astăzi, pentru ţara şi poporul nostru, rolul de căpetenie al Ligii Navale este acela de a propaga ideea şi a întări convingerea în adâncul sufletului românesc că nu este destul să stăpânim legal marea ca element geografic, nu este de ajuns să o posedăm, ci este neapărat nevoie să o asimilăm ca factor component în structura noastră spirituală, aşa cum ea intră în structura noastră geografică şi economică. Trebuie să învăţăm a cunoaşte marea, pentru a o utiliza, făcând-o să rodească pentru bogăţia şi propăşirea neamului nostru.
 
Dar Liga Navală nu poate porni pe această cale înainte de a arunca o privire înapoi către acei premergători care au simţit nu numai poezia mării şi nu au văzut în mare şi Dunăre numai un hotar şi o graniţă de despărţire, ci au căutat să le asimileze în rândul factorilor de viaţă economică şi spirituală a poporului nostru.
 
Privind în trecut, vom găsi acele instituţii create de strămoşii noştri în legătură cu viaţa de apă şi vom dezlega tainele dispariţiei lor. În acest proces vom găsi preţioase lecţii pentru viitor, căci vom înţelege dacă poporul nostru a rămas la mentalitatea lui de agricultor din nepăsare faţă de problemele mării sau din cauza marilor întâmplări ale istoriei Orientului, care ne-au despărţit de toate binefacerile pe care putea să ni le aducă drumul liber al mării.
 
Unind trecutul cu prezentul, vom lega cărarea bătută şi vom şti ce să facem ca această legătură cu marea să nu rămână în bătaia vânturilor. Ar fi o ingratitudine către strămoşi dacă n-am recunoaşte că şi ei au preţuit şi au cultivat această legătură cu Marea şi Dunărea. Începând din epoca colonizării, străbătând epoca nebuloasă a plămădirii poporului românesc, răzbind prin bezna Evului Mediu până în vremurile moderne, activitatea la gurile Dunării, în Dobrogea şi pe toată Dunărea până la Porţile de Fier n-a încetat. Această activitate de câteva ori seculară a creat aşezări temeinice, despre care avem prea puţine documente dar ale căror urme totuşi, vorbesc îndeajuns.
 
Şi dacă documentele scrise, acest slujitor care întreţine firul istoriei omenirii, nu ne pot spune că ce facem sau ce simţim noi astăzi a fost făcut şi simţit de alţii înaintea noastră, vom găsi însă alte mărturii preţioase care ne vor arăta că neamul românesc s-a avântat întotdeauna pe undele drumeţe ale Dunării şi Mării.
 
În cronica lui Nestor, în legendele bulgăreşti, în izvoarele bizantine, în acele titluri de „stăpânitori ai Dunării şi mării” avem mărturii preţioase că încă din veacul al XIV-lea, Basarabii au pus în ghirlanda stemei lor şi posesiunea apelor, pe care le-a legat în cuprinsul hotarului naţional.
 
În luptele lor pentru stăpânirea Dunării şi a cetăţilor maritime, sub Mircea, Muşat I, Vlad Vodă, Dan, Ţepeş, vedem flotilele munteneşti şi moldoveneşti cooperând cu armata de uscat şi chiar cu flotele papale care au intrat în Marea Neagră şi pe Dunăre, până la Nicopole. Ce minunate mărturii cuprind jurnalele de bord scrise de străini asupra vitejiei şi iscusinţei marinarilor noştri!
 
Dar înfricatele lupte pentru stăpânirea Cetăţii Albe şi Chilia, aceste două preţioase chei ale Moldovei, de a căror pierdere, înţeleptul şi viteazul Ştefan a fost atât de amărât, spunând că a pierdut plămânii Moldovei?
 
Dar luptele lui Mihai Viteazul pentru păstrarea liniei Dunării? Căci în afara raţiunilor de apărare a hotarului, au fost şi raţiuni economice, acele faimoase venituri ale schelelor de la Mare, în Deltă şi pe Dunăre, unde pulsa o viaţă maritimă determinată de funcţiile drumurilor de apă într-o zonă de contact cu drumurile terestre din nordul şi centrul Europei.
 
Mai bine şi mai convingător decât orice document, despre legătura neamului românesc cu Dunărea şi marea ne vorbesc cântecele şi versurile populare, prin cadenţa lor zbuciumată şi prin slovele ce nu s-au scris.
 
Vitregia neamurilor, însă, ne-a despărţit 300 de ani de gurile Dunării şi de Mare. Dacă această despărţire n-a reuşit să distrugă populaţia marinărească şi ocupaţiile sale, totuşi, prin faptul că ne-a închis drumul liber al mărilor tocmai în vremurile când factorul economic ori politic al mării intra mai mult în viaţa popoarelor ca o binefacere şi aducătoare de progres, ea a fost fatală pentru dezvoltarea mentalităţii noastre marinăreşti.
 
Din cauza acestei despărţiri de gurile Dunării şi de mare, poporul nostru n-are astăzi acea mentalitate care să-i lărgească orizontul şi a rămas cu spiritul de agricultor, ţintuit între cer şi pământ. Din această cauză, problema cea mai arzătoare care se pune astăzi pentru poporul nostru este aceea de a lărgi şi completa mentalitatea agricultorului cu o mentalitate marinărească, pe care astăzi vrea să o trezească, să o dezvolte şi să o propage Liga Navală.
 
Liga Navală înţelege că în problemele de navigaţie comercială este nevoie de iniţiativă particulară, dar această ligă mai ştie totodată că aceasta nu se poate obţine fără o mentalitate specială, mentalitate care trebuie educată şi întărită cu orice preţ.
 
Iată de ce Liga Navală a arborat flamura pentru subscripţia naţională a unei noi nave-şcoală Mircea, care să ducă mai departe spiritul care de jumătate de veac s-a manifestat ca o glorie românească prin cele două marine: de război şi de comerţ, care s-au comportat atât de strălucit în campania din 1913 şi în Războiul de Întregire Naţională.
 
Prin noua navă-şcoală, spiritul Mircea va continua să întreţină focul sacru ce uneşte cele două marini într-un singur suflu şi organism. Dar acest spirit trebuie să fie de acum, - spre deosebire de trecut, unde nu a putut depăşi zona marinărească -, un spirit care să cuprindă întreaga suflare românească.
 
Iată pentru ce Liga Navală se străduieşte să facă cunoscut publicului românesc problemele politice şi economice pe care le ridică Marea noastră, iată pentru ce cere întărirea puterii maritime, pentru ce întreţine vie dragostea de mare, studiază soluţiile potrivite cu interesele naţionale în toate problemele economice şi tehnice marinăreşti şi, mai ales, caută să formeze conştiinţa marinărească, să înfiinţeze industria şi comerţul maritim, şcoli nautice, instituţii de credit maritim etc.
 
Liga Navală vrea să lumineze opinia publică, făcând-o să înţeleagă că orice aranjament se face în Balcani, să se facă cu scopul major al securităţii zonei maritime, pentru că tot ce atinge această securitate atinge România, ai cărui plămâni sunt la frontiera maritimă.
 
Liga Navală aminteşte românilor că lovitura care a decis soarta războiului mondial a venit pe mare şi că de la Salonic a plecat prăbuşirea celor ce ne-au rupt linia Dunării şi accesul liber la mare. De 50 de secole de civilizaţie antică şi 20 secole de civilizaţie creştină, marea a intrat prin funcţiile ei în viaţa popoarelor.
 
A renunţa la ea înseamnă a te izola sau a te condamna la sinucidere. Istoria ne arată că multe naţiuni au supravieţuit insuficienţei politice prin suficienţa economică a mării. Problema politică în Marea Neagră este de cea mai mare adâncime, cu repercusiuni pe planul internaţional.
 
Faptul că stăpânim o ţară bogată, cu câmpii mănoase şi munţi care poartă aur, nu trebuie să ne facă să uităm că stăm pe transversala eurasiană, pe cel mai scurt drum continental care leagă Atlanticul cu Oceanul Indian. Suntem ţară de echilibru european la întretăierea Orientului cu Occidentul, şi trebuie să facem viabil statutul de la Strâmtori, pentru ca acesta să rămână pe linia politicii de echilibru şi pe ideea de solidaritate în interesul general şi mai ales să nu reînvie în viitor altă chestie a Orientului.
 
Prin jocul alianţelor şi Înţelegerii Balcanice, rolul României a crescut enorm, iar poziţia noastră maritimă a devenit o poziţie de ordine şi de conservare. Stabilitatea politică a regimului juridic de la strâmtori interesează fundamentele conservării noastre şi în primul rând Dobrogea, acest ţărm de mare, acest pământ al Dunării şi mării româneşti.
 
Este clar ce reprezintă Dobrogea pentru noi şi ce este drumul liber al mării pentru Dobrogea. Pericolul interceptării acestui drum este pericolul direct al inimii României întregite, căci cine stăpâneşte Marea şi gurile Dunării are şi petrolul şi grânele noastre.
 
Liga Navală ştie şi aminteşte că în istoria lumii nimic nu e terminat; pentru ca fiecare progres să fie conservat se cere un efort. Liga Navală lămureşte românilor analiza activităţii româneşti capabile să se desfăşoare pe litoral, la larg, în Deltă şi pe fluviu.
 
Ideea renaşterii vechiului drum de la Baltica la Marea Neagră e în drum. Tot ce este economic, de la Baltica la Marea Neagră şi în axa Europei Centrale, se face în zona noastră maritimă. Liga Navală explică de ce alţii au investit în această zonă de contact sute de milioane de lire pentru comerţul în Levant, şi că a sosit timpul ca România să conducă în cadrul Înţelegerii Balcanice creditul maritim, care să aducă între naţiunile interesate la conservarea drumului liber la Bosfor, cooperarea economică şi comercială maritimă.
 
Liga Navală atrage atenţia că din tonajul comercial al navelor de Mare şi Dunăre ce transportă bogăţiile României, abia 7% este sub pavilion românesc. Peste 1,5 miliarde se pierd anual din acest transport maritim şi fluvial (sau 5 miliarde în 10 ani), care iau drumul străinătăţii.
 
Toţi românii sunt interesaţi în eliminarea pierderii acestor sume din economia naţională. Nu este exportator, nu e agricultor să nu se uite spre calea Mării, de unde aşteaptă mântuirea. De acolo vin în porturi cargoboturile, dinspre mare vine cererea, de acolo naşte oferta.
 
Liga Navală trebuie ajutată de guverne, instituţiile ţării şi suflarea românească, pentru crearea din iniţiativă particulară a creditului maritim care, alături de creditul agricol şi industrial, să dezvolte spiritul românesc spre dimensiunea comerţului maritim, aducător de atâta bogăţie.
 
Nu numai câştigul este total, pentru un popor, mai este şi prestigiul pe care marinarii noştri de jumătate de veac l-au purtat cu fală pe drumurile libere. Iată de ce, de 10 ani Liga Navală luptă să ridice acest prestigiu şi, prin propaganda ce o face, încurajează toate cercetările ştiinţifice care să stabilească harta mării româneşti, fenomenele meteorologice, studiul curenţilor şi vânturilor, fără de care nu se pot stabili soluţiile problemei ieşirii la mare, problemei pescuitului, încurajarea sporturilor nautice, dar mai ales a creşterii şi dezvoltării puterii maritime şi a Bazei Navale - pavăză şi scut -, prestigiu şi afirmare în politica de echilibru pe care ţara noastră, ţară de tranzit, o pune în plin în această parte de Răsărit a Europei.
 
Liga Navală, prin propaganda ce o face prin revista Marea Noastră (iniţial „România maritimă şi fluvială” - n.n.), crede că Marea Neagră nu trebuie să fie numai un element cosmic (sic!) şi geografic, ci şi un imens rezervor care trebuie să producă şi în literatură şi în artă, creaţiile specificului românesc.
 
Călcând pe urmele lui Jean Bart, acest animator al dragostei mării şi problemelor ei, ale poetului Ion Roman sau ale pictorilor ce rătăcesc pe meleagul Balcicului şi mai ales a marelui Eminescu, care a dorit marea şi a cerut să fie aşezat în faţa ei, aşezare desigur nu numai simbolică pentru un cugetător şi adânc cunoscător al problemelor economice româneşti, să găsim în îndemnul lor încurajarea pentru peisajul, viziunea, misterul mării, într-o originală, specifică şi desăvârşită simţire românească, tot aşa ca şi îndemnul pentru creaţia operelor pozitive care stau în dinamismul comunicaţiilor maritime.
 
Liga Navală îşi propune să facă pe toţi românii să reflecteze la geografia politică a lumii, să înceapă a considera lumea în raport cu marile drumuri de comunicaţie maritimă, şi prelungirea lor cu cele terestre şi aeriene, iar să nu le trateze izolat.
 
Pentru această propagandă, Liga Navală încurajează şi ajută din banii strânşi din dărnicia publicului, oferind premii şi ajutoare organizaţiilor, cercetătorilor şi studiilor de apă (sic!), a creat Muzeul maritim, Acvariul de la Constanţa, a încurajat înfiinţarea bibliotecilor marinăreşti, excursiile pe apă, a stăruit pentru sărbătoarea Zilei Apei, a susţinut înfiinţarea şcolilor pregătitoare a copiilor din regiunea apelor, a susţinut expoziţia marinărească.
 
Liga Navală tinde, prin propaganda ce o face, ca generaţia consolidării să fie şi generaţia realistă a mării româneşti şi a comerţului maritim românesc.
 
Liga Navală aminteşte că în ţările vecine există o mentalitate şi un spirit care a îndemnat deja pe polonezi, pe iugoslavi, pe turci şi pe bulgari spre orizonturile albastre ale mării şi pe drumul rodniciei maritime. Chiar în ţările mari, cu tradiţie şi mentalitate marinărească, Liga Navală activează ca să ţie trează conştiinţa interesului de Mare.
 
Sunt 400.000 de membri ai Ligii Navale în Polonia, cu patru reviste care au un tiraj între 250.000 numere şi 50.000. Activitatea Ligii Morska cuprinde şi centrele poloneze din străinătate. La sărbătoarea mării s-au strâns în Polonia zeci de milioane de zloţi şi s-a dăruit Republicii velierul cu cinci catarge Elemka, navă-şcoală şi alte nave de război. Întreaga mişcare sportivă nautică a fost pusă în mişcare prin propaganda Ligii Navale. Gdynia, marele port la Baltica, care leagă Polonia cu întreg globul, este opera spiritului clădit de Liga Navală poloneză.
 
În Iugoslavia, Liga Navală, paza Adriaticii, are 100.000 de membri permanenţi şi 130.000 de membri aderenţi. Prin colectă publică, Liga Navală iugoslavă a procurat marinei nava-şcoală „Jadran”, de 720 tone, şi câteva hidroavioane.
 
Liga Navală Română înseamnă în primul rând propagandă, dar nu propagandă printre marinari. Am rămas tot la 5.000 de membri. Iată de ce prima ei realizare - noua navă-şcoală - trebuie să ducă mai departe spiritul Mircea, până în cele mai depărtate colţuri ale românismului. Nimeni n-a înţeles mai bine acest comandament al mării româneşti şi specificul acelui spirit Mircea, decât Acela care a spus: Marina nu e un lux, e un organism viu, o şcoală de energie, o şcoală de supremă camaraderie şi sacrificiu, un fapt concret, o întreagă mentalitate, o educaţie (este vorba despre regele Carol al II-lea - n.n.). Nimeni nu s-a bucurat mai mult de iniţiativa Ligii Navale pentru realizarea navei-şcoală decât Suveranul Ţării, care a luat conducerea activă a Ligii Navale, în acelaşi spirit de dirijare a intereselor supreme ce ne leagă de mare, tot aşa cum a creat şi luat conducerea operelor de înaltă ştiinţă cultural-patriotică şi îndrumarea lor pe marea linie a culturii contemporane.
 
Fie ca acest Înalt simbol să ne îndemne cu dragoste pentru cultul Mării, tot aşa cum am avut în trecut cultul muntelui, care a păstrat orânduirea acestui neam. Nu ne putem dispensa în comandamentele aşezării noastre geografice de viaţa Mării. De câte ori am părăsit-o sau am fost siliţi să ne dezlipim de ţărmul său, am fost opriţi categoric din progresul şi prestigiul nostru economic şi politic. Păstrând legătura trainică între cei doi poli antropo-geografici ai trecutului românesc, vom întări aşezarea noastră între munte şi Mare.
 
Dacă scriitorii şi poeţii, şi prin aceştia suflarea românească, s-au deprins să vadă în mare şi în chemarea apelor numai nestatornicia sufletului omenesc, dorul de ducă, neastâmpărul mistic al nemărginitului, marii constructori au văzut în orizonturile Mării armonia imensităţii, frământarea minţii către creaţie, pozitivismul marilor iniţiative, dar, mai ales, secretul pentru care mentalitatea marinărească este necesară popoarelor care, prin puterea şi pe calea apei, au ajuns la unitate fizică, morală, politică, economică şi spirituală.
 
Iată scopul Ligii Navale, iată chemarea şi pentru înţelegerea mai puternică a vieţii maritime. La şcoala velei româneşti se va căli spiritul Mircea, care trebuie să fie în inima şi în sufletul tuturor românilor”.
 

,,Rolul de abandon” al statului debusolat

 
 
Nu cred să existe - cel puţin în literatura noastră de specialitate- o pledoarie mai convingătoare despre legitimitatea, crezul şi rostul Marinei noastre naţionale.
 
De aceea, cu sau fără rea-credinţă, te poţi întrebi oricând cum a putut România să cedeze atât de facil, chiar strategic aş spune, din supremaţia asupra mării, chiar dacă aparent doar în plan regional dacă nu neapărat european. O Românie marinară, cum atât de poetic a definit-o comandantul de cursă lungă Nicolae Balotă, în două consistente volume antologice, din păcate rămase nepublicate, doldora de personaje, întâmplări şi poveşti marinăreşti. Ceea ce nu au reuşit două războaie balcanice şi alte două conflagraţii mondiale, au săvârşit, de minune, primele guverne de după Revoluţie. Unii vor da vina pe greaua moştenire, adică parcul de nave învechite, motoare leneşe, costurile mari, randamentul scăzut etc, etc, etc. Adică 1001 de motive care să acopere abandonul total al unei îndeletniciri îndeobşte profitabile, falimentul unei industrii navale competitive, dacă luăm în calcul tipul, diversitatea şi numărul de corpuri de nave şi unităţi navale per ansamblul şantierelor noastre navale, unele supravieţuitoare, până nu demult, (anti)revoluţiei industriale postdecembriste, şi compromiterea unei profesii seculare, abolită pe plan intern şi supusă licitaţiei pe piaţa mondială a forţei de muncă. Între statutul şi performanţele Breslei marinarilor din perioada interbelică şi protecţia mai mult sau mai puţin eficace a Sindicatului Liber al Navigatorilor, marinarul român - produs circumstanţial şi semilicenţiat al unei reţele supraofertante a învăţământului de marină autohton - a devenit el însuşi o marfă şi o pradă vulnerabilă a agenţiilor de crewing, la concurenţă cu diverşi alţi mercenari ai mărilor. O spun nu eu ci comandanţi de nave experimentaţi, ofiţeri de marină hârsiţi în flota comercială, revoltaţi de standardul modest al multor absolvenţi.
 
Faptul că în Nomenclatorul CAEN de meserii postat pe site-ul Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat (?!) rezistă încă profesii precum marinar legător sau marinar, pilot naval, barjist, legendarul timonier şi gama destul de vastă de ofiţeri, de la aspirant la comandant, ne (re)confirmă faptul că încă se mai poate profesa şi trăi din marinărie. Sub ce pavilion, în ce condiţii şi cu câte riscuri şi compromisuri, este o cu totul altă filosofie. Nu atât a guvernanţilor, cât mai ales a practicanţilor.
 

Există un Far al Speranţelor?

 
Ieşirea la mare nu a fost numai un deziderat politic ci şi o binecuvântare. Şi acest dar divin nu trebuie nici ignorat nici irosit. Personal consider că reconstrucţia flotei trebuie acceptată ca un capitol primordial al unei politici navale autentice, imperios necesară şi introdusă ca prioritate în atât de des clamatul proiect de ţară - stat maritim şi fluvial, prin excelenţă - prin asumarea trecutului şi a tradiţiei, atât cât mai subzistă ea şi reevaluarea interesului naţional la Dunăre şi Marea Neagră.
 
Care flotă, mă veţi întreba: cea care a făcut şi, din nefericire, a devenit istorie sau cea care va să fie? Şi una şi alta comportă, dacă nu neapărat o analiză la rece, cel puţin o evaluare cantitativ-valorică, dar mai ales strategică.
 
În anul în care Liga Navală Română împlineşte nouă decenii de la înfiinţare, cu creşterea, descreşterea şi sincopele sale inerente, cred că această instituţie - recunoscută în anul 1933 de Dimitrie Gusti, în calitate de ministru al Instrucţiunii, ca societate de propagandă şi cultură naţională, şi, din nou, la început de mileniu, ca fiind de utilitate publică, prin Hotărârea Guvernului României nr. 1236 din 10 octombrie 2007 -, este singura autoritate cointeresată şi capabilă să relanseze o campanie şi un proiect viabil în acest sens.
 
Nu ştiu câţi parlamentari români, mai mult sau mai puţin familiarizaţi cu canoanele navigaţiei, vor binevoi să-şi consolideze capitalul politic cu interpelări pe această temă, dar a sosit vremea! Dacă nu acum, în anul Marelui Centenar al Unităţii Naţionale, dacă nu în acest an 2018, în care de 14 decenii suntem stăpâni la Marea cea Mare, atunci când?
 
Liga Navală Română este cea care a transformat această făclie a conştiinţei marinăreşti într-un veritabil Far al Speranţei. Şi acesta ne mai poate călăuzi să ieşim la liman. Cu condiţia să vrem cu adevărat să recucerim nemărginirea apelor şi a Oceanului Planetar! Şi, o dată în plus, să recunoaştem câtă dreptate avea viceamiralul dr. Preda Fundăţeanu!
 
Post-scriptum
 
În condiţiile în care ani buni între Primărie şi Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa s-a dus o luptă surdă pentru supremaţie (?), iată că, în sfârşit, prin Planul Urbanistic General al Constanţei se face pace. ,,Portul trebuie să înceteze a mai fi pentru public doar o maşinărie industrială (?!) - se spune în documentul cu pricina. […] Spectacolul operaţiunilor portuare de amploare trebuie să devină parte din imaginea urbană a municipiului”. Pe de o parte, această perspectivă ultra optimistă mă înspăimântă, pentru că locuiesc în proximitatea portului şi amintirea vacarmului anilor ’80 mă cutremură. Însă, de dragul bunăstării generale, aştept cu nerăbdare să (re)înceapă odată spectacolul! Chiar şi cu riscul de a mă muta... la munte!
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
Tragedia din portul Călăraşi O navă militară scufundată