Transfugii celui de-al nouălea val Exodul maritim postbelic

Emigraţia română ilegală din perioada postbelică este prezentată statistic într-o informare pe care Direcţia a III-a Contraspionaj a Securităţii Statului o înainta conducerii superioare de partid şi de stat la 25 decembrie 1982. Astfel, din documentul citat de Mihai Pelin (1940-2007) în „Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii”, alcătuit pe baza unor date preluate de la Centrul de Informatică şi Documentare, rezultă că „începând din 1941, după rebeliunea legionară, până în prezent, au părăsit ilegal ţara 42262 persoane, din care 3509 au rămas în străinătate în urma unor deplasări în interes de serviciu, 31664 au refuzat revenirea în ţară după călătorii în interes particular, iar 7089 au trecut fraudulos frontiera”.
 
„Vina pentru acest exod de proporţii din anii 1944-1950 le revine în totalitate ocupaţiei sovietice şi regimului comunist autohton, care se grăbea să răspundă cu slugărnicie la pretenţiile ocupantului - conchide istoricul Mihai Pelin. [...] Până în 1947, Siguranţa a preferat să închidă ochii în faţa acestui exod. În primăvara lui 1948 însă, toate posturile ei de comandă erau deja ocupate de cei ce aveau să conducă Direcţia Generală a Securităţii Poporului începând din luna septembrie a aceluiaşi an. Iar lucrurile s-au schimbat peste noapte. S-a emis pe neaşteptate un decret prin care, cu titlu de pedeapsă, le era retrasă cetăţenia română tuturor fugarilor, dacă aceştia nu reveneau pe neaşteptate în ţară. Apoi Securitatea s-a angajat în demersuri incoerente - fie din proprie iniţiativă, fie urmând indicaţiile regimului politic aflat la putere -, care a săpat o prăpastie între ţară şi diaspora ei”.
 

Complicităţi şi filiere

 
Printr-o Notă Informativă din 1 septembrie 1947 cu privire la cazul Gherghilenco, se preciza: „În seara zilei de 29 iulie 1947 în comuna Costineşti, judeţul Constanţa, la vila Berindei, au fost arestaţi de către Organele Siguranţei Statului următoarele persoane, care intenţionau să părăsească ţara în mod fraudulos, pe calea mării:
- Vlad Rautzki marinar comercial;
- Mironescu Petre;
- Gherghilenco Vasile.
 
Din declaraţiile lor reiese că ei erau în legătură şi cu domnul Piere Furnarachi, domiciliat în Bucureşti, str. Columb nr. 4, care intenţiona şi el să părăsească ţara în mod fraudulos, pe calea mării, deoarece nu i se aprobase viza paşaportului. Acesta le-ar fi spus celor trei specificaţi mai sus că are 1.000 franci elveţieni şi 100 dolari şi că aşteaptă să-i sosească de la Bucureşti o barcă cu vele (pânze) cu care va pleca la Constantinopol şi de acolo la Londra.
 
Între Piere Furnarachi, Petre Mironescu şi Vlad Rautzki se crede că existau legături vechi de prietenie. După primele cercetări făcute de Organele Siguranţei de la Constanţa, Rautzki, Mironescu şi Gherghilenco au fost trimişi la Bucureşti.
 
Date despre Gherghilenco
 

 
Vasile Gherghilenco nu este marinar în termen, ci este civil funcţionar particular cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. Candiano Popescu nr. 65.
Modul cum Gherghilenco şi-a procurat o hartă marină:
Vasile Gherghilenco cunoaşte pe maistrul clasa a II-a Pădureanu Ioan, ambarcat pe nava-şcoală bricul Mircea, din familie.
Maistrul Pădureanu Ioan stătuse în gazdă timp de circa 8-10 ani la tatăl vitreg al lui Gherghilenco, cu numele de Covalcenco.
Covalcenco este angajat de firma Bucur Ionescu din Constanţa, care execută lucrări de reparaţii la bricul Mircea, unde lucrează şi Covalcenco.
 
Pe la jumătatea lunii iulie 1947, Vasile Gherghilenco a venit la Constanţa la băi şi a rugat pe maistrul Pădureanu Ioan ca să-i procure o hartă a Mării Negre sau o copie a acesteia, fiindu-i necesară pentru a se pregăti în vederea unei ambarcări.
 

Maistrul Pădureanu, care nu avea asupra lui acest material, a rugat pe camaradul lui, maistrul navigant Miu Vasile, deţinătorul materialului de Navigaţie, ca să-i procure o hartă a Mării Negre sau o copie, spunându-i că aceasta îi trebuie pentru un prieten al lui, care vrea să se ambarce şi are nevoie de a se pregăti la navigaţie.
 
Maistrul Miu a raportat cazul căpitanului Stănescu Raymond (ofiţerul secund al bricului Mircea), cerând aprobarea să scoată o copie de pe hartă. Căpitanul Stănescu a dat aprobarea, harta nefiind o hartă pur militară secretă, ci o hartă generală de navigaţie.
 
După aprobare, maistrul Miu a scos copia de pe hartă şi a predat-o maistrului Pădureanu Ioan, care, la rândul său, a predat-o lui Vasile Gherghilenco. Acesta i-a dat 300.000 lei care să-i fie înmânaţi maistrului Miu Vasile pentru hârtie şi munca depusă, sumă ce a fost acceptată de maistrul Miu Vasile.
 
Concluzii:
- Vasile Gherghilenco nu este marinar în termen, ci civil, funcţionar particular, care a folosit buna credinţă a unui vechi chiriaş, solicitându-i o hartă generală a Mării Negre, ca să se pregătească pentru ambarcare.
- maistrul Pădureanu Ioan, cunoscându-l, a facilitat cererea lui Gherghilenco şi a obţinut, cu aprobarea ofiţerului secund şi prin intermediul maistrului Miu, nu o hartă, ci o copie, pe care a înmânat-o lui Gherghilenco, de la care a primit suma de 300.000 lei ce i-a dat maistrul Miu.
- Maistrul Miu Vasile a scos copie de pe harta generală a Mării Negre cu aprobarea ofiţerului secund (căpitan Stănescu Raymond) şi pentru hârtia consumată şi munca depusă, a primit suma de 300.000 lei.
- căpitanul Stănescu Raymond, ofiţerul secund al bricului Mircea, a dat aprobarea ca să scoată copie de pe hartă, deoarece harta nu era cu caracter militar şi nici cu caracter secret, ci o hartă engleză de navigaţie, care se putea procura şi din comerţ. A crezut că vine astfel în sprijinul unui om care dorea să se instruiască, pentru a-şi câştiga existenţa.
 
Dat fiind cele expuse, nu este cazul de divulgări de secrete militare. În trecut, Marina Regală sprijinea pe toţi acei care doreau să îmbrăţişeze cariera de marinar, punându-le la dispoziţie materialul necesar instruirii (aparate de navigaţie, hărţi, cărţi, manuale etc.) şi pentru căpitanul Stănescu nu a fost ceva nou survenit, ci ceva care s-a utilizat în Marină.
 
Chiar şi anul acesta a funcţionat la bricul Mircea o şcoală de navigaţie cu vele şi canotaj în cadrul Sportului Popular.
Valoarea: Sigură”.
 
La 25 octombrie 1947, căpitan-comandorul aviator Ioan Profir a părăsit clandestin România, împreună cu locotenent-comandorul Mihail Opran, la bordul unui avion Junkers, cu care a aterizat în Turcia. Ulterior, a făcut parte din serviciul de informaţii al militarilor români care acţiona în cadrul emigraţiei din Franţa împotriva infiltrărilor comuniste.
 
Printr-o Notă Informativă din 4 noiembrie 1947 se preciza: „cu privire la cazul de evaziune cu avionul Junkers, pilotat de căpitanul comandor în rezervă Profir, se semnalează că printre fugari mai figurează şi următorii:
- Sandu Racota, cu soţia (de la Astra Română);
- Nicolae Racota (de la Societatea de Telefoane);
- profesor [Radu] Hurmuzescu (P.N.T.).
Toţi cei de mai sus erau suspectaţi că sunt agenţi ai spionajului anglo-american şi puşi în supraveghere.
 
Doamna Brătianu, fosta soţie a lui Cretzianu (cea de-a doua soţie a lui Cretzianu decedase în Elveţia) şi-a aranjat plecarea în străinătate în ideea de a se întâlni cu fostul ei soţ, în scopul probabil de a se recăsători.
- Sighereanu, maşter, proprietarul conacului de lângă care s-a produs evaziunea.
Se pare că sus-numitul ar fi amantul doamnei Sonia Nasta (fiica domnului Nasta).
- Cantemir, fiul inginerului Cantemir.
- Mecanicul aviator Iordache”.
 
În 1947, în timpul unei misiuni aeriene, mecanicul de aviaţie Constantin Iordache, născut pe 7 octombrie 1919 la Maglavit, jud. Dolj, a aterizat în Iugoslavia, pe un aerodrom militar din apropiere de Niş. Ulterior s-a stabilit în Australia.
 
Printr-o Notă Informativă asupra românilor fugiţi în Turcia, pe 24 noiembrie 1947, plutonierul major şef administraţie Nanu Barbu, secretarul ataşatului militar în Biroul Ataşatului Militar în Turcia, transmitea: „Românii fugiţi în Turcia sunt liberi şi bine trataţi. După unele informaţii, numărul acestora este de circa 70 persoane. Autorităţile turceşti ţin în secret numele celor fugiţi cu scopul de a le feri familiile din ţară de persecuţii. Poliţia turcă făcând unele indiscreţii, autorităţile superioare au hotărât ca persoanele fugite în România să fie luate de autorităţile militare.
 
Dintre persoanele fugite numai 3 ofiţeri se găsesc la Ankara şi anume: căpitan Crăsnaru, locotenent Căliman, sublocotenent Teodosiu. Locotenentul Căliman s-a căsătorit cu secretara ataşatului militar american din Ankara (sic!). Conform legilor militare americane (Statelor Unite) care au interzis a mai ţine în serviciile militare funcţionarii sau funcţionarele căsătoriţi sau căsătorite cu străini, secretara şi-a dat demisia. Aceasta a plecat în America pentru a obţine pentru soţul său (locotenent Căliman) cetăţenia Statelor Unite. Locotenentul Căliman se găseşte în prezent la Ankara. Căpitanul Crăsnaru şi sublocotenent Teodosiu sunt supăraţi pe locotenentul Căliman, pe motiv că s-a căsătorit cu o evreică (sic!).
 
După unele discuţii avute cu un turc, prieten al ofiţerilor cu care am reuşit să mă împrietenesc în ultimul timp, cu scopul de a putea afla activitatea lor, am tras concluzia că aceştia lucrează contra actualului regim democrat din România. Timpul fiind scurt n-am putut afla cum lucrează, însă dintr-o indiscreţie a acestuia am reţinut că lucrează foarte mult şi nu aşteaptă decât momentul. Cred că acest moment ar fi numai eventualitatea unui război şi că ei s-ar înrola în armata inamică. Aceasta pare foarte sigură, ofiţerii au declarat că au vrut să fugă în Cipru nu în Turcia, cu scopul de a intra în aviaţia anglo-americană. Pe baza acestor declaraţii, după cum am raportat la timp, ei au fost duşi de autorităţile militare turceşti la ambasadele engleză şi americană din Ankara.
 
Tot din discuţiile avute cu acel turc, am aflat că ofiţerilor români aflaţi la Ankara, guvernul turc le plăteşte câte 7 lire turce pe zi, pentru întreţinere. Această afirmaţie corespunde adevărului, deoarece am văzut la ambasada noastră din Ankara, o notă verbală a Ministerului Afacerilor Străine turc, cam pe la începutul anului, prin care cerea plata sumei de circa 6.000 lire turceşti, cheltuieli cu întreţinerea celor fugiţi şi a materialelor (avioanelor) aflate în Turcia.
 
Restul personalului fugit în Turcia se găseşte la Istanbul sub conducerea lui Matei Ghika Cantacuzino. Am aflat că în luna iulie a.c., când eu eram în ţară, Matei Ghika Cantacuzino a fost la Ankara şi ar fi avut o audienţă la Ministerul Afacerilor Străine turc, cu scopul de a permite celor fugiţi să lucreze. Aceasta ar corespunde adevărului, deoarece cei fugiţi sunt liberi şi în mod special li s-a dat voie să lucreze. În prezent îşi caută serviciu.
 
În Turcia paşaportarii sau refugiaţii n-au voie să ocupe nici o slujbă şi nici chiar hamali. În drum spre ţară am aflat că şi aceştia duc o campanie anticomunistă. Ofiţerii şi civilii fugiţi în Turcia au declarat că la un eventual război se vor înrola în armata anglo-americană.
 
La trecerea mea prin Istanbul, în drum spre ţară, am citit într-un ziar un anunţ în care un oarecare Stănculescu, străin, cunoscând mai multe limbi străine, caută serviciu de şofer la un diplomat. Se crede că este comandorul Stănculescu fugit în Turcia. Aceştia găsindu-se la Istanbul, iar eu la Ankara, nu cunosc în mai de aproape activitatea lor”.
 
Într-adevăr, pilotul militar Teodor Crăsnaru, născut la 17 martie 1913 la Jupâneşti, Gilort, jud. Gorj, fugise în 1946 în Turcia cu un avion militar. La Ankara a luat legătura cu Misiunea Aeronautică Americană. În toamna lui 1949 se afla în Italia. Comandorul de aviaţie Ion Stănculescu, născut la 21 octombrie 1899, la Bucureşti, a părăsit clandestin România pe 3 septembrie 1947, refugiindu-se în Turcia la bordul unui avion Klem-35 al Casei Regale, cu care a decolat de pe aerodromul Giuleşti.
 

Presa turcă informează

 
Din ediţia din 10 august 1947 a ziarului „Cumhuriyet” („Republica” - n.n.) aflăm: „Cei care şi-au salvat viaţa din iadul comunist. 15 refugiaţi români s-au refugiat pe coasta Turciei, plecând din Constanţa cu două bărci, povestesc drame odioase”. Astfel, „numărul celor ce fug din România şi care se refugiază în diferitele părţi din teritoriul nostru creşte mereu. Aceşti refugiaţi, printre care sunt ofiţeri din Armata Română şi diferiţi bărbaţi şi femei din toate profesiile, nu pot suporta şi mizeria sau mai bine zis viaţa de iad creată de comunişti.
 
Aceşti refugiaţi care s-au folosit de tot felul de mijloace de transport ca să se refugieze în ţara noastră, se află actualmente sub supraveghere poliţienească pentru a li se stabili situaţia din punct de vedere civil şi administrativ, iar alţii se află găzduiţi la locuinţele aparţinând serviciului de imigrări de la Sirkeci.
 
Într-una din aceste locuinţe se află găzduit şi căpitanul Vasile Pangrate, care a fugit din Constanţa cu două bărci în ziua de 2 august, împreună cu alţi 14 refugiaţi şi a debarcat pe coasta Mării Negre, la punctul Akpinar pendinte de Kemerburgaz.
 
Ieri am vorbit cu aceşti refugiaţi care au declarat mai toţi că au fugit spre a scăpa de presiunea comunistă din România, făcând fel de fel de planuri ce nu trec prin mintea omului, luptând contra tuturor dificultăţilor. Vasile Pangrate care conduce acest ultim grup de refugiaţi, ne povesteşte cum au putut scăpa împreună cu însoţitorii lui şi câte trucuri au trebuit să întrebuinţeze pentru a scăpa din mizeria şi suferinţele create de presiunea comunistă“.
 
„Comuniştii au întrecut cu mult pe manişti. România se zbate într-o mare suferinţă sub presiunea comunistă şi se află în cea mai mare nenorocire necunoscută de omenire. Toată populaţia se află într-o permanentă stare de revoltă, însă cui să-şi exprime sentimentele? Ori este împuşcat, ori aruncat în cuptor. Comuniştii care au ocupat România au pus mâna pe tot, ei nu recunosc dreptul la viaţă al locuitorilor. Eu am lucrat timp de 20 de ani în calitate de căpitan la Societatea Sovromtransport (a vrut să zică S.M.R. - nota traducătorului), dar comuniştii imediat ce au pus mâna pe toate agenţiile de vapoare au început să conducă o singură administraţie maritimă cu numele de Societatea sovieto-română.
 
Îndată ce a început să funcţioneze această nouă administraţie maritimă, comuniştii au concediat pe toţi marinarii români şi cu toţii am fost daţi afară. Am încercat să ne reclamăm drepturile, însă am fost ameninţaţi că ne vor arunca în cuptor. Am aflat apoi că scopul lor era să ne facem comunişti. Unii din marinari, faţă de această problemă neomenească şi de nevoie, şi-au schimbat idealul (sic!) şi au devenit comunişti. Însă am văzut mai târziu că şi aceştia au suferit ca şi noi de mizerie şi de foame şi cum au fost îndepărtaţi de la această administraţie.
 
Foamea şi lipsa de lucru au devenit o stare normală în toate satele, comunele şi oraşele din România. Numărul celor care au murit de foame la Constanţa din cauza mizeriei a crescut în aşa mod încât nici mintea omului nu le poate gândi. Faţă de această situaţie eram cu toţii condamnaţi să murim de foame, împreună cu femeile şi copiii noştri. Din cauza mizeriei şi suferinţelor şi din cauza apăsării comuniste, puteţi lesne înţelege că ne perpeleam într-un cerc de foc. Deci trebuie să căutăm o nouă lume pentru a fugi şi scăpa de acest infern. Eu şi cu camarazii mei mai apropiaţi: Constantin Eugen, Petre, Petre Girascu, Mitru Vasile, Eftimie Comşa, Nicolae Vasile Dumitrescu, Valeria Haralamb, Petre Ştefan şi George Petcu ne-am întrunit pe ascuns în fiecare zi, discutând şi fixând planul de fugă. În fine, în ziua de 27 iulie, ne-am dus cu toţii la o plajă din Constanţa. Comuniştii controlează şi supraveghează strict orice încercare de evadare, încât nu lasă să zboare de pe mal nici o pasăre, darmite persoane. Însă noi am venit pe plajă cu scopul de a ne scălda şi ne-am prefăcut că suntem iubitori de mare. Am stat la plajă două zile, însă nu în grup, ci separaţi, unul câte unul, astfel că ne-am întâlnit în apă şi am discutat.
 
În noaptea de 30 iulie ne-am suit în două bărci ce le zărisem pe mal. Ne-am îndepărtat fără zgomot de ţărmul Constanţei. Marea era destul de agitată, încât valurile care izbeau bărcile puteau oricând să ne înghită pe toţi. Noi preferam însă mai degrabă să ne înecăm, decât să cădem în mâna comuniştilor. Călătoria noastră a durat tocmai 3 zile şi 3 nopţi. În acest interval, patru dintre camarazii mei au leşinat de foame şi de sete.
 
În sfârşit, în ziua de 2 august, în primele ore ale dimineţii, am reuşit să ajungem pe ţărmul turcesc. Păzitorii coastei, văzând starea deprimată în care ne aflam, ne-au primit cu multă politeţe. Primul lucru ce au făcut a fost să le dea îngrijire camarazilor bolnavi şi să ne dea nouă mâncare şi băutură.
 
Din viaţa de infern fără margini, ne-am găsit într-o viaţă nouă. Plângeam de bucurie. Cei 14 camarazi se îmbrăţişau unii pe alţii şi se sărutau.
Ochii căpitanului Vasile, care vorbea în numele celor 14 camarazi, au lăcrimat din nou. El a adăugat: Noi am scăpat din acel infern, dar familiile, copiii noştri şi Naţiunea Română au rămas acolo”.
 

Exodul continuă

 
Prin Nota Informativă nr. 40 din 7 februarie 1948, Serviciul Intendenţei din cadrul Comandamentului Apărării Litoralului Maritim transmitea Serviciului de Educaţie Biroul 2 din Comandamentul Marinei Militare şi Serviciului de Informaţii din Inspectoratul General al Afacerilor Externe, referitor la fuga celor 6 indivizi care au încercat în Turcia în ziua de 4 februarie 1948:
 
„Urmare la nota noastră informativă nr. 39 din 6 februarie 1948. În urma informaţiilor căpătate de la căpitan-comandorul aviator (r) Marin Ion, primarul oraşului Mangalia reiese că cei 6 indivizi au încercat să fugă în ziua de 4 februarie 1948 prin punctul Mangalia pe calea mării spre Turcia. Indivizii au fost urmăriţi încă din Capitală de către organele Siguranţei din Bucureşti.
 
La Mangalia s-a procedat la arestarea lor în timpul cărei operaţiuni unul din cei 6 indivizi (anume Râmniceanu, fost guard financiar în oraşul Mangalia) a reuşit să dispară. Primarul oraşului care a asistat la concentrări spune că cei 5 indivizi arestaţi fac parte din mediul studenţesc, Facultatea de Medicină şi Politehnică. Fuga lor ar fi fost organizată de către o centrală specializată în acest fel de trecere a frontierei, centrală care se află în Bucureşti.
 
La anchetă indivizii au avut o atitudine foarte arogantă şi au învinuit organele anchetatoare de lipsă de patriotism. În după amiaza zilei de 6 februarie 1948 pe la orele 17.30 un barcaz turcesc, de culoare gri, a trecut neobişnuit de aproape de punctul Mangalia (circa 200 metri de la capătul digului) cu direcţia Constanţa. Cum drumul navelor este situat mult mai la larg de punctul prin care a trecut barcazul turcesc, se pare a fi justă ipoteza că acest barcaz plecând dinspre Constanţa spre Bosfor, pe la larg şi negăsind grupul celor 6 fugari, a făcut probabil o căutare a lor în zona apelor Mangaliei. Valoarea: sigură”.
 
Cu Nota Informativă nr. 254 din 14 februarie 1948, comunicată Inspectoratului General al Armatei pentru Educaţie din Ministerul Apărării Naţionale, Direcţiei Superioare a Educaţiei din Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciului pentru Educaţie din cadrul Comandamentului Trupelor de Grăniceri, Brigada II Grăniceri detalia problema Emigrări clandestine astfel: „Din informaţiile date de Nedelcu Teodorescu armator, domiciliat în Cernavodă, str. Mircea cel Mare nr. 25, prin care precizează că nora sa Stăniţa Teodorescu, domiciliată în Brăila, str. Principele Nicolae nr. 6, l-a informat că soţul ei, Strati I. Teodorescu (văr al celui care informează), împreună cu un căpitan Bibicescu, proprietarul barcazelor Zorile şi Rene şi alţi doi indivizi, ar fi plecat în Turcia, cu barcazele de mai sus numite, din oraşul Tulcea.
 
De asemenea, din comunicările făcute de soţia lui Strati Teodorescu, toate aceste persoane ar fi sosit cu bine în Turcia. Măsurile luate: s-a luat legătura cu Centrul de Control Militar Constanţa, maior Ghiţulescu şi comisar Tumanschi de la Siguranţa Constanţa şi s-a comunicat că într-adevăr un grup de 4 persoane a încercat să fugă în Turcia, însă au fost prinşi de Poliţia Tulcea şi în prezent sunt arestaţi. Valoarea informaţiei: De verificat”.
 
Cu Nota Informativă nr. 270 din 14 februarie 1948, aceeaşi Brigadă II Grăniceri semnala Inspectoratului General al Armatei pentru Educaţie din M.A.N., Direcţiei Superioare a Educaţiei din M.A.I. şi Serviciului pentru Educaţie din Comandamentul Trupelor de Grăniceri o altă încercare de emigrare clandestină. Astfel, „în seara zilei de 4 februarie 1948, între gara şi uzina din Mangalia au fost prinşi un număr de 6 indivizi, toţi din Bucureşti şi anume: 1. Ionescu Mircea, fără adresă; 2. Mihăilescu Ioan, str. Păsculescu, nr. 21, Bucureşti; 3. Teodorescu Remus, str. Coţofan, f.n., Bucureşti; 4. Oprişan Gheorghe, str. Lilieci, nr. 23, Bucureşti; 5. Căpşuneanu Dan, str. Șoseaua Colentina, nr. 87, Bucureşti; 6. Timuş Constantin, str. Sf. Gheorghe, f.n., Bucureşti.
 
Toţi aceştia au fost urmăriţi de către o echipă de 6 poliţişti din Siguranţa Capitalei, chiar de la plecarea lor din Bucureşti. Un al şaptelea individ şi care era şeful lor, anume Romniceanu Tiberiu, a dispărut profitând de întuneric.
 
Din informaţii, ei urmăreau să plece cu o barcă de la Mangalia, pe care intenţionau să o fure, în Turcia. Cei şase prinşi au fost luaţi de echipa poliţienească la Bucureşti, neputându-se afla alte detalii. Valoarea informaţiei: Sigură”.
 
Cu Nota Informativă nr. 271 din 14 februarie 1948, Brigada II Grăniceri raporta Inspectoratului General al Armatei pentru Educaţie din M.A.N., Direcţiei Superioare a Educaţiei din M.A.I. şi Serviciului Educaţiei din Comandamentul Trupelor de Grăniceri un alt caz de fugă în străinătate: „Chelnerii Cosman Nicolae şi Bărbulescu Emil de pe vasul Transilvania au rămas intenţionat în ziua de 26 ianuarie 1948 la Neapole - Italia, cu scopul de a nu mai veni în ţară decât după schimbarea regimului.
 
De asemenea, a rămas tot de pe vasul „Transilvania” bucătarul Iordan Niţulescu la Marsilia - Franţa, la data de 25 ianuarie 1948. Se crede că acesta din urmă a rămas fiind în stare de ebrietate. Valoarea informaţiei: Sigură”.
 
Bibliografie:
 
Academia Română, „România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Represiunea”, vol. II F-O, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2012
 
Mihai Pelin, „Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii”, Bucureşti, Editura Compania, 2002
 
Sursa foto: Fototeca Muzeului Marinei Române
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci și un standard de viațã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
Tradiţie da, flotă ba! Întrezăriţi Farul Speranţei? - galerie foto