Un lux neimpozitat

A doua casă

Răsfoind recent una din cărțile scrise de Ion Aramă, mi-am adus aminte de prima mea cabină de vapor, „rezerva” cu patru cușete de pe vânătorul de submarine 1, unde dădeam nas în nas cu confrații comandanți ai unităților de luptă.
Notele sale de călătorie conțin adevăruri și realități greu de uitat și, mai ales, de ignorat.

Acolo unde spațiul te motivează

 „Cocoțat pe verga mare, în bătaia vântului și-a soarelui, priveam în jurul meu și mă simțeam stăpân pe zarea aceea albastră care mi se întindea la picioare, pe valul care foșnea alb alături de bord – consemna cadetul Jean Aramă. Mă simțeam stăpân în chip cutezător, nesăbuit aproape, cu atâta cumpătare câtă poate dovedi un băiat de șaisprezece ani plecat în larg.
Era un sfârșit de vară cu lumină dulce și apa sclipea, jucând în razele de soare ca o oglindă spartă-n mii de cioburi.
Visam această călătorie încă din toamna lui ̓65, când priveam bătrâna corabie plecând...; da, o priveam plecând, ieșea încet din apele românești pentru cea mai senzațională cursă din istoria ei: la vreme de iarnă, fără propulsie proprie, avea să parcurgă lungul drum până la șantierele din Hamburg, trasă de două remorchere care nu atingeau, la un loc, nici jumătate din propria-i greutate.
Am însoțit nava-școală «Mircea» și echipajul ei de elevi în două călătorii de lungă durată. Am văzut o mulțime de lucruri noi – pe mare ca și în porturile unde-am poposit; am încercat să descifrez laturi noi ale sufletului omenesc, să citesc pe fețele celor din jur și în inimile lor, să înțeleg mai bine, mai profund, adevărul Marinei, gândirea omului de pe mare, tradiția noastră navală.
Așa că în loc de un jurnal sistematic al celor două călătorii – prima, în vara lui 1967, în Franța și Anglia; cealaltă în iulie 1968, în Turcia și Italia – am adunat și ceea ce n-aș fi scris în «notele de drum» sau ceva care, în orice caz, ar fi urmat să se adauge notelor de drum propriu-zise.
Popasurile noastre la Toulon, Gibraltar, Portsmouth, Londra, Malta, Istanbul, Napoli, Roma, Capri constituiau o temă ispititoare. Dar la fel de ispititoare era cealaltă temă: a înfățișa ceva din viața Marinei, având ca fundal călătoria pe mare.
Căci marinarul devine el însuși mai ales la drumurile lungi...”.

Cel mai atipic program

          În primele zile ale Liceului de Marină făceam mare haz când îi auzeam pe bătrânii subofițeri: «– Sâmbătă, după masă, program la sac!».
Expresia ne intriga. Învățasem cu mare plăcere denumirile marinărești care – speram noi – ne vor deschide calea spre navă. Știam că frânghia se cheamă parâmă, că vârful catargului se numește măr, că un scripete oarecare a devenit pe navă rai și foloseam cât mai des aceste cuvinte ciudate, ca să dăm gata pe profani.
Numai cu programul la sac nu ne împăcam nicidecum. Sâmbăta după masă ne luam frumușel acul și ața, coseam nasturii care ne cădeau cu o frecvență îngrijorătoare, ne călcam pantalonii de oraș sau făceam ordine în noptiere, dar de ce se chemau toate astea program la sac?
Ne-am lămurit abia când i-am văut pe marinarii veritabili, care se mutau într-o unitate din apropiere, cărând după ei, în loc de geamantane, sacii de pânză groasă bleumarin; program la sac – program la lucrurile personale sau activitate gospodărească, cum spunem de obicei...

Sacul acesta este pentru marinar totul sau aproape totul. În el își ține hainele de sărbătoare, două-trei cărți de care nu se poate despărți, scrisorile primite de acasă sau de la vreo fată, fiecare-n plicul ei, peria de ghete, un borcan cu dulceață adus din permisie, fotografii, un stilou, ciorapii de lână împletiți de mâinile mamei, o mapă cu plicuri și hârtie de scrisori, un mosorel cu ață albă și unul cu ață neagră, ace, foarfecă, ustensile de bărbierit, un caiet gros cu un oracol sau cu amintiri – acele strofe scrise printre floricele și inimi străpunse de săgeată și palmieri pe-o stâncă la marginea mării: «Iar ca semn că te iubesc/ Eu mai jos mă iscălesc...» și atâtea alte obiecte strâns legate de proprietarul sacului, exprimându-l mai bine decât un veritabil portret psihologic...

Palatul de mărgean

În afară de sac, marinarul mai are un hamac sau o cușetă îngustă în cazarma echipajului și un loc la masa pliantă pe care dimineața, la prânz și seara câțiva inși o desfac din suporții ei din plafon, iar după ce mănâncă o urcă la loc – și asta e tot.
Totdeauna m-am mirat cât de puțin îi trebuie unui om ca să fie el însuși, în mijlocul lucrurilor apropiate lui. Mă gândesc la apartamentele mari și aproape inutile, încărcate cu mobilă greoaie, cu servicii de lichior din cristal folosite numai la zile mari și în prezența musafirilor...
Și mă gândesc, prin contrast, la cabina unui ofițer de pe navă. Încăperea, de cel mult doi metri pe doi, are plafonul atât de scund, încât totdeauna ești în primejdie să te lovești cu capul de abajurul plat al lămpii.
Cușeta este lângă perete, îngustă și exact atât de lungă încât să cuprindă un om mijlociu din creștet până-n tălpi.
În fața ei, la cap sau la picioare se află un dulap înalt care o ascunde în oarecare măsură, așa că la culcare ai impresia că te-ai vârât într-o cutie.
În dreptul genunchilor se află o etajeră de care te lovești atât de dureros, încât până la urmă te deprinzi să te ferești de ea și-n somn.
La perete, în partea opusă ușii, se află un birou minuscul, care pentru economie de spațiu, are deasupra, de la nivelul ochilor în sus, o etajeră sau niște sertare.
După ușă, o chiuvetă cu oglindă deasupra; dacă tragi de oglindă, vezi că ea este de fapt ușa unui dulăpior plat pentru obiecte de toaletă.

Adesea, deasupra cușetei mai este una, sau dacă nu este, spătarul se poate ridica la nevoie și fixa de plafon, devenind un pat pentru al doilea ocupant al cabinei...
În acest mediu, un om sau doi trăiesc ani întregi, acolo vin, după ce-și fac cartul, să citească, să se odihnească, să scrie scrisori sau să viseze.
Și după ce s-au deprins cu strâmtoarea și nu se mai lovesc de toate lucrurile la fiecare mișcare, încep să-și dea seama că această cabină echivalează cu un întreg palat: dormitor, cameră de lucru, salon pentru discuții cu prietenii, la fel de obișnuiți cu lipsa de spațiu...
Omul sfințeste locul. Omul deprins cu spații largi, cu un anumit confort al interiorului, este adus brusc în acest loc strâmt, i se dă în primire un hamac sau o jumătate de cabină și ajunge-n scurtă vreme să socotească aceasta casa lui, locul unde în afara orelor de muncă și le petrece și pe celelalte – de somn și de destindere.
Am văzut ofițeri care-și țin pe etajera de deasupra cușetei cărțile pe care le iubesc cel mai mult; un prieten al meu de la Dunăre, pasionat muzician, își păstra în dulapul din cabină vioara; filateliștii își aduc pe navă albumele cu mărci, iar poeții – caietele de poezii....
Sub cristalul de pe birou, toți obișnuiesc să păstreze fotografii. Fotografii frumoase și expresive: tinere fete în poze studiate, soții cu copii de mână – și am deslușit în acest obicei dorința ca, alături de obiectele ce le sunt apropiate, oamenii să poată aduce aici, la bord, și ființele dragi. Sau măcar imaginea lor. O dublă imagine: aceea de pe carton și aceea din inimă.
Fiind marinarul își socotește nava a doua lui casă. Și o iubește și o îngrijește și o consideră parte din el, din universul lui.

Navele au nume și destine

          Ascultați-l pe un marinar când spune «nava noastră». E o întreagă poezie în felul cum rostește aceste cuvinte. Și dați-mi voie să vă povestesc o întâmplare.
          Îl cunoșteam din Liceul de Marină. Era mai tânăr decât mine cu doi ani și arăta și mai tânăr: un băiat înăltuț, șaten, cu profil aproape feminin, cu trăsături mai degrabă firave decât energice; vorbea puțin, nu ridica niciodată glasul și toată ființa lui respira o anumită delicatețe, aparent în contrast cu meseria aspră, bărbătească, pe care și-o alesese.
Anii au trecut, tânărul a urmat Școala Navală,  a ieșit ofițer și a fost numit comandantul unei vedete torpiloare.
Când l-am revăzut, părea un băiețandru deghizat în uniformă de locotenent; aflând ce funcție îndeplinește, m-am mirat puțin și m-am întrebat dacă va face față...
După vreun an, un an și ceva, despre acest om s-a vorbit foarte mult. Vorbea toată Marina, și nu degeaba. Ce se întâmplase?
În timpul unui exercițiu tactic, o furtună neașteptată a surprins formația de vedete departe de bază. Nu era prima furtună și vedetiștii s-au pregătit s-o întâmpine.
Pe vedeta locotenentului s-a petrecut însă un lucru neprevăzut: talazurile care se prăbușeau necontenit asupra navei au smuls ancora din postamentul ei de pe punte. O ancoră pierdută este un lucru neplăcut, firește, dar marinarii ar fi preferat de o mie de ori această pierdere, în locul necazurilor care-au urmat.
Încă prizonieră în lanțul ei, ancora se smucea încoace și-ncolo, împinsă de apă, și lovea bordajul cu ghearele ei ascuțite... Prin vuietul motoarelor și trepidația navei pe valuri, cei de pe bord au auzit bufniturile; motoriștii s-au pomenit cu apa țâșnind în compartimentul strâmt.
Locotenentul a inspectat rapid totul și a raportat prin radio: nava este în primejdie, gata să se scufunde.
Comandantul formației a înțeles că pe asemenea valuri n-are cum să-i vină în ajutor. S-a gândit atunci că situația e disperată și decât să piardă o navă cu echipaj cu tot, mai bine salvează oamenii cât mai e vreme.
«Abandonați nava, le-a spus, stăm lângă voi și vă culegem din apă...».
Dar locotenentul acesta delicat, despre care se spunea că e cam îngăduitor cu oamenii lui, că nu-i destul de exigent, s-a sfătuit cu micul său echipaj. Era în miez de noapte, furtuna bubuia și plesnea în jur, nava sălta pe valurile mari, pompele nu izbuteau să țină piept șuvoaielor de apă... Nu era vreme de discuții prea multe.

• Ce ziceți? a întrebat locotenentul. Avem dreptul să abandonăm nava. Dar oare am făcut totul ca s-o salvăm?
• - Mai încercăm, a spus șeful de echipaj.
• - Motoarele merg, au spus cei de jos, de la mașini. E apa pân-la piept, dar facem față...

Le venea greu tuturora să se despartă de această minunată asociație de metal, material plastic și tuburi electronice, care le era și casă, și loc de muncă, și împlinire de vise.

• Încercăm să rezistăm până în port, a raportat locotenentul prin radio.

Mica navă amenința să se scufunde dintr-o clipă în alta. Valurile o loveau cumplit; când încercau să mărească viteza, apa năvălea mai cu putere prin spărturi. Nu-i putea ajuta nimeni pe lume; echipajul – o mână de oameni – era singura forță capabilă s-a scoată la liman.
Cei de la motoare au încercat să astupe spărturile mai mari, dar apa împingea dopurile de câlți, cepurile de lemn, scândurile. Atunci au luat pernele de piele de pe bănci, le-au proptit cu umerii, cu spatele, cu pieptul. Apa a început să scadă, dar pentru asta motoriștii au stat nemișcați ore-ntregi, cu schimbul, apărând cu trupurile lor trupul navei.
Sus, pe punte, se dădea alt soi de bătălie. Ancora trebuia imobilizată; un om urma să meargă la prova prin valuri, să lucreze acolo cu riscul de a fi zvârlit peste bord, să dibuiască lanțul printre șuvoaiele de apă ce răpăiau pe punte, să-i stăpânească smuciturile, să-l tragă până dă de ancoră și s-o lege înainte de a fi prea târziu...
S-a găsit omul acela. S-a găsit un om care să scoată apa din compartimentul prova cu găleata, fiindcă pompele nu mai făceau față.
S-a găsit altul care să stea deasupra, aplecat peste tambuchi, să ridice găleata, s-a deșerte peste bord și să închidă repede capacul când venea alt val...
S-a găsit, în micul echipaj și-n comandantul lui, forța de a birui furtuna și nenorocirea.
Eu, reporterul, le-am pus a doua zi inutila întrebare:

• Ce v-a determinat să vă riscați viața, să alegeți această cale?
• Ce ne-a determinat? Doar «era nava noastră», mi-au răspuns ei.

Și acest «era nava noastră» reprezenta pentru eroii întâmplării o explicație cum nu se poate mai limpede.”.
Dacă e să mă raportez și eu la anii de liceu militar, nu pot să nu-mi amintesc repertoriul suficient de elaborat al cântecelor marinărești care mai atenuau din dorurile și visele noastre de adolescenți încazarmați.
Printre ele, câteva versuri despre soarta marinarului, care sunau cam așa: „Casa lui este vaporul/ Şi-s la drum prieteni buni,/ Dar mereu îl poartă dorul/ Către casa din străbuni.”.
Departe de a fi patriotard, înțelesul lor era, pe cât de realist pe atât de profund...
Aceste amintiri ale lui nea Jean și ale atâtor sute și mii de ofițeri și maiștri militari care au servit programul la sac și au savurat o ceașcă de cafea într-o cabină de vapor militar, nu pot fi confiscate.
Dar luxul de a supraviețui unor asemenea condiții de muncă și de viață, cum se spunea în epocă, îi poate inspira pe guvernanți.
Poate să mai reducă din spațiu...
Ori să ne impoziteze răbdarea...

Bibliografie:
 Ion Aramă, „Cu bricul «Mircea» în jurul Europei. Note de călătorie”, Editura Militară, București, 1970

Sursa foto: © Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 
 
Citește și:

Exodul potemkiniștilor la Constanța (galerie foto)