Viceamiralul Ioan Murgescu, artizanul primei victorii navale pe Dunăre. De trei ori comandant al Flotilei, două nave, două școli, două străzi (galerie foto)

Fiul Ecaterinei și al lui Ioan Murgescu, viceamiralul Ioan Murgescu s-a născut pe 27 martie 1846, la Buzău. După finalizarea studiilor la Colegiul „Sf. Sava“ din București, în martie 1864 a câștigat concursul organizat de Ministerul de Război pentru trimiterea unui elev la Școala Navală din Brest. De la 1 august 1864, s-a numărat printre elevii acesteia, obținând încă din primul an de studiu rezultate notabile.
 
În ședința din 19 iulie 1865, ministrul de Război propunea Consiliului de Miniștri ca „elevului Murgescu Ioan trimis în Francia la Școala Navală de la Brest, pentru silința la studiu de care a dat probe, să i se dea o sumă de 300 franci din capitolul misiilor, sub titlul de gratificație considerând că asemenea recompense au drept scop a încuraja silința“.
 
După absolvire, la 1 august 1866 a fost autorizat să efectueze un voiaj de instrucție cu nava-școală franceză „Jean Bart“. Printr-o adresă din 4 octombrie 1866, ministrul francez al Marinei și al Coloniilor îl informa pe agentul României la Paris că „…junele Murgescu Ioan, supus român, pe care îl autorizasem în 1864 a urma cursurile Școlii Navale imperiale, a sfârșit cursurile acestei școli. Junele dumneavoastră compatriot, care a justificat neîncetat prin silințele sale favoarea ce i s-a acordat, a dobândit locul 13 în clasarea elevilor de ieșire încheiată de juriu“, anunțând totodată că îl autoriza „a face campania vasului-școală de aplicație «Jean Bart», cu asimilația gradului de aspirant de a doua clasă“.

O carieră predestinată

În Marina Română, Ioan Murgescu a avut o ascensiune remarcabilă, de la gradul de sublocotenent (1 august 1866), locotenent (10 februarie 1869), căpitan (21 martie 1871), maior (6 iunie 1875), locotenent-colonel (1 decembrie 1877), colonel (8 aprilie 1881), general de brigadă (10 mai 1893) la cel de viceamiral în rezervă (10 mai 1911).
 
Și-a început cariera la 10 noiembrie 1868 ca ofițer secund pe iahtul „Ștefan cel Mare“. Sub comanda sa, nava a efectuat un voiaj până la Baziaș, fiind prima navă de război românească care a depășit sectorul Porților de Fier. La 1 ianuarie 1871 a fost desemnat comandant al navei „România“.
 
Numit comandant al canonierei „Fulgerul“, în perioada octombrie 1873 - aprilie 1874 a comandat, în premieră pentru țara noastră, o navă românească de război, în Marea Mediterană și Marea Neagră, pe timpul marșului plin de peripeții pentru aducerea sa în țară, de la Toulon la Galați. De altfel, prin Î.D.R. nr. 96 din 30 aprilie 1874 i s-a acordat „dreptul de a purta Medalia Militară de aur, pentru curajul și devotamentul ce a pus cu ocazia conducerii bastimentului «Fulgerul» de la Toulon la Galați“. De asemenea, a fost citat prin Ordinul de Zi pe armată din 11 mai 1874, aducându-i-se mulțumiri „pentru devotamentul cu care s-a oferit singur spre a fi însărcinat cu această misiune“ și „pentru că a știut corespunde greutăților ce a întâmpinat în cursul navigației“. La 19 aprilie 1874 a preluat comanda navei „Ștefan cel Mare“.

La comanda Flotilei Române

La 10 decembrie 1874 a fost numit provizoriu în funcția de comandant al Flotilei, în locul maiorului Nicolae Dumitrescu Maican, care s-a retras din cadrele active. Pe 6 iunie 1875 a fost titularizat în funcția de comandant al Flotilei.
 
În această perioadă, a constituit, în premieră națională, o mică divizie, compusă din navele „Ștefan cel Mare“, „România“ și „Fulgerul“. Sub comanda sa, în perioada 11-27 octombrie 1875, aceste nave întrunite au efectuat instrucția în comun, constând din exerciții și trageri de artilerie asupra unor ținte plutitoare în scopul deprinderii navigației, pregătirii timonierilor și tunarilor. În timpul acestui prim marș de instrucție executat pe Dunărea de Jos și Marea Neagră, canoniera „Fulgerul“, la bordul căreia se afla și comandantul Flotilei, a ieșit de câteva ori pe mare, vizitând porturile Sulina, Tulcea, Constanța, precum și Insula Șerpilor. În premieră pentru diplomația navală românească, s-au făcut schimburi de vizite protocolare cu autoritățile locale turcești, caimacanul din Sulina și guvernatorul turc din Tulcea, precum și cu staționarele turcești din aceste porturi.
 
În Darea de seamă înaintată Ministerului de Război Ioan Murgescu a subliniat faptul că „acest mic voiaj pe mare a fost foarte important întâi în privința echipajului, ofițerii au văzut elementul cu care se luptă și pe care bravează navigatorii și s-au familiarizat cu diferitele cunoștințe necesare pentru navigațiune; toți s-au condus foarte bine. Oamenii asemenea. Pe de altă parte, voiajul este important prin circularea pentru prima oară pe Marea Neagră a unui bastiment de rezbel român, armat; în fine, este important căci este un voiaj pe mare, făcut cu micile resurse ale Flotilei, fără a avea pe bord nici un singur element străin“.
 
În același an a intrat în serviciul Flotilei șalupa „Rândunica“, construită în Șantierul Naval „Yarrow“ din Londra, iar prin sporirea bugetului alocat pentru Marină atât în 1875, cât și în 1876, care a permis și creșterea efectivului flotilei, în Atelierul Flotilei a fost pusă în construcție șalupa cu vele „Lebăda“.

Combatant în Războiul de Independență

Prin Înaltul Decret nr. 825 din 11 aprilie 1877, pe 8 aprilie 1877 a fost numit ajutor al comandantului Flotilei, comandând provizoriu acest corp. A luat parte la campania Războiului de Independență între 29 aprilie 1877 și 5 august 1878.

 
Astfel, în mai 1877 a fost atașat pe lângă comandantul Flotilei ruse de Dunăre, participând împreună cu ofițerii ruși Dubasov și Șestacov la elaborarea planului de atac al grupării de nave otomane aflate pe Canalul Măcin. În noaptea de 12/13 mai 1877, la bordul șalupei „Rândunica“, aflată în fruntea unei formații de patru șalupe torpiloare, a participat la atacul cu torpile de scondru asupra monitorului otoman „Seyfi“, cu un deplasament de 2.500 de tone, pe care l-a scufundat. În ziarul „Telegraful“ din 17 mai 1877 se menționa, printre altele: „…comandantul român a contribuit mult la succesul acestei acțiuni, distrăgând atenția turcilor“.
 
Printr-un Ordin de Zi pe Armată se specifica: „Maiorul Murgescu, din Corpul Flotilei, luând parte în noaptea de 12 mai la expedițiunea întreprinsă… în contra unui monitor inamic… a dat probă în această împrejurare de mult curaj și sânge rece și a reprezentat bine armata română“.
 
„Grație dibăciei profesionale și prezenței sale de spirit, monitorul turcesc «Seyfi» e aruncat în aer de o torpilă și rămășițele vasului se duc la fund împreună cu tot echipajul iar expedițiunea se întoarce teafără la Brăila“, menționează viitorul viceamiral Constantin Bălescu în „Enciclopedia Română“, publicată de dr. Corneliu Diaconovici din însărcinarea și sub auspiciile Asociației pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, la Editura W. Krafft din Sibiu, între anii 1898-1904. „Mulțumită acestui strălucit fapt de arme, escadra inamică se retrage înspăimântată la gurile Dunării și trecerea armatelor rusești în Dobrogea se face de aici înainte cu înlesnire și în deplină siguranță. Pentru acest act de bravură, de o importanță strategică capitală pentru operațiunile ulterioare de invasiune, maiorul Murgescu este decorat cu Ordinul «Sf. Vladimir» cu spade și rosetă“. „Fapta îndrăzneață, la care contribuise un ofițer român“ - avea să consemneze colonelul T.C. Văcărescu în lucrarea „Luptele românilor în resbelul din 1877-1878“ - aduse onoare oștirei române și modestului dar inteligentului nostru corp de marină, care dovedea că posedă ofițeri hotărâți și instruiți în școli speciale, ca maiorul Murgescu, elev al Școlii Navale din Brest“.
 
După acțiunea de la Măcin, a participat cu navele „Rândunica“ și „Fulgerul“ la instalarea unor baraje de mine pe Dunărea de Jos, pentru a proteja Brăila împotriva unor eventuale atacuri ale navelor otomane care ar fi putut ieși din Canalul Măcin.
 

Numit comandant al Grupului de șalupe „Rândunica“ și „Bucur”, a participat la construcția și asigurarea podurilor românești de vase peste Dunăre, de la Siliștioara până la Măgura. Datorită acțiunii concertate a celor două șalupe, la 20 august 1877 trupele române au trecut Dunărea pe acest pod, care a fost ulterior demontat și remontat sub comanda sa la Turnu-Măgurele-Nicopole.
 
În calitate de comandant al Stațiunii de Baraj Nedeea, în luna octombrie 1877 a fost însărcinat cu instalarea unui baraj de mine necesar sprijinirii flancului drept al trupelor române care luptau la Rahova și protejării podului de la Turnu-Măgurele-Nicopole. „În octombrie - continuă evocarea Constantin Bălescu - a blocat două monitoare turcești care se aflau la Vidin, prin mijlocul a două baraje de torpile ce le instalase la Nedeia și pentru a căror apărare construi un fort cu cinci tunuri. Din acest fort Murgescu a bombardat un bivuac turcesc, care se instalase pe înălțimile de la Codoslui pentru a da ajutor trupelor din Rahova, și l-a silit a se retrage spre Vidin, asigurând astfel căderea Rahovei în mâinile armatei române. În urma acestei operațiuni Murgescu a condus transportul trupelor române care au ocupat cetatea Rahova și a luat în primire portul Rahova“.
 
La 1 decembrie 1877 a revenit la comanda Corpului Flotilei, preocupându-se atât de repunerea în stare de operativitate a navelor care participaseră la operațiuni, cât și de amenajarea militară a porturilor maritime și fluviale.
 
Prin Raportul nr. 5 din 2 august 1878, a înaintat Ministerului de Război un „Raport asupra recunoașterii generale a Dobrogei“, cuprinzând informații, detalii tehnice și propuneri în urma vizitei de evaluare a tuturor porturilor maritime și fluviale. În final, ofițerul propunea achiziționarea a două avizouri și a unui bric cu vele pentru formarea viitorilor ofițeri de marină, respectiv a patru pilotine pentru serviciul coastelor și poliția porturilor maritime.
 
La 1 aprilie 1879 a fost numit ajutor al comandantului Flotilei. În luna mai 1881 era „la direcția Arsenalului Flotilei“.
 
De la 1 mai 1882 a fost inspector al Navigației și Porturilor, iar la 1 august 1886 a fost numit șeful Depozitului și Diviziunii Echipajelor, din care făceau parte Compania de Instrucție, Compania de Torpilori și Compania Navelor în Rezervă, navele „România“, „Mircea“, „Grivița“ și Școala Copiilor de Marină.

Al treilea mandat de comandant al Flotilei Române

Prin Înaltul Decret nr. 1420 din 16 mai 1888, „Colonelul Ioan Murgescu, comandantul depositului și divisiunei echipajelor Flotilei, se numesce comandant al Flotilei. Această numire se va considera pe ziua de 10 Maiu 1888“.
 
În acest an au intrat în serviciu crucișătorul „Elisabeta“, canonierele „Oltul“, „Siretul“ și „Bistrița“ și torpiloarele „Zmeul“, „Zborul“ și „Năluca“.
 
La sfârșitul lunii mai 1888 a făcut parte din comisia constituită pentru recepționarea acestor nave și a materialelor de război comandate pentru Flotilă, cu care s-a deplasat la Fiume, Le Hâvre, Londra, New-Castle și Paris.
 
În anul 1892 a fost numit comandant superior al marșului la Genova efectuat de crucișătorul „Elisabeta“ și bricul „Mircea“, care au participat, în perioada 21-31 august, la serbările columbiene. Vineri, 28 august 1892, comandanții navelor românești și comandantul superior al acestora, colonelul Ioan Murgescu, au fost primiți în audiență și decorați de către regele Umberto I.
 
„... La ora 02.40 am fost introduși la M.S. Regele de Excelența Sa ministrul Gianotti, Marele Șambelan al Curții; Majestatea Sa, care era înconjurată de casa militară și civili, a binevoit a-mi cere noutăți despre sănătatea Suveranilor noștri și după aceea i-am remis scrisoarea M.S. Regelui Carol, arătând în același timp simpatia ce păstrează M.S. Regele României, M.M.L.L. Italiene și întregii Familii Regale, precum și dragostea frățească ce simte fiecare român pentru națiunea italiană. Am fost în urmă prezentat A.S. Regale Principele de Napoli, A.S. Ducelui de Genova, Excelenței Sale primului ministru Giolitti și întregii Curți, după aceea a cerut a-i prezenta pe adjutant, la al cărui nume și-a reamintit imediat pe acel al primului nostru ministru. Între acestea, M.S. s-a exprimat cu multă bunăvoință relativ la progresul realizat de marina noastră în timpurile din urmă, a lăudat pe ofițerii români care au trecut prin Academia Navală de la Livorno și și-a luat concediu de la noi, după 25 minute de audiență. La ora 3.05, am avut onoarea a fi primiți în audiență de M.S. Regina, care s-a întreținut cu noi cu multă bunăvoință, interesându-se de sănătatea Suveranilor noștri și întrebându-mă dacă M.S. Regina României va veni din nou la Pallanza“.
 
În cadrul audienței, regele Umberto I l-a decorat pe colonelul Ioan Murgescu cu Ordinul „Maurizio și Lazzaro“ în grad de Comandor, iar pe maiorul Ion Irimescu, comandantul crucișătorului „Elisabeta“, și maiorul Nicolae Barbieri - cu aceeași decorație în grad de Ofițer. Mișcat de conținutul scrisorii regelui Carol, de dialogul avut cu ofițerii români, regele Umberto i-a reținut la masă pe colonelul Ioan Murgescu și maiorul Ion Irimescu.
 
În anul 1893 s-a înființat sub direcția sa Școala de Cadre a Flotilei. În anul 1894 s-a aflat la comanda superioară a unui nou marș de instrucție al crucișătorului „Elisabeta“ și bricului „Mircea“ în Marea Neagră și Marea Adriatică. „La 28 iulie, crucișătorul «Elisabeta» a intrat în portul Ancona, după executarea salutului cu 21 de salve; în port se afla bricul «Mircea», sosit cu câteva zile mai devreme, unde a sosit și generalul Ioan Murgescu, care s-a ambarcat pe crucișătorul «Elisabeta», preluând comanda superioară a celor două nave. Obiectivul principal al prezenței generalului Murgescu la comanda navelor a fost acela de a vizita atelierele de torpile austriece și a se informa cu ultimele perfecționări ale torpilei Whitehead. Prin strădaniile consulului României la Ancona, comandanții și ofițerii români au făcut vizite protocolare prefectului, primarului și căpitanului portului. Conform protocolului, comandantul crucișătorului a primit vizitele de răspuns. Tot la bordul «Elisabetei» s-a organizat o serată la care au participat reprezentanții autorităților și familiile marcante ale orașului. La rândul lor, oficialitățile civile și militare ale Anconei au organizat în onoarea ofițerilor români o serată la Cercul Militar. Cu ocazia întâlnirii pe care generalul Ioan Murgescu a avut-o cu generalul de divizie Marchezzi, oficialitatea militară cea mai înaltă a Anconei, s-a organizat și o întâlnire între ofițerii italieni de marină din garnizoană și ofițerii români, ce a prilejuit un fructuos schimb de experiență.
 
Crucișătorul «Elisabeta» și bricul «Mircea» au părăsit portul Ancona la 31 iulie, intrând la 1 august 1894 în portul Veneția, după salutul tradițional cu 21 de salve de tun. La Veneția, «Elisabeta» a ancorat la cheul din fața Arsenalului. Programul de la Veneția a început cu vizitele făcute oficialităților militare și civile: viceamiralului Noci, comandantul Bazei Navale, comandantului Arsenalului, prefectului și primarului Veneției. Ofițerii români au fost însoțiți și prezentați gazdelor de consulul României la Veneția. La bordul crucișătorului s-a ambarcat muniție de război cumpărată, după care nava a fost introdusă în șantier pentru curățirea carenei. […]
 
La 9 august, navele românești au părăsit Veneția prin canalul Lido și în cursul serii au ancorat în portul Trieste, după executarea salutului. «Elisabeta» și bricul «Mircea» au staționat în portul Trieste până la 13 august. Programul a inclus întâlniri cu amiralul Cassini, comandantul Bazei Navale, comandantul garnizoanei, reprezentantul guvernului imperial, primarului și directorului marinei comerciale. Buna desfășurare a programului a fost și aici posibilă prin eforturile consulului României în acest port, Demetrio, care «cu egală bunăvoință ne-a îndatorat dându-și toate ostenelile pentru ca să părăsim cu regret acest port». Generalul Ioan Murgescu însoțit de ofițeri superiori a luat parte la un prânz oferit de amiralul Cassini la reședința sa și la un dejun oferit de consulul Demetrio. La bordul crucișătorului s-a organizat de asemenea un dejun, invitându-se reprezentanții autorităților cu care s-au schimbat vizite.
 
De la Trieste, «Elisabeta» și bricul «Mircea» au navigat spre Pola, ancorând în rada portului după salutul tradițional. S-au făcut vizite amiralului Hinke, comandantul portului și locțiitor al comandantului Marinei Austro-Ungare, directorului Arsenalului, reprezentantului guvernului și primarului“. Echipajele românești s-au bucurat la Pola de o primire deosebită, „ofițerii marinei Austro-Ungare au primit pe ofițerii noștri cu adevărată frăție, s-au dat petreceri la Clubul Marinei în onoarea noastră, iar amiralul a oferit un prânz oficial pe bastimentul «Habsburg»“, se arată în raportul privind executarea marșului.
 
„La bordul crucișătorului a avut loc, de asemenea, un schimb de experiență cu ofițerii austro-ungari, care au vizitat nava. Din portul Pola, navele românești s-au despărțit, «Mircea» îndreptându-se spre Arhipelagul grecesc, iar crucișătorul «Elisabeta» navigând spre portul Fiume“.
 
În anul 1894 au intrat în dotarea Flotilei șalupele torpiloare „Trotușul“, „Vedea“, „Teleorman“ și „Argeș“, construite în Germania, încheindu-se astfel cel de-al doilea program de dotare a Flotilei, inițiat după Războiul de Independență.
 
Prin Î.D.R. nr. 1 247 din 26 februarie 1896 s-a stabilit o nouă structură organizatorică, Flotila fiind împărțită în opt corpuri și servicii, printre care Divizia de Mare și Divizia de Dunăre, ca mari unități distincte. Corpul Școlilor a fost completat cu nou înființata Școală de Aplicație a Sublocotenenților de Marină.
 
Cu prilejul sosirii împăratului Francisc Iosif la București, vizită prilejuită de deschiderea navigației prin Canalul Porților de Fier, a fost distins cu Ordinul „Francisc Iosif“ în grad de Mare Cruce.

În același an a comandat manevrele desfășurate de navele maritime și fluviale la Sulina, în prezența prim-ministrului țării, ministrului de Război, generalul Constantin Budișteanu, și a șefului Statului Major General. Prim-ministrul Dimitrie A. Sturdza a apreciat rezultatele obținute în cadrul manevrelor, exprimându-și satisfacția față de buna pregătire a ofițerilor și soldaților.
 
Prin Legea din 4 aprilie 1897 s-a aprobat un credit de 100.000 de lei pentru construcția a patru pontoane și un alt credit pentru construcția unui doc plutitor, iar în 1898 a fost elaborat un program pentru refacerea flotei, prin construcția a 8 monitoare, 12 torpiloare și 8 vedete torpiloare la Dunăre și a 6 cuirasate pază-coastă, 12 torpiloare și 4 distrugătoare la mare.
 
La 8 mai 1898, Marinei i-a fost alocat un credit de 4 milioane de lei, dar în absența unui acord de opinii asupra modului de întrebuințare a creditului, acesta a fost anulat. Prin legea promulgată la 22 mai 1898 au fost introduse denumirea de „Marină Militară“ pentru Flotila de Război și noile denumiri specifice gradelor de marină, Marina fiind împărțită în două comandamente - Divizia de Mare cu reședința la Constanța și Divizia de Dunăre cu reședința la Galați.
 
„În 1898, - consemnează Bălescu - prin noua Lege de organizare, Flotila este recunoscută definitiv ca factor principal în sistemul nostru de apărare, și ia numele de Marina Militară, iar șeful ei, luând titlul de contraamiral, își transportă reședința la București și ia de aici înainte direcțiunea superioară centrală a Marinei, ca inspector general al Marinei Militare și director superior al Marinei în Ministerul de Război, păstrând în același timp comandamentul executiv.“
 
În 1899 a dispus executarea unor manevre navale la care au participat navele ambelor divizii. În calitate de președinte de comisie, a participat la elaborarea unui nou „Regulament al serviciului la bord“.
 
Prin Înaltul Decret nr. 1019 din 5 martie 1901, ca urmare a propunerii făcute de ministrul de Război prin raportul nr. 1339, s-a aprobat demisia din armată, pe 1 aprilie 1901, a contraamiralului Ioan Murgescu, comandantul Marinei Militare, și trecerea sa, în aceeași zi, în cadrul ofițerilor de rezervă ai Comandamentului Marinei, conform art. 29 din lege și 32 din Regulamentul pentru punerea în aplicare a legii asupra poziției ofițerilor, promulgată la 10 mai 1896.

Personalitate de referință a Marinei Române

Pentru activitatea prodigioasă și faptele de arme, a fost distins cu Ordinul rus „Sf. Vladimir“ clasa a IV-a cu spade și rozetă (1877, primul ofițer din Armata Română decorat de țarul Rusiei în această campanie militară), Ordinul „Steaua României“ (Î.D.R. nr. 1 240 din 30 mai 1877), Medalia comemorativă rusă, Medalia „Apărătorii Independenței“ și Crucea „Trecerea Dunării“ (1878), „Semnul onorific pentru 18 ani de serviciu“, Ordinul „Coroana României“ în grad de Comandor (Î.D.R. nr. 1 613 din 1888), Ordinul „Maurizio și Lazzaro“ în grad de Comandor (1892), Ordinul „Francisc Iosif“ în grad de Mare Cruce (1896), Ordinul „Coroana Rusiei“ clasa I (25 septembrie 1899), Ordinul „Steaua României“ în grad de Comandor (1901), Ordinul „Steaua României“ în grad de mare Ofițer (1906), Ordinul „Carol I“ în grad de Comandor (1910) și Ordinul rus „Sf. Stanislas“ clasa I.
 
Pe 11 iunie 1878 s-a căsătorit la Calafat cu Ana Pazaretz și a avut patru copii: Dumitru (n. 28 mai 1879), George (n. 19 aprilie 1880) și gemenii Ion și Ecaterina (n. 1 iunie 1881).
 
S-a stins din viață pe 5 martie 1913, la București, la 67 de ani, fiind elogiat cu ocazia funeraliilor, de șeful Partidului Liberal, Ion I.C. Brătianu: „Amiralul Murgescu e cel dintâi care a încununat cu lauri de glorie tânăra noastră Marină; el și-a legat numele de prima victorie repurtată pe apele Dunării, acest fluviu pe țărmurile căruia strămoșii noștri au dat atâtea lupte strălucite“.
 
Numele său a fost acordat puitorului de mine „Amiral Murgescu“, prima navă românească de război construită în România, lansată la apă la Galați, la 14 iunie 1939, și puitorului de mine 271, intrat în serviciul Marinei Militare în anul 1981. Din anul 1992 Școala Militară de Maiștri Militari a Forțelor Navale din Constanța și din 27 martie 2004 Școala Gimnazială din localitatea Valu lui Traian poartă cu demnitate numele ilustrului amiral român. De asemenea, două străzi din București și Constanța cinstesc memoria amiralului care a deținut, timp de trei mandate, comanda Marinei Militare Române.

Despre Marian Moșneagu 

Comandor (r) dr. Marian Moșneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanța. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) și ale Facultății de Litere, Istorie, Drept și Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universității „Ovidius“ Constanța (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) și șef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  

Citește și:

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană 

Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci și un standard de viațã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
Blestemul lui Maican: Contraamiralul Nicolae Dumitrescu Maican, 14 ani comandant al Flotilei, ctitor al Marinei Române moderne (galerie foto + document)