Ziua cavalerilor Eroi efemeri și erori neasumate (galerie foto)

Unii dintre cei mai bravi dintre bravi au căzut la datorie, pe câmpul de onoare. Alții, și nu puțini, și-au aflat sfârșitul dezonorați, în temnițele noului regim politic postbelic. Cei mai norocoși s-au stins unul câte unul, “de moarte bună”, cu sau fără drepturi civile și pensie militară, deportați sau cu domiciliu forțat, urmăriți și hărțuiți de organele de miliție și de securitate. Aceasta, ar fi, în rezumat, drama celor 1650 de ofițeri români înnobilați cu statutul de Cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”, cea mai înaltă decorație de război militară românească, acordată ofițerilor și unităților combatante. O elită a elitelor Armatei Regale Române.



Astăzi niciunul dintre aceștia nu mai este în viață. Deși pe 8 noiembrie este Ziua Cavalerilor Ordinului “Mihai Viteazul”, cine își mai aduce aminte oare de ei? Nu-i regăsiți nominalizați pe nici un site oficial. Cel mult, o cruce înnegrită de vremuri, în cimitirele, multe dintre ele părăginite, de pe întreg cuprinsul patriei. Și în vreun articol de ziar sau capitol despre faptele lor glorioase de arme, în cărțile câtorva istorici consacrați.


Fără să fac un titlu de glorie din aceasta, mă număr și eu printre aceștia, nu din dorința de a impresiona ci dintr-o revoltă interioară, care dublează nedumerirea și emoțiile. Cum este posibilă această atitudine la un popor pentru care Cultul eroilor este o a doua religie?
Cum de a fost posibil să-i umilim, să-i detestăm și să-i ignorăm până-ntr-acolo?
De ce această cruntă lovitură a sorții pentru acești eroi ai României și ai Europei, în ultimă instanță?
De ce în acești 30 de ani de democrație și libertate de exprimare nimeni sau aproape nimeni dintre instituțiile abilitate ori mai marii zilei nu s-au gândit și nu au propus reabilitarea acestora? Chiar și post mortem, chiar și numai simbolic.


Fără să-mi arog alt merit decât dorința sinceră de a face cunoscute dramele lor, nădăjduiesc că, aflând îndeaproape ce au îndurat și cine le-a rezervat această soartă, posteritatea va găsi de cuviință că ei merită nu numai admirația și recunoștința noastră, ci și nume de străzi sau de nave, de instituții și unități militare ori, ici-colo, câte un bust ori statuie. Sau monument, precum cel de la Bistrița.



S-au măcar să-și recapete liniștea acolo sus, unde Cavalerii se adună în zi de toamnă, la soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, spre a ne reaminti că astăzi, 8 noiembrie, pe ogorul sacru al Patriei ard lumânări și bat clopote. Întru odihna semenilor noștri și întru nemurirea gloriei lor. Pentru că ei au existat în realitate, s-au expus și s-au jertfit pentru Rege, Tron și Țară și au binemeritat de la Patrie.
 

Pentru România Mare

Înființat prin Decretul Regal nr. 2968 din 26 septembrie 1916¹ cu contribuția decisivă a regelui Ferdinand I, care a dorit astfel să se implice personal în revigorarea moralului scăzut care începuse să afecteze serios capacitatea de comandă și de decizie a corpului ofițeresc, Ordinul “Mihai Viteazul” a avut, prin însăși denumirea sa, o semnificație profundă. Curajul neasemuit și spiritul de sacrificiu împins până la jertfa supremă ale voievodului Mihai, primul unificator al țărilor române, constituiau peste vremuri o înălțătoare pildă de eroism, de care ostașul român putea fi mândru în orice moment.²


Formatul de cruce al ordinului, simbol al biruinței, și brațele crucii sub formă de crin, expresia celor mai înalte virtuți, îi confereau primordialitate în ierarhia decorațiilor de război. Această înaltă distincție de război românească, rezervată exclusiv ofițerilor și unităților militare, a avut mai multe modele: modelul 1916, instituit prin Înaltul Decret nr. 2968 din 26 septembrie 1916 și ratificat prin Înaltul Decret nr. 3249 din 21 decembrie 1916; modelul 1938, instituit prin Înaltul Decret nr. 4354 din 21 decembrie 1938 care a aprobat “Regulamentul Legii Ordinelor și Medaliilor Naționale conferite în timp de război”; modelul 1941, legiferat prin Decretul Regal nr. 2787 din 8 octombrie 1941 și modelul 1944, instituit prin Decretul Regal nr. 1935 din 18 octombrie 1944, când la titulatura inițială de Ordinul ”Mihai Viteazul” s-a adăugat și sintagma „cu spade”, întrucât între cele două brațe ale crucii s-au introdus două spade încrucișate, orientate cu vârful în sus.³



Ordinul ”Mihai Viteazul” a dispărut sine die la 30 decembrie 1947, odată cu abdicarea regelui Mihai I și abolirea tuturor mărturiilor legate de regalitatea românească. Cu acest înalt ordin de război românesc au fost răsplătiți 314 generali și ofițeri români pentru fapte de arme săvârșite în timpul Primului Război Mondial (dintre care trei ofițeri de marină) și 42 de unități combatante.


În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, distincția a fost acordată unui număr de 1336 de generali și ofițeri români (dintre care 22 ofițeri de marină) și 131 de unități.⁴


Cavalerii supremului ordin al armatei române erau obligați să poarte pelerina și căciula, introduse în noiembrie 1936 de către regele Carol al II-lea, la toate ceremonialele la care se purta ținuta de ceremonie, la serbările naționale, în zilele de 20 iulie, la slujba de comemorare a regelui Ferdinand, la Cotroceni, Peleș sau Curtea de Argeș și pe 8 noiembrie, sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, patronii ordinului, la comemorarea camarazilor trecuți în eternitate, la biserica „Mihai Vodă”, la Ziua Eroilor, precum și la avansările în grad ale promoțiilor, depunerea jurământului militar etc.


Cavalerii Marinei Române


Primul ofițer de marină decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul” clasa a III-a (Înalt Decret nr. 2970 din 28 noiembrie 1916) a fost sublocotenentul Mihai N. Hurmuzescu ( prenume predestinat!), comandantul vedetei de siguranță nr. 6 “Maior Nicolae Grigore Ioan”, pentru că în ziua de 24 august 1916, pe timpul retragerii, “a condus vedeta afară din Canalul Cusuiului când ofițerii și jumătate din echipaj fusese secerat de gloanțe”.


Prin Înaltul Decret nr. 3257 din 23 decembrie 1916, cu același ordin și clasă a fost decorat și locotenentul Preda C. Fundățeanu,⁵ „pentru energia cu care s-a distins în cursul zilelor de 12-14 noiembrie 1916 când însoțit de câțiva marinari a executat cu vitejie o recunoaștere îndrăzneață la Roșiorii de Vede salvând mai multe trenuri cu răniți, materiale de artilerie, bani.”


Acestora li se adaugă locotenent-comandorul Darian Dumitru, ofițer de marină transferat între 31 decembrie 1916 și 17 noiembrie 1917⁶ la Corpul Aviației, decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul” clasa a III-a, prin Înaltul Decret nr. 570 din 12/25 iunie 1917), “pentru vitejia și iscusința ce a arătat ca observator la 9 mai 1917 când în cursul unei recunoașteri a fost atacat de un avion inamic pe care l-a doborât în liniile noastre la Coțofenești.”⁷.


În Campania contra bolșevismului

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-au distins prin merite deosebite și acte de bravură săvârșite pe câmpul de luptă următorii ofițeri de marină români⁸, distinși cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul”, clasa a III-a:

1. Aspirantul Aurel Cornățeanu, comandantul vedetei torpiloare N.M.S. “Viforul” (Înalt Decret nr. 2040 din 16 iulie 1942). A decedat în ziua de 9 noiembrie 1941, înecat odată cu vedeta torpiloare la Tanasovca, prin explozia navei la contactul cu o mină marină⁹.
2. Căpitanul Constantin C. Costăchescu, comandantul submarinului N.M.S.”Delfinul” (Înalt Decret nr. 656 din 12 martie 1943), “pentru eroismul și sângele rece, elanul și disprețul de moarte de care a dat dovadă la comanda submarinului „Delfinul”.
3. Locotenent-comandorul p.m. Nicolae C. Filip, comandantul Zonei Portului Constanța, comandantul Grupului de Dragaj Ușor (Înalt Decret nr. 656 din 12 martie 1943), “pentru curajul și devotamentul deosebit cu care și-a îndeplinit funcția de comandant al Grupului de Dragaj Ușor, curățind de mine apele noastre pentru a crea drum navelor române și aliate”.
4. Comandorul Horia N. Macellariu, comandantul Escadrei de Distrugătoare (Înalt Decret nr. 656 din 12 martie 1943), „pentru curajul deosebit, bravura și competența cu care a acționat cu escadrila sa pe timpul operațiunilor contra Rusiei Sovietice”.
5. Aspirantul Mircea-Dan Metz din Escadra de Vedete Torpiloare (Înalt Decret nr. 656 din 12 martie 1943), ”pentru curajul, devotamentul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă în calitate de secund de vedetă torpiloare”. A fost avansat post-mortem la gradul de locotenent.
6. Căpitanul Dumitru Mitescu de pe torpilorul N.M.S.”Smeul” (Înalt Decret nr. 1647 din 15 iunie 1943), „pentru bravura și sângele rece de care a dat dovadă în calitate de comandant pe câmpul de luptă”.
7. Locotenent-comandorul Eugeniu N. Săvulescu, comandantul distrugătorului N.M.S.”Regina Maria” (Înalt Decret nr. 656 din 12 martie 1943), “pentru bravura și elanul cu care în calitate de comandant al distrugătorului „Regina Maria” a reușit să distrugă un submarin sovietic cu ocazia atacului asupra navei sale în zona Șabla, în ziua de 1 decembrie 1941”.
8. Căpitanul Ioan F. Zaharia de pe vedeta torpiloare N.M.S.”Viscolul”(Înalt Decret nr. 656 din 12 martie 1943), „pentru curajul deosebit, devotamentul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă în calitate de comandant al vedetei torpiloare „Viscolul”.
9. Căpitanul Radu A. Constantinidi, comandantul canonierei N.M.S. „CPT. Dumitrescu” (Înalt Decret nr. 1768 din 3 octombrie 1944).

10. Locotenent-comandorul Constantin C. Costin, comandantul canonierei N.M.S. ”SLT. Ghiculescu” (Înalt Decret nr. 1768 din 3 octombrie 1944).
11. Locotenent-comandorul Gheorghe G. Drimba, comandantul canonierei N.M.S.” Cpt. Dumitrescu” (Înalt Decret nr. 1768 din 3 octombrie 1944).
12. Locotenent-comandorul Alexandru C. Dumbravă, comandantul distrugătorului N.M.S. ”Mărășești” (Înalt Decret nr. 1768 din 3 octombrie 1944).
13. Locotenent-comandorul Anton P. Foca, comandantul puitorului de mine N.M.S. ”Amiral Murgescu” (Înalt Decret nr. 1768 din 3 octombrie 1944).
14. Căpitan Paul P. Ghenădescu, comandantul canonierei N.M.S.”Cpt. Dumitrescu” (Înalt Decret nr. 1768 din 3 octombrie 1944).
15. Căpitan-comandor Arpad A. Gherghel, comandantul distrugătorului N.M.S. ”Regele Ferdinand” (Înalt Decret nr. 1768 din 3 octombrie 1944).
16. Locotenent-comandor Ioan D. Iftimescu, comandantul canonierei N.M.S. ”Locotenent-comandor Stihi Eugen” (Înalt Decret nr. 1768 din 3 octombrie 1944).
17. Căpitan-comandorul Constantin I. Niculescu, șef de stat major al Forțelor Navale Maritime, comandantul distrugătorului N.M.S. ”Mărășești” (Înalt Decret nr. 1768 din 3 octombrie 1944).
18. Comandorul August G.T. Roman, comandantul Escadrilei de Distrugătoare (Înalt Decret nr. 1768 din 3 octombrie 1944).
19. Locotenent-comandorul Gheorghe D. Roșescu, comandantul distrugătorului N.M.S. ”Regina Maria” (Înalt Decret nr. 1768 din 3 octombrie 1944).
20. Locotenent-comandorul Titus V. Samson, comandantul distrugătorului N.M.S. ”Regele Ferdinand” (Înalt Decret nr. 1768 din 3 octombrie 1944).
21. Căpitan-comandorul Victor St. Voinescu, comandantul distrugătorului N.M.S. ”Regina Maria” (Înalt Decret nr. 1768 din 3 octombrie 1944), toți ”pentru fapte de arme excepționale săvârșite pe câmpul de luptă”.
22. Aspirantul Lupu St. Dinescu din Flotila de Dragaj (Înalt Decret nr. 3230 din 11 noiembrie 1946), “pentru curajul și spiritul de sacrificiu în luptele de la Vest Dunăre”.
23. Locotenent-colonelul Constantin P. Buceleanu, comandantul Regimentului de Infanterie Marină (Înalt Decret nr. 2467 din 4 august 1945), ”pentru curajul excepțional și energia de care a dat dovadă pe câmpul de luptă”.
 

Pro Memoria

După 1947, soarta cavalerilor Marinei Române a luat o turnură nemeritată. Astfel, la 30 iunie 1941 viceamiralul dr. Preda Fundățeanu a demisionat din armată „în timpul și din cauza regimului antonescian”¹⁰, continuându-și activitatea la Direcția Dunării Maritime din Ministerul Marinei și ulterior al Comunicațiilor.


Ducând o existență foarte modestă, în perioada de instaurare a totalitarismului a fost nevoit să intre „ca mic salariat în câmpul muncii”, sprijinit fiind în căutările sale de recomandarea-adeverință cu nr. 105 209 eliberată de Comisariatul Militar Regional al orașului București. „Am urmat 3 luni Școala de desenator tehnic într-un atelier de stat dar, din cauza vârstei înaintate, n-am putut obține vreun post”¹¹, a mărturisit ulterior. În aceste condiții, la 1 martie 1951 a obținut un post de calculator și verificator la biroul de vânzări al Fabricii de Mucava și Cartonaje „Stăruința”, din Șoseaua Vitan nr. 65 din București, aparținând de Ministerul Industriei Lemnului și Hârtiei.


Pe 30 martie 1957 i s-a deschis dosar individual de urmărire prin agentură, în baza Ordinului 70/C al Serviciului II Partide din Ministerul Afacerilor Interne. Pe 15 august 1953 a fost arestat și ulterior judecat pentru că „a luat parte la ședințele ce s-au ținut în biroul lui [Mircea] Ciupercescu la Direcția generală C.F.R., unde s-a discutat ajutorarea organizației contrarevoluționare „Sumanele Negre” – a fost de acord cu ajutorarea acestei organizații cu bani. A luat parte la discuțiile cu caracter dușmănos ce se duceau în casa lui Ciupercescu, luând parte activă la acele discuții și aducând injurii la adresa regimului din țara noastră și a conducătorilor țării.”¹².
Prin Sentința nr. 1270 din 19 noiembrie 1953 în procesul francmasonilor¹³, Tribunalul Militar Teritorial București l-a condamnat la „5 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională și 300 lei amendă pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale. Îl mai condamnă la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică. Făcând aplicațiunea art. 101 c.p. va executa 5 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională și 300 lei amendă. Îl obligă să plătească 200 lei cheltuieli și îi comută prevenția de la 10 august 1952”¹⁴.


Pedeapsa a ispășit-o pe Șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră. În urma unei amnistii, în 1956 a fost repus în libertate cu drept de muncă, dar fără drept de pensie. În anul 1959 i s-a acordat pensie civilă și, în urma demersurilor făcute la Ministerul Forțelor Armate, a obținut și pensia militară. Dosarul de urmărire cu nr. de acțiune 853 a fost închis pe 29 iulie 1964.
Prin Î.D.R. nr. 2 270/1946, la 22 iulie 1946 căpitan-comandorul Radu Constantinidi a fost trecut în cadrul disponibil, „la cerere”, în conformitate cu prevederile Legii nr. 433/1946. La 22 iulie 1947, prin Î.D.R. nr. 1 163/4 iunie 1947 a fost trecut forțat în rezervă, la împlinirea unui an de cadru disponibil.


După trecerea în rezervă, o perioadă a îngrijit de podgoria mamei de la Odobești, de pe urma unui accident de camion rămânând cu o infirmitate la un picior. Ulterior a activat ca inginer proiectant la Întreprinderea „Viscofil” din Capitală, până la pensionarea sa, în anul 1967. În anul 1976 s-a stabilit cu familia în New Jersey - S.U.A.. A fost corespondent al ziarului „Universul” din Canada.


S-a stins din viață pe 8 martie 1998, în orașul american Hermitage, statul Pennsylvania. Este înmormântat în St. John’s Orthodox Cemetery and Chapel din Sharon, Mercere County-Pennsylvania¹⁵.


În baza Ordinului MFA nr. 722 din 10 septembrie 1951, comandorul Constantin - Bibi Costăchescu, faimosul comandant al submarinului “Delfinul”, a fost degradat la gradul de soldat, fiind trecut la trupă, în baza Hotărârii Comisiei de Notare a Direcției Pregătirii de Luptă, întrucât „Nu prezintă deloc încredere. Propunem să fie trecut de urgență în rezervă ca un element ce nu prezintă încredere.”¹⁶.


Ca urmare, o perioadă a activat ca șef al Serviciului de Pilotaj Militar în portul Constanța (1950-1951). În luna ianuarie 1952 a fost reactivat și numit profesor de Navigație la Catedra Specială a Institutului de Piscicultură din Constanța (21 iunie 1952-iunie 1953). Odată cu mutarea Institutului de Piscicultură, a predat Navigație la Institutul Tehnic din Galați.


Pe 19 februarie 1955 a fost desemnat șef al Catedrei Materiale și Muniții de Artilerie la Școala Superioară de Marină, iar pe 15 octombrie 1956 a fost numit șef al Facultății de Mine-Torpile la Școala Militară Superioară de Marină.


În luna mai 1957, împreună cu comandorul Constantin Bruker, a organizat prima sesiune științifică din Marina Militară, la care au prezentat referate și patru elevi ai Școlii Militare Superioare de Marină, pe care i-a coordonat personal. În același an, la inițiativa sa, a organizat în cadrul școlii prima expoziție astronomică din armată.


La 26 iunie 1957 a fost trecut în rezervă cu drept de pensie. În ultima parte a vieții, a locuit în Constanța, pe strada Călărași nr. 57. S-a stins din viață pe 8 august 1982 la Constanța, în urma unui banal accident de mașină.


A fost înmormântat pe 11 august 1982, după o slujbă de pomenire la biserica „Sfinții Constantin și Elena”, în Cimitirul Central din Constanța. În semn de recunoștință, după 1990 numele său a fost acordat vânătorului de submarine 3 din cadrul Divizionului 50 Vânătoare de Submarine Mangalia.


La Centenarul Marii Uniri, sâmbătă, 1 decembrie 2018, în prezența oficialităților locale și a reprezentanților Ligii Navale Române, filiala București, în frunte cu contraamiralul de flotilă (rtr) dr. ing. Constantin Rusu, pe Strada Mare din municipiul Fălticeni, bustul comandorului Constantin Costăchescu, realizat de regretatul arhitect Crișan Victor Popescu (n. 13 octombrie 1942, Cernăuți – d. 16 noiembrie 2018, București), a fost integrat la loc de cinste în grupul statuar „Altarul Eroilor”¹⁷.


La 30 decembrie 1947, comandorul Constantin Costin a fost scos din cadrele active ale Marinei și pus în rezervă. Întrucât în urma anchetei făcute asupra organizației subversive condusă de Horia Macellariu, s-a constatat că această organizație avea un grup subversiv constituit în Turnu Severin, sub conducerea căpitan-comandorului Costin N. Constantin, s-a cerut arestarea acestuia și trimiterea în judecată pentru uneltire contra ordinii sociale¹⁸.


Prin Sentința-minută nr. 2195 din 16 decembrie 1948, Tribunalul Militar București, Secția I, completul II l-a trimis în judecată (dosarul nr. 1 154/1960) pentru „crima de organizare și participare la organizațiuni de tip fascist politice și paramilitare p.p. de art. 209 part. III C.P.; crima de răzvrătire p.p. de art. 210 C.P. și crima de complot în scop de răzvrătire p.p. de art. 227 C.P. comb. cu 240 C.P.”, condamnându-l la „1 an și 6 luni închisoare corecțională și 10 000 lei cheltuieli de judecată, cu socotirea prevenției de la 21 aprilie 1948, pentru delictul de omisiunea denunțării complotului p.p. de art. 228 C.P. prin schimbare de calificare din crimă de complot în scop de răzvrătire.”¹⁹.


Ca urmare, în baza mandatului de arestare nr. 106233/1948, emis de Tribunalul Militar București, la 21 aprilie 1948 deținutul Costin N. Constantin a fost înmatriculat sub nr. 19, în Penitenciarul Aiud, în vederea executării pedepsei de 1 an și 6 luni.


După ce a îndurat și supraviețuit interogatoriilor de la Ministerul de Interne și regimului închisorilor de la Jilava și Aiud, la un an de la ieșirea din închisoare (21 octombrie 1949), a fost deportat în Bărăgan, împreună cu soția și fetița de trei ani, undeva de-a lungul liniei ferate Călărași-București.


Familia Costin a fost eliberată după cinci ani de chinuri și viață austeră. Întrucât casa din Turnu Severin le-a fost abuziv confiscată, s-a stabilit cu familia la Brăila, pe str. Împăratul Traian nr. 25, unde a avut domiciliu obligatoriu până la sfârșitul vieții, fără ca faptele de arme să-i fie recunoscute vreodată.
A decedat pe 9 septembrie 1981, la Brăila²⁰.


Conform unui referat întocmit de Secția 26 Miliție la 12 mai 1953, în anul 1948 comandorul Gheorghe Drimba a fost arestat și condamnat la 9 luni închisoare pentru motivul că a tăinuit complotul criminalului de război Horia Macellariu, care a vrut să fugă peste graniță, pedeapsă executată de la data de 13 aprilie 1948 până la 21 ianuarie 1949, la penitenciarul Văcărești.²¹.


După punerea în libertate, a lucrat la Serviciul Contabilitate al Întreprinderii Comerciale de Stat nr. 9, filiala 7 a Trustului Alimentației Publice (1 august 1950-1 ianuarie 1951), apoi ca proiectant naval la IPRONAV (1 ianuarie 1951) și tehnician la Șantierul Naval Oltenița.


Prin Hotărârea nr. 25 din 4 mai 1995 a fost declarat cetățean de onoare al municipiului București²². Întrucât, la 5 septembrie 1944, la bordul distrugătoarelor și a altor nave militare aflate în portul Constanța au pătruns ofițeri și soldați sovietici înarmați care au debarcat echipajele române, ofițerii și maiștrii fiind internați în clădirea Gării Maritime din port, în aceste împrejurări dramatice, comandantul Escadrilei de Distrugătoare, căpitan-comandorul Alexandru Dumbravă nu a suportat această umilință și s-a sinucis la bordul navei-comandant, distrugătorul “Regina Maria”.


La remarca unui ministru de atunci care a etichetat gestul comandorului Dumbravă ca pripit, contraamiralul Horia Macellariu a replicat: „Dumbravă nu s-a grăbit, domnule Ministru, el a protestat, salvând onoarea României și a pavilionului național.”²³ Suspectat pentru că ar fi fost racolat, încă de pe vremea în care activa la Batalionul Geniu Marină, de către comandorul Matei Toma, pentru a fi angrenat în Mișcarea Națională de Rezistență, comandorul Anton Foca se pare că a decedat la începutul anilor ’50, în timpul anchetelor la care a fost supus de Securitatea din Brăila²⁴.


Începând din 1946, contraamiralul Horia Macellariu a fost urmărit de organele Ministerului de Interne și în cele din urmă arestat. Astfel, la 28 februarie 1946, generalul de divizie Vinogradov, șeful statului major al Comisiei Aliate de Control din România, transmitea Președinției Consiliului de Miniștri o adresă prin care contesta concluziile anchetei Tribunalului Poporului cu privire la vinovăția contraamiralului Horia Macellariu de nerespectare a prevederilor Convenției de Armistițiu, solicitând să fie cât mai repede anchetat. Cu toate acestea, rezultatul investigațiilor efectuate și probate cu documente de arhivă de acuzatorul public Dumitru Săracu l-au scos din culpă pe amiral.


Prin Decizia nr. 2, la 18 noiembrie 1946, Curtea Militară de Casare și Justiție, l-a condamnat, în contumacie, la muncă silnică pe viață pentru participare la „complotare întru distrugerea unității statului”, la 25 ani de muncă silnică pentru complicitate la „păstrarea de armament, muniții și exploziv”, la 10 ani de detenție riguroasă, 5 ani de degradare civică și 50.000 lei cheltuieli de judecată pentru „răzvrătire”, instanța decizând să execute pedeapsa cea mai grea.


La 19 aprilie 1948 a fost arestat, în plină noapte, pe strada Mihai Bravu din București. Prin sentința nr. 1834 din 2 noiembrie 1948, Tribunalul Militar București, Secția a II-a, Completul 2 Special l-a condamnat la „muncă silnică pe viață pentru crima de înaltă trădare prin necredință”, urmând să execute pedeapsa cea mai mare, adică muncă silnică pe viață, degradarea civică pe viață și 20.000 lei amendă. Cu același prilej s-a dispus și confiscarea averii.


La 4 noiembrie 1948, a fost încarcerat în închisoarea Aiud, unde a stat până la 2 aprilie 1958. După 10 ani de închisoare, la 4 aprilie 1958, a fost transferat la Penitenciarul Râmnicu Sărat. Deși a solicitat în repetate rânduri grațierea pe motive de sănătate precară, a continuat detenția, fiind transferat în închisoarea Jilava (13 aprilie 1963), Gherla (13 iunie 1963), Dej (3 decembrie 1963) și din nou Gherla.


De aici avea să fie eliberat la 29 iulie 1964, în urma Decretului de amnistiere nr. 411/1964, după ce, la 3 ianuarie 1963, pedeapsa de muncă silnică pe viață îi fusese modificată în muncă silnică pe 25 ani. Ulterior avea să fie urmărit și acuzat ca fiind liderul Mișcării Naționale de Rezistență din București.


S-a stins din viață pe 11 iulie 1989, la București, la venerabila vârstă de 95 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cozia, alături de părinți și de soția sa.


Filiala Constanța a Uniunii Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, o corvetă din Divizionul 50 Corvete Mangalia, o stradă din cartierul bucureștean Băneasa și o alta din Timișoara îi poartă numele.²⁵ La 26 ianuarie 1949, Secția a II-a a C.M.C. l-a condamnat pe comandorul Constantin I. Niculescu la 5 ani temniță grea (Dosar nr. 705/27.01.1949), pedeapsă pe care a executat-o în perioada 26 septembrie 1948 - 20 ianuarie 1954.


A fost urmărit de organele Securității Statului pe motiv că ar fi „legătură de spionaj a consulului francez de la Constanța, Henri Seguinaud, căruia i-a furnizat informații despre: activitatea vaselor sovietice în Constanța, sistemul de baraje în apele românești din raza portului Constanța și sistemul de navigație a vaselor neutre”²⁶.


După eliberarea sa din detenție, s-a încadrat ca electrician, maistru de unitate la Cooperativa „Electrica” din str. Mendeleev nr. 48 și ulterior ca figurant, la Teatrul Național din Capitală. La 5 iunie 1957 a fost recrutat ca agent al Securității, sub numele conspirativ „Popescu Dinu”, pe bază de material compromițător, respectiv transfer ilegal de valută prin intermediul Legației Franței din București, pe care o frecventa periodic.


La 20 aprilie 1960, Comisia pentru Pașapoarte și Vize i-a acordat viză de ieșire definitivă din țară comandorului Niculescu Constantin, soției și mamei acestuia, pentru a se stabili în Franța²⁷. Prin Referatul întocmit la 20 ianuarie 1961, locotenentul major Gheorghe Cernat, căpitanul Ion Lăzăroiu și maiorul Traian Vasilescu propuneau scoaterea din rețeaua informativă a agentului „Popescu Dinu”, „Întrucât agentul nu a furnizat materiale care să denunțe activitatea contrarevoluționară a elementelor pe lângă care a fost dirijat și în colaborarea sa a manifestat unele rezerve”.


În concluzie, „agentul nu este suficient legat de organele noastre și nu prezintă încredere de a fi folosit ca agent extern.”²⁸.


Luat în evidență la 18 iunie 1962, în dosarul nr. 627, pentru că a făcut parte din francmasonerie, la 16 august 1966 Direcția a III-a din Ministerul Afacerilor Interne a hotărât scoaterea materialului de la dosarul de obiectiv (problemă) și clasarea lui la arhiva Serviciului „C”²⁹.


Contraamiralul August Roman a fost trecut în cadrul disponibil, împreună cu alți 162 de ofițeri de marină, potrivit Înaltelor Decrete Regale nr. 2121 din 5 iulie 1946, nr. 2269 și 2270 din 22 iulie 1946, fiind considerat liderul Grupului de reacționari din Marina Regală Română³⁰.


Considerat un colaborator intim al contraamiralului Horia Macellariu, în Nota informativă nr. 327 P din 7 septembrie 1947, semnată de comandantul secund pentru E.C.P., locotenent-comandorul Nicolae Stoenescu, se afirma că s-au găsit în dosarele de la Ministerul de Justiție declarații că August Roman era înscris în Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu și că l-ar fi vizitat pe acesta la domiciliu în primăvara anului 1947.


Etichetat drept colaboraționist și mult atașat Statului Major German în anii 1940-1944, cu o purtare vădit reacționară, a fost etichetat drept adversar al noului regim, cu o atitudine vădit antidemocratică. Ar fi facilitat plecarea din București a circa 200 de prizonieri germani, transportați în civil. A fost înscris în Partidul lui Argentoianu.


„În Marină, printre ofițerii cinstiți și bine orientați (sic!) există o nedumerire cu privire la contraamiralul Roman, de ce – se întreabă aceștia – amiralul Roman, fost secretar general sub ministrul Nicolae Șova, nu a fost dat în judecată, odată cu acesta, drept criminal de război, știindu-se foarte bine că, de fapt, nu generalul Șova ci contraamiralul Roman a condus Marina în acest timp și a pus-o la dispoziția nemților.”³¹.


Față de Aparatul de Educație, Cultură și Propagandă de la Ministerul Marinei, contraamiralul August Roman a afișat o atitudine ostilă, atrăgând simpatia unui mare număr de ofițeri cu grade mai mici, care vedeau „un sprijin tare în el.”³².
S-a stins din viață la 13 mai 1984, la București, la venerabila vârstă de 92 de ani.³³.
În luna mai 1956, locotenent-comandorul Ioan F. Zaharia a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică³⁴.
 

Post scriptum

Nicăieri în lumea civilizată, după ce s-a acoperit de glorie în cele două conflagrații mondiale, o elită combatantă în linia întâi nu a fost atât de ridiculizată, umilită și ignorată ca în România postbelică.


În cazul de față, cu excepția a patru eroi căzuți la datorie și onorați post-mortem cu această distincție (locotenenții Aurel Cornățeanu, Lupu Dinescu, Mircea Dan-Metz și locotenent-comandorul Nicolae C. Filip), cei 26 de ofițeri de marină români care au binemeritat de la Patrie cea mai înaltă distincție de război națională, Ordinul “Mihai Viteazul”, au trăit adevărate drame, fiind scoși abuziv din cadrele active, degradați, privați de drepturi civile și militare, aruncați în temnițele comuniste, deportați sau obligați la domiciu forțat.


Menită să fundamenteze un demers legitim și imperios necesar pentru o reparație morală nepermis de mult amânată, lucrarea pe care le-am dedicat-o - „Cavalerii Mării Negre” - se constituie într-un modest omagiu adus celor care au fost eroii Marinei Regale Române și ai României Mari.


Adevărate pilde de eroism și spirit de sacrificiu pentru apărarea drepturilor sacre ale neamului, cavalerii Marinei Române merită cu prisosință nu numai reabilitarea postumă, ci și toată considerația și recunoștința generațiilor prezente și viitoare.


Sursa foto: Colecția conf.univ.dr. Claudiu Ramon D. Butculescu, Colecția Marian Moșneagu


Despre Marian Moşneagu

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 

Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Cu Ceaușescu la bere! Ce marinar a făcut cinste (galerie foto)

 

1 “Ordine, cruci şi medalii”, în “Anuarul pentru toţi”, aprilie 1928-1929, Bucureşti, Tipografia “Cultura Poporului”,p.134. Vezi şi “Monitorul Oficial” nr. 223 din 23 decembrie 1916.

2 Colonel Eugen Ichim, “Ordinul Militar de Război “Mihai Viteazul”, Editurile Modelism & Jertfa, Bucureşti, 2000, p. 12-13.

3 Pentru detalii, vezi şi Ion Safta, Rotaru Jipa, Tiberiu Velter, Floricel Marinescu, “Decoraţii româneşti de război 1860-1947”, Editura Universitaria, bucureşti, 1993.

4 Vezi şi Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavriil Preda, “Cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul”, ediţie coordonată de comandor Ilie Manole, Colecţia „Revista de Istorie Militară” 5, Editura Universal Cartfil, Ploieşti, 1996.

5 Viitor viceamiral adjutant al Marinei Militare Române, doctor în drept, autorul unor apreciate lucrări de drept maritim, fost membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din România, director al Direcţiei Speciale Autonome a Dunării Maritime din Subsecretariatul de Stat al Marinei etc.

6 Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.), Fond arhivistic 3042, Registrul control al ofiţerilor activi de marină (vechi), vol. 2, f. 85.

7 Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavriil Preda, “Cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul”, ediţie coordonată de comandor Ilie Manole, Colecţia „Revista de Istorie Militară” 5, Editura Universal Cartfil, Ploieşti, 1996, p. 39.

 

8 Vezi şi Cristian Teodorescu, “Ordinul Militar ”Mihai Viteazul”, în “Marina Română “, nr. 21(5/1993); Dan Stroescu, “Marinari, cavaleri ai Ordinului “Mihai Viteazul”. Viceamiralul Preda Fundăţeanu”, ibidem, nr. 27(5/1994) şi Marian Moşneagu, Cristian Teodorescu, “Cavalerii Ordinului „Mihai Viteazul”. Şi-au făcut datoria, cu orice preţ!”, ibidem, nr. 32(3/1995).

9 Marian Moşneagu, “Un apel-recviem către Mareşal”, în “Dosarele Istoriei”, An VI, nr. 3(55), 2001, p. 29.

10 Marian Moșneagu, “Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, Editura Militară, București, 2019, p. 57.

11 Ibidem.

12 Marian Moșneagu, ,,Elita Marinei Regale Române în rezistența anticomunistă”, București, Editura Militară, 2010, pp. 434-435.

13Conform Procesului-verbal de interogatoriu luat inginerului Mircea P. Ciupercescu, coleg în minister cu Preda Fundățeanu și mason, viceamiralul ,,a avut gradul 33 în Masonierie încă înainte de anul 1944. […] După anul 1944 a activat atât în cadrul Marii Loje Naționale din România cât și în Supremul Consiliu. A fost mare demnitar al Marii Loje Naționale, președinte al Lojei de gradul 31, precum și membru activ în Supremul Consiliu (Suveranul Sanctuar) și mare orator și apoi mare prior al Supremului Consiliu”. Arhiva C.N.S.A.S., Fond Operativ, dosar nr. I 376904, f. 179-180.

14Marian Moșneagu, ,,Elita Marinei Regale Române în rezistența anticomunistă”, București, Editura Militară, 2010, p. 441.

15Pe crucea de la căpătâiul său scrie: RADU CONSTANTINIDI (17 octombrie 1906-8 martie 1998), Romanian Navy Commander. Pe crucea de marmură, ginerele său, actorul Vasile Gheorghiu a gravat o ancoră și un pește, semnul primilor creștini.

16Nicolae C. Petrescu, ,,Marina Română în războiul antisovietic. Submarine, vedete torpiloare, canoniere, torpiloare, baraje de mine, Comandamentul Portului și Zonei Constanța, remorchere dragoare și hidroaviația. Comandanți”, Pitești, Editura și Tipografia Europroduct, 2008, p. 72.

17Marian Moșneagu, “Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, Editura Militară, București, 2019, p. 137.

18Arhiva C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar nr. 581, vol. 9, f. 597.

19Copie-extras de pe Sentința penală 2195/16.12.1948, pronunțată de Tribunalul Militar București, expediată de U.M. 02405 Pitești cu adresa nr. T 4 din 19 ianuarie 2006.

20 Marian Moșneagu, “Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, Editura Militară, București, 2019, p. 154.

21A.M.R., Fond Marele Stat Major, Serviciul Adjutanturii, Biroul Decorații, dosar nr.crt. 626/1943-1944, ff. 308-309.

22Marian Moșneagu, “Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, Editura Militară, București, 2019, p. 168.

23Mărturia scrisă a comandorului veteran de război Nicolae Mujicicov, aflată în posesia autorului.

24Marian Moșneagu, “Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, Editura Militară, București, 2019, p. 241.

 

25 Ibidem, p. 302.

26Arhivele C.N.S.A.S., Fond R, dosar R 381700, f. 5.

27Ibidem, f. 19.

28Ibidem, ff. 25-26.

29Marian Moșneagu, “Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, Editura Militară, București, 2019, p. 339..

 

30Marian Moșneagu, ,,Politica navală postbelică a României (1944-1958), București, Editura ,,Mica Valahie”, 2005, pp. 218-232; idem, ,,Elita Marinei Regale Române în rezistența anticomunistă”, București, Editura Militară, 2010, pp. 15-70.

31Ibidem, Nota informativă nr. 417 din 27 februarie 1947, f. 59.

32Ibidem, ff. 57-58.

33Marian Moşneagu, „Dicţionarul marinarilor români”, Bucureşti, Editura Militară, 2008, pp. 408-411.

34Marian Moșneagu, “Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, Editura Militară, București, 2019, p. 419.