Istoricul Protectiei Civile

Nr. 15/25 februarie 2010

„Cu viaţa mea apăr viaţa”
1933 – 2010 – 77 ani de atestare documentară

Istoricul Protecţiei Civile

Primul document scris referitor la organizarea protectiei civile în România îl constituie Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933 prin care se aproba Regulamentul Apararii Pasive Contra Atacurilor Aeriene, ca o necesitate a protejarii populatiei civile, rezultata în urma efectelor devastatoare ale primului razboi mondial. În timpul celui de-al II-lea razboi mondial structura a functionat sub denumirea de Comandamentul Apararii Pasive, în cadrul Ministerului Aerului si Marinei. Dupa 1945 si pe toata durata postbelica a „razboiului rece” conceptia si structurile organizatorice – care functionau în cadrul Ministerului Fortelor Armate - au fost influentate de potentialul pericol al folosirii de catre inamic a armelor de nimicire în masa, în mod deosebit al armei nucleare. Anul 1952 marcheaza momentul când în România au fost organizate  primele state-majore ale apararii antiaeriene regionale, cu servicii specializate la nivelul  localitatilor si unitatilor economice.
În 1978 a aparut primul instrument legislativ modern - Legea nr. 2, consfintind implementarea conceptiei moderne de aparare civila, în aceasta perioada conturându-se si o doctrina a pregatirii populatiei si a factorilor de decizie pentru a fi capabili sa raspunda unor situatii de producere a dezastrelor. Transformarile produse dupa Revolutia din Decembrie 1989 au determinat perfectionarea activitatilor de protectie civila, la 11 mai 1990 România ratificând Protocoalele Aditionale nr. 1 si 2 la Conventiile de la Geneva din 1949 privind protectia victimelor conflictelor armate.
În 1996 a fost promulgata Legea 106 - cel mai complet act normativ pe linia protectiei civile, racordat la cele mai noi structuri europene ale timpului, ce a consfintit si schimbarea titulaturii institutiei, apartinatoare de Ministerul Apararii Nationale Procesul de structurare si modernizare a protectiei civile a continuat, fiind statutat prin Legea 481/2004. Profesionalismul cadrelor din Protectia Civila a fost probat în multe ocazii în acesti de ani de existenta: la inundatiile catastrofale din anii 1970, 1975, 1999, 2000 si 2001; cutremurele devastatoare din 1940 si 1977; secetele prelungite; accidentul de la Centrala nucleara-Cernobîl; accidentele  aviatice si tehnologice; alunecarile de teren cu impact catastrofal asupra localitatilor. Au fost organizate aplicatii nationale si internationale, obiectivul principal fiind pregatirea si antrenarea personalului din administratia publica, judeteana si locala, din inspectoratele, comisiile si formatiunile de la judete, localitati, institutii publice si operatori economici, a personalului propriu si din structurile subordonate, pentru implementarea în sistemul de planificare, organizare, pregatire, desfasurare si conducere a procedurilor organismelor de specialitate din cadrul NATO, ONU si UE.
În decembrie 2004, prin fuzionarea Comandamentului Protectiei Civile cu Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari si a structurilor judetene corespondente, a luat fiinta Inspectoratul General pentru Situatii de Urgenta IGSU, cu structuri similare în teritoriu si o complexa structura organizatorica de sprijin la nivelul administratiei publice centrale si locale. Componenta a Sistemului National de Management al Situatiilor de Urgenta, IGSU este elementul integrator si coordonator la nivel national al tuturor institutiilor cu atributii în managementul situatiilor de urgenta. Pornind de la ceea ce s-a realizat pe multiple planuri, specialistii protectiei civile sunt preocupati sa-si desfasoare activitatea la parametri optimi, care sa permita profesionalizarea la toate nivelurile, pentru a fi permanent în slujba comunitatii, un element de baza al societatii, generator de încredere si siguranta.

Purtător de cuvânt,
Paula Anghel