Scurt istoric al Palatului Ministerului de Interne din 1938

Încă din anul 1912 s-a pus problema construirii unui nou sediu pentru Ministerul de Interne, întrucât cel existent la acea dată era vechi şi neîncăpător. În acest scop, s-a supus dezbaterii Parlamentului şi s-a votat de Adunarea Deputaţilor şi Senat, la 8, respectiv, 13 martie 1912, o lege prin care Ministerul Domeniilor şi Agriculturii şi Ministerul Afacerilor Străine erau autorizate să predea terenuri Ministerului de Interne.
Consiliul de Miniştri autoriza, prin Jurnalul nr. 197 din 9 februarie 1912, ca Ministerul de Interne să încheie un contract cu arhitectul Petre Antonescu pentru întocmirea proiectului de construcţie şi dirijarea lucrărilor de execuţie a clădirii „Palatului Ministerului de Interne”. 
Tot în anul 1912, ministrul de Interne, Al. Maghiloman, hotăra să se alcătuiască o Comisie care să studieze necesarul de încăperi în care să îşi desfăşoare activitatea Administraţia Centrală, Inspectoratul General al Jandarmeriei Rurale, Consiliul Administrativ Permanent, Direcţiile Generale ale Serviciului Sanitar şi al Închisorilor.
În anul 1915, Ministerul de Interne elabora caietul de sarcini pentru executarea clădirii Palatului său.
La 16 februarie 1927 a fost promulgată Legea pentru declararea de interes general al exproprierii imobilelor din Bucureşti, str. Poincare nr. 38 şi 40 proprietarii moştenitorii Al. Rioşeanu pentru construcţia Palatului MAI.
Prin decizia nr. 8327K din 30 aprilie 1927, ministrul secretar de stat la Departamentul de Interne, Octavian Goga, hotăra ca arhitecţii ministerului Horia şi Lucia Creangă să se ocupe cu întocmirea studiilor pentru clădirea noului Palat al Ministerului de Interne şi întocmirea planurilor necesare. Pentru construirea palatului, administraţiile comunelor şi judeţelor urmau să doneze o sumă de bani din fondurile proprii.
Prin Jurnalul CM nr. 670 din 29 martie 1938 se autoriza Ministerul de Interne cu construirea unui nou imobil, iar elaborarea planurilor a fost încredinţată Serviciului Arhitectură din Minister, arhitectului şef Paul Smărăndescu. Pentru a stabili organizarea internă a clădirii, o delegaţie a vizitat sediile Palatului Aerului şi Marinei din Berlin şi Palatul Poliţiei şi Siguranţei din Bratislava pentru „a lua note de toate inovaţiile tehnice ce  s-ar putea adapta şi la noi”.
La data de 4 iulie 1938, Carol al II-lea dădea Decretul-Lege nr. 2397 pentru autorizarea construirii Palatului Ministerului de Interne între străzile R.Poincaré, Wilsson şi Excelsior.
La 23 august 1938 s-a organizat licitaţia pentru alegerea antreprenorului, prin Jurnalul CM 2721/28X1938 Emil Prager fiind desemnat ca antreprenor, costul total al lucrării fiind de 207.000.000 lei.
În Monitorul Oficial nr. 204 din 5 septembrie 1939 s-a publicat anunţul că Ministerul de Interne a depus la Casa de Depuneri suma de 20.690.000 lei, reprezentând preţul pentru 1.105 mp de teren şi construcţii din imobile.
Construcţia palatului a început în anul 1939. Palatul a fost gândit ca o construcţie extrem de solidă şi modernă, materialele de construcţie au fost de foarte bună calitate, instalaţiile sanitare, de încălzire şi ventilare a aerului în interiorul clădirii fiind achiziţionate de la firme străine. Aceste achiziţii au continuat şi pe perioada războiului. Conform planului, palatul avea o suprafaţă de 4 900 m.p. fiind împărţit în 3 părţi:
Siguranţa generală a Statului, în suprafaţă de cca. 1800 m.p., situată în aripa spre Strada Nouă, str. D. Brătianu (Excelsior) şi str. Academiei. Urma să aibă  subsol, parter, 5 etaje, iar et. 6 pe o porţiune de doar cca 200 m.p.
Administraţia Centrală a Ministerului Afacerilor de Interne, pe o suprafaţă de 2600 m.p., subsol, parter şi 5 etaje (limitându-se la o suprafaţă de 1000 m.p.) şi 7 etaje pe o suprafaţă de 1600 m.p., instituţia fiind situată în corpul central şi aripa laterală spre str. Academiei
Curţile Administrative, în suprafaţă de 500 m.p., erau situate în aripa spre str. Wilson,  având subsol, parter şi 5 etaje. Sub curtea interioară urma să se amenajeze un garaj pentru maşinile Ministerului şi Siguranţei.
Prin Legea nr. 424/1943, lucrările de construcţie au fost intensificate, aripa Siguranţei fiind terminată şi pusă în funcţiune.

În luna mai 1944, în baza Convenţiei încheiată cu Antepriza Hochtief-Prager,  din cauza bombardamentelor, s-au sistat lucrările pe tot timpul cât a durat starea excepţională.
Prin Decizia din  24 noiembrie 1944 a MAI, se aproba continuarea lucrărilor la Palatul MAI şi acordarea de noi fonduri.
În anii 1946- 1948 lucrările au fost efectuate de Sovromconstrucţii, iar în anii 1948-1949 s-au făcut finisajele la cabinetul ministrului Teohari Georgescu. De remarcat pentru această perioadă sumele cheltuite şi materialele extrem de scumpe folosite. Lucrările de artă pentru biroul ministrului, sala de conferinţe au fost comandate unor pictori cunoscuţi (Iosif Iser, N. Dărăscu).
Inaugurarea clădirii a avut loc pe 6 martie 1949. Palatul a fost sediul Ministerul de Interne şi al unor instituţii subordonate Ministerului, printre care Direcţia Generală a Securităţii. În subsolul clădirii a fost amenajat un arest preventiv, mulţi dintre deţinuţii politici din anii `50 trecând prin acest arest în timpul anchetelor.
Prin Decretul nr. 574 din 31 decembrie 1958, Prezidiul Marii Adunări Naţionale trece clădirea în administrarea Gospodăriei de Partid a C.C. al PMR, situaţie neschimbată până la evenimentele din 1989.
În perioada 1991 – 2006, în clădire a funcţionat Senatul României.