Scrisoare deschisa Adrian Severin - 03.04.2009

Bruxelles, 3 Aprilie 2009

Dragi prieteni,

Am fost uimiţi să primim scrisoarea datată 31 martie, 2009, în care se exprimă nemulţumirea faţă de iniţiativa de a ţine o conferinţă privind "Stabilizarea politică în Europa Centrală şi de Est după Primul Război Mondial: Căderea republicii sovietice ungare".

Scrisoarea dvs menţiona: "Credem cu tărie că Parlamentul European nu este locul pentru dezbaterea doleanţelor istorice, care nu pot duce decât la nelinişti inutile. Vom lăsa analiza chestiunilor istorice complexe în seama istoricilor de profesie, în contextul instituţional şi organizaţional academic, asigurându-ne că politica nu are nicio interferenţă". Nici că putem fi mai de acord. Dacă iniţiativa noastră v-a dus la această concluzie înseamnă că unul din principalele scopuri ale evenimentului a fost atins.

Bineînţeles, când menţionaţi Parlamentul European îmi imaginez că aveţi în gând instituţia şi nu clădirea. Altfel, Parlamentul European este -pe bună dreptate- un loc de întâlnire pentru cetăţeni europeni şi ne-europeni de diferite naţionalităţi care încearcă să înveţe şi să înţeleagă ce este UE şi cum se poate dezvolta o Europă politică unită. În acest scop şi în acest context nu cred că jocurile de fotbal, competiţiile de mâncat pizza şi expoziţiile foto arătând viaţa fericită a minorităţilor naţionale din Ungaria Mare dinainte de Tratatul de la Trianon au distrus acel rai, nici că acestea sunt de ajuns sau că ar constitui tot ce poate face cineva.

Clădirea PE trebuie să devină un spaţiu public european unde oamenii să discute şi să confrunte în mod democratic idei, percepţii, aspiraţii, temeri şi ambiţii pentru a le face convergente sau măcar compatibile cu proiectarea unităţii europene printr-un dialog pozitiv şi pe bazele diversităţii naţionale. Trecutul nostru totalitarist comunist şi evenimentele dramatice care au urmat colapsului acestui sistem dovedesc că nu se pot vindecate controverse istorice prin congelare.

Într-adevăr, adevărul istoric nu ar putea fi stabilit prin vot politic. Aşadar, conferinţa noastră nu a fost una politică. A fost al doilea eveniment de acest gen organizat de europarlamentarii social-democraţi români, după un eveniment similar dedicat poziţiei României în timpul Primăverii de la Praga (1968) şi înainte de următorul, care va fi dedicat solidarităţii româneşti cu Polonia în contextul ocupării acesteia de Germania nazistă şi de URSS (1939).  Vorbitorii au fost numai profesori de istorie: români, polonezi, slovaci şi maghiari ca naţionalitate. Audienţa a fost formată în principal din vizitatori, studenţi, tineri experţi politici, militanţi. Bineînţeles, accesul a fost liber pentru europarlamentari, iar unii dintre ei au participat la prezentare.

A  lăsa istoria în seama istoricilor nu înseamnă că istoria nu este importantă pentru restul poporului şi mai ales pentru factorii decizionali politici, cărora li se cere tocmai să facă istorie. În acest efort, evaluările istoricilor sunt important de cunoscut şi înţeles de către factorii de decizie care pot ataşa trecutului evaluarea lor ideologică şi crea o acţiune viitoare pe această bază. Când conştientizarea trecutului lipseşte, repetarea greşelilor lui este inevitabilă.

Organizată în acest spirit, Conferinţa noastră a dovedit că temerile dvs au fost nejustificate. Principalele concluzii inspirate de prezentările istoricilor privind un context istoric complex şi dramatic, în care nici România nu a fost descrisă ca un arhanghel anti-comunist nici Ungaria ca o ameninţare ereditară pentru stabilitatea democratică europeană, au fost următoarele:
1. În circumstanţele post-imperiale care au urmat Primului Război Mondial, toate statele din Europa Centrală şi de Est (ECE), relativ mici puteri naţionale emergente, atât democraţii cât şi dictaturi, au fost ghidate de scopurile lor naţionale. Naţionalismele au făcut dictaturile chiar mai rele şi au subminat, într-un final, democraţiile.
2. Principalele puteri europene nu şi-au asumat responsabilităţile internaţionale şi, fiind obtuze sau laşe sau egoiste, au lăsat statele ECE singure în confruntarea cu provocările europene.
3. În contrast cu percepţia comună asupra statelor ECE, acestea au acceptat provocarea. Ele nu au fost simple victime ale istoriei ci au fost capabile să modeleze istoria; nu au fost obiecte ci subiecţi al istoriei. Unele dintre ele au avut mijloacele pentru a fi protagonişti de succes (şi cazul României). Aceşti protagonişti şi-au promovat agenda, care în anumite cazuri a coincis cu interesele europene. Astfel, ei au fost capabili să rezolve problemele pe care marile puteri europene nu le-au rezolvat. Oprirea expansiunii bolşevismului sovietic în Europa a fost una dintre ele.
4. Pe de altă parte, calitatea de protagonist a fost obţinută prin confruntare deci a deschis răni care mai trebuie încă vindecate. Într-un final, concertarea internaţională a fost necesară pentru a face sustenabile realizările ţărilor ECE şi oferi o şansă pentru o pace de lungă durată. (Din păcate, într-o Europă westfalică  acest lucru nu a fost de ajuns.)

Lecţiile care trebuie trase de oamenii politici din istorie sunt că: i. nu trebuie ignorate niciodată suferinţele unei naţiuni înfrânte deoarece acest lucru va duce întotdeauna la extremism; ii. nu ar trebui subestimată  capacitatea ţărilor ECE ca şi creatori de istorie iii. numai o Europă politică este capabilă de a folosi cum se cuvine capacităţile ţărilor ECE, depăşind totodată caracterul conflictual al aspiraţiilor lor. Credem că nu este nimic rău în aceste lecţii.

Există două tipuri de memorie: memoria pozitivă, care agită imaginaţia în căutarea soluţiilor pentru un viitor mai bun, şi memoria negativă, care alimentează iluzia obsesivă că cineva poate lupta cu succes pentru un trecut mai bun. În paralel cu conferinţa noastră de istorici deschisă cetăţenilor europeni, în aceeaşi clădire a PE, doi deputaţi europeni, domnii Becsey Zsolt şi Tokes Laszlo, au ţinut o aşa-numită audiere privind istoria minorităţilor din Voievodina (Serbia), într-o încercare de a avansa secesionismul etnic într-o ţară care se confruntă cu acelaşi  sentiment de înfrângere şi umilinţă naţională precum cel care a caracterizat Ungaria după Primul Război Mondial şi care a condus-o spre extremismul de stânga şi apoi spre cel de dreapta. Vorbind despre accidentele geografice şi injustiţia istorică care a adus ungurilor ghinionul de a locui ca minorităţi lângă majorităţi de extracţie îndoielnică, ei au găsit soluţia în separaţie şi segregare. Conferinţa noastră, dimpotrivă, a vorbit despre unitate iar unul din mesajele sale a fost că în timp ce trecutul ne-a despărţit, viitorul trebuie să ne unească.

Niciunul dintre voi, dragi prieteni, nu a protestat împotriva audierii şi nici nu a exprimat nemulţumire legat de acest eveniment. De ce oare? Pur şi simplu pentru că, din păcate, nu v-aţi împăcat încă cu trecutul vostru; nu v-aţi acceptat încă trecutul. Fasciştii şi bolşevicii sunt acceptabili atâta timp cât au fost buni patrioţi şi au apărat Ungaria Mare. Dacă dragostea pentru Ungaria nu scuză vreun păcat, cel puţin justifică o atitudine de complacere spre păcătoşi.

De fapt, problema nu a fost dezbaterea noastră. Problema a fost că, în timp ce vă simţiţi în largul vostru când vorbiţi de istoria altora nu sunteţi încă gata să vă confruntaţi  cu trecutul vostru, să vorbiţi liber cu alţii despre istoria voastră şi, în cele din urmă, să vă iubiţi ţara magnifică cu dragostea exigentă pe care o merită. Nu sunteţi încă capabili a face diferenţa între istorie şi mitologie. Traversând deja acest drum şi ştiind cât de greu este, vă înţelegem şi vă asigurăm de compasiunea noastră.

În timpul audierii legate de Voievodina, un vorbitor maghiar a pretins că românii şi slovacii sunt maghiarofobi. (Sperăm că a fost vorba de o greşeală de interpretare.) Poate că unii dintre ei sunt maghiarofobi dar nu au o greutate reală. Problema este că există un număr din ce în ce mai mare de maghiarofili dezamăgiţi.

Vă invit să lucrăm împreună pentru a ne uni destinele în cadrul unei Europe unite, libere de teama de vechi demoni care ne-au făcut să ne luptăm unii cu alţii şi care au adus armatele româneşti la Budapesta. Să avem curajul de a recunoaşte că trecutul nostru combină lumini şi umbre şi să lăsăm trecutul istoricilor, dar acceptându-l ca atare de dragul unui viitor mai bun. Când am intrat în Uniunea Europeană am lăsat Trianonul în afară. Să nu ne întoarcem ci să integrăm moştenirea noastră istorică într-o cu totul nouă logică istorică. Într-un asemenea efort ne veţi găsi mereu de partea voastră.

Cu stimă,
Adrian Severin