Umorul in Jazz, cu Florian Lungu

Miercuri, 3 martie 2010, orele 19, la Sala Club SNC din bulevardul Tomis nr. 96, vă aşteptăm la o experienţă uluitoare: Umorul în Jazz. Florian Lungu, invitatul special al serilor de Jazz desfăşurate lunar la sala club SNC, ne va demonstra că Jazz-ul nu este „o artă sofisticată, elitistă, destinată unor spectatori cu pregătire muzicală. În anii '30 - '40 ai veacului trecut, jazz-ul era muzica de dans a vremii. Apoi a devenit o muzică de ascultat dar nu de neînţeles. Dintotdeauna interpretul (şi implicit creatorul spontan) de jazz a fost animat de o intensă bucurie de a se adresa nemijlocit auditorului, ca şi de o mare libertate de a se exprima pe sine, de a exhiba gînduri şi trăiri momentane. De la bucurie la umor nu este decît un pas, pe care m-am decis să îl parcurg împreună cu constănţenii (nu trebuie să vină toţi, sala de la SNC nu are decît cîteva sute de locuri, cu balcon cu tot). Zîmbetul (poa' să fie şi hohot) reprezintă o oportună poartă de acces spre inima clocotindă a jazz-ului", ne povesteşte Florian Lungu.

Rep. În ultimele luni aţi fost de mai multe ori oaspetele publicului constănţean, ca prezentator al unor formaţii diferite, ca om de spirit pus pe şotii şi - aşa cum se profilează în viitorul proxim - ca susţinător al unor teme legate de jazz, ilustrate audio şi video. Ne puteţi motiva aceste plăcute întîlniri?

F.L. Înainte de toate, acest „du-te vino" al meu de la şes la mare, exclusiv pe calea ferată, dovedeşte CONSTANŢA sentimentelor mele pentru receptivul dv. PUBLIC. Apoi, fără îndoială, se constituie drept un răspuns firesc la irezistibilele invitaţii ale domnului (întotdeauna domnului!) Gigi Haleţ. Încercaţi şi dumneavoastră şi veţi vedea că n-o să faceţi faţă farmecului irepresibil al domniei sale...

Rep. O întrebare retorică: vă place jazz-ul?

F.L. Oooooooooooooooooooooooooooooooo! Continui să cred că acest gen sonor este cea mai inspirată invenţie în domeniul muzicii. Şi că oferă un întreg evantai de trăiri şi satisfacţii. E şi vesel şi grav, este şi accesibil însă uneori extrem de complex, are şi substanţialitatea muzicii simfonice - reclamînd deci din partea muzicienilor cultivatori un înalt profesionalism - dar şi comunicativitatea şi pregnanţa ritmică a genurilor pop sau rock. Altfel spus, implică o iubire de o viaţă. Ba aş îndrăzni să spun că nici nu-ţi ajunge o viaţă.

Rep. Care ar fi atu-urile sale faţă de alte compartimente muzicale?

F.L. Mai întîi extraordinara vitalitate a jazz-ului, care este foarte viu şi mereu altfel, datorită faptului că el se crează, se înnoieşte chiar în timpul interpretării care apelează la improvizaţia spontană. Ascultătorul din sală se simte privilegiatul beneficiar a ceva ce se crează acolo şi atunci, anume pentru el. Iată şi motivul pentru care, pe vremea împuşcatului, jazz-ul avea statutul unei muzici tolerată de autorităţi: pe de o parte fiind mai întotdeauna instrumentală, nu punea probleme de text, iar pe de altă parte nu necesita previzionare - căci ce să previzionezi, dacă se improviza de fiecare dată altceva?

Rep. De ce acest subiect - jazz-ul marcat de umor?

F.L. De prea multe ori am auzit jazz-ul catalogat drept o artă sofisticată, elitistă, destinată unor

spectatori cu pregătire muzicală. Fals! În anii '30 - '40 ai veacului trecut, jazz-ul era muzica de dans a vremii. Apoi a devenit o muzică de ascultat dar nu de neînţeles. Dintotdeauna interpretul (şi implicit creatorul spontan) de jazz a fost animat de o intensă bucurie de a se adresa nemijlocit auditorului, ca şi de o mare libertate de a se exprima pe sine, de a exhiba gînduri şi trăiri momentane. De la bucurie la umor nu este decît un pas, pe care m-am decis să îl parcurg împreună cu constănţenii (nu trebuie să vină toţi, sala de la SNC nu are decît cîteva sute de locuri, cu balcon cu tot). Zîmbetul (poa' să fie şi hohot) reprezintă o oportună poartă de acces spre inima clocotindă a jazz-ului. Din colecţia de zîmbete jazz-istice pe care le tot strîng de vreo treizeci de ani, le-am ales pe cele mai semnificative, astfel încît, dacă le-ar vedea şi auzi, nici măcar Morocănosul dintre cei Şapte pitici ai Albei ca Zăpada să nu poată rămîne posac.