Unde-s prinţipurile de altã datã (?!) şi ucigaşii nepedepsiţi

Observ, cu mare tristeţe, că România o duce din rău în mai rău, nu atât din punct de vedere material, cât moral. Bine zicea nenea Iancu: „A! Ce coruptă soţietate!... Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul... Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr, tânăr, dar copt, serios băiat! Zice: «Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!»". Nu mai avem nici un Dumnezeu, aşa cum se spune în popor. Ne-am mânca între noi şi nu ne mai pasă de nimeni şi de nimic. Nu conştientizăm că cicatricile comunismului încă supurează, că tinerii sunt dezorientaţi, prinşi între cutumele învechite ale moşilor (a nu se citi la modul peiorativ, ci ca făcând parte din sintagma „moşi, strămoşi") şi libertatea gratuită, deşănţată şi, de multe ori prost înţeleasă, a vremurilor noastre. Nu mai ştiu încotro să se îndrepte. În casa de multe ori tradiţionalistă până în măduva oaselor o pândesc hulpav, la miez de noapte, pe Cruduţa goală. Unde este echilibrul. Poate că asta este realitatea, am ajuns o societate dezechilibrată, fără norme, fără limite, fără bun simţ. Nu mai avem mamă sau tată, credem în idoli ciopliţi la estetician şi avem ca unic scop în viaţă un trai ca al lui Becali sau iubiţi ca ai Biancăi Drăguşanu. Nu avem legi, n-avem minte. Cel mai elocvent exemplu este cel de lângă noi, de lângă oricare. Nu aveţi vecini care se cred Dumnezeu? Care fac orice numai pentru că se cred „la ei acasă" şi pe preşul de la intrarea în bloc? Nu v-aţi lovit de „catâri" care nu acceptă nimic altceva decât propria lor idee? Urma de umanitate s-a pierdut şi în faţa bietelor animale care ne încântă zilele. Dacă noi între noi, ca bipezi evoluaţi şi vorbitori ne purtăm execrabil, cu bietele animale care au avut nenorocul de a ajunge în stradă nici nu mai vorbim. Suntem bestii. Sincer, prefer un animal onest în locul unei... trestii cugetătoare care după ce îi dai un leu îţi tufleşte una-n cap şi-ţi fură portofelul. Iar cei care nu au dramul de umanitate să cruţe viaţa unui animăluţ mi se par la fel de răi şi de condamnabili precum cei care se urcă beţi la volan şi produc carnagii pe şosele. Nu există legi, este adevărat, iar criminalul scapă în ţara asta oricum, cu puţin... noroc. Într-o ţară fără prinţipuri, cum bine o descria nenea Iancu, care vrea să evolueze, dar nu se debarasează de frica de a nu avea ce mânca, cu care s-a pricopsit în anii comunismului. Şi ştiţi ce am observat? Cei care chiar nu au ce mânca sunt, de multe ori, mai umani decât îmbogăţiţii peste noapte ai democraţiei mioritice.