100 de ani de la luptele pentru apărarea Dobrogei Pe urmele istoriei omagiind eroii...

Într-o frăție de arme, sârbii s-au jerfit pe teritoriul dobrogean

Cu un efectiv de 18.868 de combatanţi, din care peste 600 de ofiţeri, divizia de voluntari sârbi a înscris pe pământul Dobrogei o pagină de mare eroism în bătăliile desfăşurate în toamna lui 1916. Pierderile suferite au fost considerabile: aproape 3.000 de morţi şi mai bine de 6.000 de răniţi. Pentru actele lor de bravură, 11 ofiţeri sârbi, în frunte cu comandantul diviziei, colonelul S. Hadjici, alături de alţi zece militari superiori au primit cel mai înalt ordin militar românesc, „Mihai Viteazul”. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/voluntari-sârbi-frontul-românesc-dobrogea )

Dispunerea forţelor militare ale Puterilor Centrale făcuse din Dobrogea unul din principalele fronturi din Balcani. Țara noastră s-a trezit angrenată într-un război pe două fronturi, cu inamici mult mai numeroşi şi mai bine dotaţi.

Se cade să pomenim de chipul strălucit în care a luptat divizia sârbo-croată, comandată de colonelul Hagici și dominată de un patriotism fanatic, ca și de o ură fără margini împotriva inamicului comun, scria istoricul Constantin Kirițescu în Istoria răsboiului pentru întregirea României.

Ce căutau sârbii în războiul nostru, pe câmpul de luptă din Dobrogea? Încă din prima zi de mobilizare, când România a declarat război Austro- Ungariei, la 15 august 1916, ni se alăturase, într-un gest de fantastică solidaritate umană, întâia Divizie sârbească. Formată din oameni care-şi pierduseră aproape tot: patrie, familie, casă. Ei vor constitui elita războinicilor veniți în apărarea teritoriilor greu încercate. Comandantul Diviziei era colonelul Stepan Hadjici, un adevărat militar plin de curaj și demnitate.

În zilele de 4 şi 5 septembrie 1916, Divizia sârbă a rezistat cu eroism atacurilor înverşunate ale bulgarilor la Pietreni. Comandantul unuia din regimentele sârbe, colonelul Matici, rănit la mână, continuă să-şi comande trupa şi moare, primind un al doilea glonţ în timp ce-şi încuraja oamenii la atac.

Peste 10 ani de la aceste lupte s-a ridicat un monument care să preamărească, pentru generaţiile viitoare, unul dintre cele mai tragice şi glorioase momente din acest război mondial.

Inaugurarea Monumentului de la Medgidia

Pentru inaugurarea Monumentului eroilor sârbi, s-a stabilit o solemnitate de proporţii. Oaspeţii sârbi sosesc, în ziua de 3 septembrie 1926, cu vaporul iugoslav „Alexandru I” la Cernavodă, unde sunt întâmpinaţi la debarcader de reprezentanţii autorităţilor civile şi militare locale. Au sosit odată cu oaspeţii militari şi un detaşament de armată iugoslavă, o fanfară şi soldaţi purtând drapelele regiunilor ce au luptat pe frontul dobrogean. Garnizoana şi Poliţia au condus pe oaspeţi să viziteze oraşul şi podul „Regele Carol”.

În ziua următoare, oaspeţii au plecat cu un tren special, din Cernavodă la 7,30, sosind la Medgidia la ora 8,30. În gara Medgidia au fost întâmpinaţi de autorităţi şi însoţiţi la locul solemnităţii.

Persoanele care au luat parte la solemnitate: oaspeţii sârbo-croato-sloveni şi colonia sârbo-croato-slovenă, general de divizie Mircescu, ministru de război, ca reprezentant al guvernului român, ministru plenipotenţiar Aurel Vasiliu, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine, general de divizie Popescu Ion, comandantul corpului 2 de armată, ca reprezentant al armatei române, general de divizie Lupescu Al., şeful Marelui stat Major, general de brigadă Vlădescu Ion, comandantul Diviziei a 9-a, foştii comandaţi de corp de armată, divizii, brigăzi şi şefii de Stat Major ai trupelor ce au luat parte la luptele din Dobrogea, după invitaţii speciale; P.S.S. Episcopul Constanţei şi clerul din Constanţa, o trupă din corpul 2 de armată, o companie de onoare, cu drapel şi muzică din Divizia a 9-a, trupele din Medgidia, reprezentanţii autorităţilor locale. La ora 9,15 a fost dezvelit monumentul sub salvele de puşcă trase de trupele prezente. Au fost depuse coroane de flori din partea familiilor regale iugoslavă şi română.

Generalul Iosupovici, cel care a comandat prima brigadă a Diviziei sârbe în Dobrogea, a luat cel dintâi cuvântul. Apoi a vorbit generalul Hadjici, care, în 1916, cu grad de colonel, a comandat eroica divizie a armatei sârbe în Dobrogea.

A impresionat mulţimea prezentă cuvântarea în limba sârbă a maiorului Lavrici, orbit în luptele de la Pietreni.

A urmat defilarea trupelor.

La orele 13,30, în sala cazărmii Regimentului II grăniceri a avut loc o masă comună la care au toastat Ciolac Antici, ambasadorul Iugoslaviei la Bucureşti, generalul Mircescu şi Raul Anastasia, preşedintele Uniunii ziariştilor profesionişti din România. Seara târziu, oaspeţii au plecat spre ţară. („Dacia”, nr. 195, 4 septembrie 1926, „Dobrogea jună”, 4 septembrie 1926, pag. 1, 8 septembrie 1926, pag. 1).

În ziarul „Marea Neagră” numărul 9, din 27 septembrie 1926, I. Rudici relatează pe pagina întâi, sub titlul „În jurul solemnităţii de la Medgidia” acest eveniment: „Ne-am îndeplinit astfel o datorie morală, o datorie de sfântă recunoştinţă faţă de un popor cu care armele ne-a înfrăţit pe câmpiile înroşite de foc ale Dobrogei. Recunoştinţa este floarea darurilor cu care Dumnezeu a înzestrat din plin neamul românesc. S-a uitat, însă, cu acest prilej, un episod în legătură cu luptele de arme ale eroicei Divizii sârbe. Pe lângă Divizia sârbă, în timpul năprasnicelor lupte din Dobrogea, era ataşată şi o ambulanţă sanitară, admirabil organizată şi echipată, a femeilor scoţiene.

Cine dintre noi, acei care au fost martori oculari, ne-şi aminteşte de desăvârşitul devotament, actele de un temerar curaj al acestor tinere fete şi doamne îmbrăcate milităreşte? Au fost clipe când această ambulanţă, pe linia frontului, sub scutul Crucii Roşii, nerespectat de multe ori de duşman, sub ploaia de gloanţe, a adunat de pe câmp pe cei răniţi spre a li se da primele ajutoare şi a-i evacua apoi la Spitalul din Medgidia, condus şi aceasta tot de doamnele scoţiene.

Prin devotamentul şi actele de eroism epic al acestor nobile fiice ale Albionului, s-au salvat de la o moare sigură mii de vieţi tinere, de luptători sârbi, ruşi şi români. Un episod de grandoarea aceasta nu trebuie uitat, nu se poate uita”.