„Am fost din categoria celor care si-au gasit fericirea la Petromidia"

„Noi, cei vechi, simţim locul acesta ca pe un copil al nostru"

1979 - începutul poveştii, anul în care s-a pus în funcţiune prima instalaţie a Combinatului Petrochimic Năvodari. 30 de ani de muncă asiduă, de provocări şi de poveste. Pentru că în perioada scursă de la inaugurarea primei instalaţii s-au strâns întâmplări demne de filele unui roman. Povestea Rafinăriei Petromidia nu poate fi spusă decât de cei care şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii simţind ce înseamnă provocarea, oameni care au văzut cum s-a născut rafinăria de la Năvodari şi au pus umărul la ridicarea ei. Poveşti de viaţă spuse pe fugă, pentru că, după cum am aflat, „mereu se întâmplă câte ceva".

„Eu am numărul de marcă 51. Sunt, în acest moment, cel mai vechi de la Petromidia. Cu vreo două luni înainte de a mă angaja aici, am venit într-o acţiune, să-i spunem, exploratorică. Ştiam exact unde este, ştiam sediul din Năvodari de la o fostă colegă de liceu, care lucra deja aici. Am fost în Năvodari, am discutat... Ştiţi, primul meu drum aici l-am făcut pe bicicletă, de la Constanţa la Năvodari. Era prin aprilie, era o zi călduroasă, cu soare, şi eram cu un tricou cu mânecă scurtă şi drumul până la Năvodari şi înapoi a însemnat faptul că seara eram ars de soare, inclusiv pe mâini. Dar venisem deja negru aici (râde)", povesteşte Dan Cămară, unul dintre cei 30 de angajaţi ai rafinăriei care au văzut începuturile ei. A ajuns, după mai bine de 30 de ani petrecuţi în slujba Petromidiei, şef de departament inginerie la Rominserv. Povesteşte că, înainte de a ajunge la Midia, a lucrat la Copşa Mică: „Eu, fiind constănţean, când am auzit că s-a deschis combinatul, am venit să văd ce-i aici. Am vrut să mă întorc acasă şi Petromidia m-a adus înapoi acasă". Iar reîntoarcerea acasă a fost de bun augur, atât în plan profesional, cât şi în cel sentimental. La Petromidia a găsit femeia care mai târziu i-a devenit soţie. O clujeancă frumoasă, care nu a vrut nici în ruptul capului că devină constănţeancă în acte. „Eu am fost din categoria celor care şi-au găsit fericirea aici, la Petromidia. A fost o întreagă politică de «legare de glie» cu căsătoriile între colegi, care era legată şi de faptul că în funcţie de asta îţi dădeau casă. Apoi s-a schimbat conducerea şi s-a ajuns la concluzia că nu este bine să lucreze amândoi soţii în acelaşi loc şi unul dintre cei doi trebuie să dispară. A fost o politică de «eliminare» a unuia dintre cei doi. La mine a fost mai simplu pentru că, imediat după Revoluţie, soţia a plecat de aici", povesteşte cel mai vechi angajat de la Petromidia.
Îşi aduce aminte că, înainte de 1989, soţia sa nu a putut să se angajeze unde ar fi vrut pentru că nu avea „«dosarul bun», cum se spunea, pentru că avea un frate plecat în străinătate": „Soţia mea a venit la vreo doi ani după ce am ajuns eu aici şi ne-am cunoscut, eram tineri. Lucram în departamente diferite, însă nu eram atât de mulţi pe aici şi ne cunoşteam între noi. Partea frumoasă a fost că ea, fiind clujeancă, a ţinut foarte mult la ceea ce înseamnă apartenenţa la acel oraş. Unul dintre motivele pentru care venea lumea la Midia, în afară de faptul că se dădeau case angajaţilor - criteriu foarte important pentru atragerea lor, era şi pentru a-şi lua «buletin de Constanţa». Aici era nevoie de oameni, care se aduceau din ţară şi, periodic, se făceau liste, care se aprobau şi primeau oamenii «cetăţenie de Constanţa», aşa cum se spunea. Dar soţia mea nu a vrut să-şi facă buletin de Constanţa. Era căsătorită cu mine şi nu a vrut să renunţe. Abia după vreo 20 de ani s-a lăsat convinsă şi şi-a schimbat buletinul (râde)". Spune că povestea de dragoste începută în rafinărie nu a avut nimic deosebit faţă de orice altă situaţie de gen. Îşi încheie povestea simplu: „În 30 de ani, noi am rămas legaţi de Petromidia, pe baza principiului japonez, că trebuie să te pensionezi de acolo de unde ai început să munceşti. Normal că noi, cei vechi, simţim locul acesta ca pe un copil al nostru. Mergi şi vezi o grămadă de lucruri pe care le-ai făcut tu...".