Arimex Comexim 2000 SRL Apel către credincioși în Postul Paștelui - „Fii milos și fii smerit!”

„Pocăiți-vă!” Matei 4:17 „Stăruiți în rugăciune, vegheați în ea cu mulțumiri” Coloseni 4:2.
 
Vremea marelui post al Paştelui, ne îndeamnă să ne îndreptăm, să facem mărturisiri din îndemnul sincer şi puternic al conştiinţei, cu părere de rău pentru faptele rele pe care le-am săvârşit, să făgăduim că de aici înainte ne vom strădui din toate puterile noastre să nu mai săvârşim astfel de păcate.
 
"Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni" (Mat. 11, 28). Aceasta este o chemare universală, a Domnului Hristos pentru toţi, tuturor fiindu-le deschisă uşa mântuirii. Aceasta usa ne este dată ca o uşă de intrare (de mântuire) prin care fiecare îşi găseşte propria cale spre mântuire. Dragostea şi mila lui Dumnezeu pentru noi a fost aceea care a dat tuturor o cale spre mântuire Biserica, şi nu a cert altceva decât pocăinţă şi abţinere de la păcate, pentru a face loc dragostei de Dumnezeu şi de oameni.

Si pentru ca să ne fie uşoară mântuirea, Dumnezeu nu ne-a dat o singură cale de pocăinţă, nici două, nici trei, ci multe şi felurite, ca, prin mulţimea lor, să ne facă lesnicioasă suirea la cer.

O primă cale de pocăinţă este mărturisirea păcatului. Eşti păcătos? Intră în biserică şi spune: „Am păcătuit!” şi ai scăpat de păcat. De această sabie, de pocăinţă, fuge totdeauna diavolul. Nu-i aşa că de câte ori cazi când mergi pe drum tot de atâtea ori te şi ridici? Fă tot aşa de câte ori păcătuieşti, pocăieşte-te de păcat. Nu deznădăjdui! Ai păcătuit a doua oară, pocăieşte-te a doua oară, ca nu cumva, din pricina trândăviei, să cazi desăvârşit din nădejdea bunătăţilor ce-ţi stau în faţă. De eşti la adânci bătrâneţi şi păcătuieşti, intră în biserică, pocăieşte-te! Biserica-i spital, nu tribunal! Nu-ţi dă pedeapsă pentru păcate, ci iertare de păcate! Spune-I Unuia Dumnezeu păcatul tău aşa: „Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut” (Ps. 50, 5), şi Dumnezeu îţi va ierta păcatul.

Când ne recunoaștem păcatele și le mărturisim, facem primul pas spre înfrângerea lor. Duhul Sfânt lucrează la mintea și la inima omului, aducându-l în acea stare, când acesta se vede păcătos și recunoaște că are nevoie de iertare și de pocăință. Adevărata redeșteptare se arată prin mărturisirea păcatelor și prin pocăință sinceră față de Dumnezeu.

A doua cale de pocăinţă, este aceea a plânsului pentru păcat. Ce greutate are această cale? N-ai nevoie să cheltuieşti bani, n-ai nevoie să mergi cale lungă, nici altceva asemănător, ci numai să-ti plângi păcatul. Plânge-ti   păcatul!   Tot   dumnezeieştile Evanghelii îti arată şi calea aceasta!


Petru cel vestit, verhovnicul apostolilor, primul în Biserică, prietenul lui Hristos, cel ce a primit descoperirea, nu de la oameni, ci de la Tatăl, după cum a mărturisit-o Stăpânul, Petru, stânca cea tare, temelia cea neclintită, apostolul cel mare, cel dintâi dintre ucenici, cel dintâi chemat, cel dintâi care a ascultat, acest Petru n-a făcut un păcat mic, ci unul foarte mare: s-a lepădat chiar de Stăpânul său. Hristos S-a uitat la Petru (Luca 22, 61); i-a vorbit cu privirea; nu i-a vorbit cu gura, ca să nu-l mustre înaintea iudeilor şi să ruşineze pe ucenicul Lui, ci a slobozit glas cu privirea. I-a spus adică: „S-a făcut, Petre, ce am spus!’.

Atunci Petru a înţeles şi a început să plângă. Şi a plâns, nu plâns obişnuit, ci plâns cu amar (Matei 26, 75). Şi, cu lacrimile ochilor lui. Petru s-a botezat a doua oară. Plângând aşa cu amar, şi-a şters păcatul său; iar după plânset i s-au încredinţat cheile Cerurilor. Dacă plânsul lui Petru a şters un păcat aşa de mare, cum nu-ţi vei şterge şi tu păcatul, de vei plânge? Nu era mic păcatul lepădării sale de Stăpânul, ci mare şi cumplit; totuşi lacrimile au şters păcatul. Plânge-ţi, dar, şi tu păcatul tău! Nu de mântuială, nici de formă, ci plângi cu amar, ca Petru! Scoate din adâncul sufletului izvoare de lacrimi, ca, înduplecat fiind spre milă Stăpânul, să-ţi ierte greşala. Stăpânul este bun şi iubitor de oameni, însuşi a spus-o: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă, să se pocăiască şi să fie viu” (Iezechiel 18, 23).
O altă cale de pocăinţă, tot atât de lesnicioasă prin care poţi scăpa de păcate este Rugăciunea! Roagă-te în fiecare clipă! Nu pregeta a te ruga, nici nu cere cu trândăveală iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dumnezeu nu-ţi întoarce spatele de-L rogi cu stăruinţă, ci-ţi iartă păcatele şi-ţi împlineşte cererea. De-ţi împlineşte cererea, când îl rogi, continuă să-I mulţumeşti, rugându-te! De nu ţi-o împlineşte, stăruie, rugându-te, ca să ţi se împlinească. Să nu spui: „M-am rugat mult şi nu mi-a dat ce I-am cerut!”. Şi asta, de multe ori, se întâmplă în folosul tău.

Dumnezeu ştie că eşti trândav şi nepăsător; ştie că dacă ti se împlineşte cererea pleci şi nu I te mai rogi; te amână, tocmai pentru că ştie că ai nevoie să vorbeşti mai des cu El şi să zăboveşti la rugăciune. Dacă atunci când eşti în atâta nevoie şi ai atâta trebuinţă, te trândăveşti şi nu stărui în rugăciune, ce ai face dacă n-ai avea nevoie de nimic? Deci şi Dumnezeu face asta tot pentru folosul tău: vrea să nu te depărteze de rugăciune. Continuă dar să te rogi şi nu te trândăvi! Multe poate săvârşi rugăciunea! Nu te îndrepta spre rugăciune ca spre un lucru de mic preţ! Rugăciunea ne iartă păcatele. Dumnezeieştile Evanghelii ne dau învăţătura asta.
O alta cale de pocăinţă este Smerenia, dupa cum ne bine arata pilda fariseului şi vameşului din Sfanta Scriptură: fariseul, lăudându-se cu îngâmfare, a pierdut toate faptele lui de dreptate; iar vameşul, smerindu-se, s-a pogorât de la templu cu rod de dreptate şi a ajuns drept fără nici o osteneală; a spus cuvinte şi a primit fapte (Luca 18, 10-14).


Domnul Hristos ne spune: „Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”. Cine caută să se prezinte mai arătos decât este, de fapt se micșorează tocmai arătând că are nevoie de recunoașterea de către altcineva a meritelor sale. Dimpotrivă, fața celui care se smerește, care are curajul să spună despre sine exact ceea ce este, adică un păcătos de rând, este ridicată de Dumnezeu dinspre pământ spre cer.

Dar mai ai şi o altă cale de pocăinţă: Milostenia, împărăteasa virtuţilor, aceea care duce iute pe oameni în bolţile cerurilor, apărătoarea noastră preabună.
Mare lucru este milostenia. De aceea şi Solomon striga: „Mare lucru este omul şi de preţ bărbatul milostiv” (Pilde 20, 6). Mari sunt aripile milosteniei; străbate văzduhul, lasă în urmă luna, depăşeşte razele soarelui, se urcă până în bolţile cerurilor. Dar nici acolo nu se opreşte, ci lasă în urmă şi cerul şi popoarele de îngeri şi cetele de arhangheli şi toate puterile cele de sus şi se înfăţişează chiar înaintea tronului celui împărătesc.

Află asta chiar din Scriptură, care zice: „Cornelie, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 10, 4). Cuvintele: „înaintea lui Dumnezeu” înseamnă: „De-ai avea multe păcate, nu te teme, că ai milostenia apărătoare!”. Nici una dintre puterile cele de sus nu-i va sta împotrivă. Milostenia îşi cere datoria, stând cu poliţa în mână. Insuşi Stăpânul ne-o spune: „Cel care va face unuia dintre aceştia preamici. Mie Mi-a făcut” (Matei 25, 40). Milostenia deci îti uşurează toate păcatele tale, oricâte ai avea.

Tot timpul, Hristos vine tainic la noi și prin chipurile smerite ale oamenilor fără adăpost, ale copiilor și bătrânilor abandonați, ale săracilor și bolnavilor, ale oamenilor singuri și întristați, flămânzi și neajutorați. «Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străîn am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşți fraţi ai Mei, prea mici, (săracilor) Mie Mi-aţi făcut» (Mat. 25, 35-40)“

Hristos Domnul ne descoperă de fapt că omul care ne cere ajutor este pentru noi o chemare la mântuire, dacă-l ajutăm, sau un obstacol în calea mântuirii, dacă-l neglijăm, căci: «Milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat»(Tobit 12, 9).

„Haideți să renunţăm la egoism, să ne întoarcem privirile dinspre noi spre cei din jur, să-i identificăm pe cei care au nevoie de ajutorul nostru şi cu darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu, să căutăm să-i slujim.

Unii au nevoie de o vorbă bună, de o mângâiere, de un zâmbet sincer şi plin de dragoste. Alţii au nevoie de o rugăciune, de un sprijin spiritual spre a ieşi dintr-o încercare, iar alţii de o bucată de pâine, o pătură, un medicament, o hăinuță, un loc în care să poată plânge și să se odihnească.
Nu este nimeni atât de sărac ȋncât să nu poată oferi un zâmbet, o vorbă bună, o mângâiere, o ȋncurajare şi nu este nimeni atât de bogat ȋncât să nu aibă nevoie de acestea!

Dacă suntem la dispoziţia Domnului, El ne pregăteşte faptele bune în care trebuie să umblăm. Haideți să umblăm, precum Hristos, cu curățire, cu smerenie, cu bunătate, să dăm o mână de ajutor…sub orice formă! Fiți buni!




Citește și:
Asociaţia „Suflete deschise”:Îndemn către credincioşi - Fii milos, precum Hristos!Să ne unim cu toții în rugăciune, post şi fapte de caritate!