Arta bijuteriilor lucrate manual, în mâinile ultimului meşter constănţean Tudorel Țigănuş - „În meseria noastră, trebuie să fii vizionar“

Prin mâinile lui Tudorel Țigănuş, bijutier din branşa veche a meşterilor constănţeni, au trecut sute de kilograme de aur şi de argint pe care le-a prelucrat. Meşter de peste 40 de ani, a fost nevoit să renunţe la preoţie pentru a făuri cele mai frumoase şi mai delicate bijuterii, adevărate opere de artă. În atelierele pe care le-a deţinut, avea zeci de angajaţi care, sub îndrumarea sa directă, prelucrau bijuterii din aur şi din argint pentru majoritatea magazinelor de specialitate din ţară. În anii ’90 avea cel mai frumos atelier de bijuterii din Constanţa, în zona Spitalului Militar, la parterul blocului BI1, iar clienţii aşteptau la rând şi câteva ore pentru a purta o discuţie despre modelele pe care le doreau a fi create de bijutier. A avut ocazia, de câteva ori, să plece în afara ţării, să-şi valorifice la un alt nivel talentul. Împrejurările şi familia l-au determinat, la un moment dat, să fie gata să renunţe la acest vis. Însă meşteşugul l-a dus mai departe. Timpul a trecut, vremurile, gusturile şi oamenii s-au schimbat. Talentul lui Tudorel Țigănuş a rămas însă acelaşi, iar constănţenii care i-au rămas clienţi fideli de zeci de ani şi cei care i-au descoperit măiestria mai târziu îi apreciază zilnic creaţiile. Cât despre a lăsa meşteşugul în mâna altor bijutieri mai tineri, maestrul Tudorel spune că vremurile actuale şi meseria din care nu ies bani imediat îi îndepărtează până şi pe cei care ar mai avea un dram de talent în această direcţie. Nici băieţii săi nu i-au moştenit talentul, însă vede o speranţă într-unul dintre nepoţi, care ar avea mâini dibace pentru o astfel de meserie.

Cum aţi început să faceţi bijuterii?

De la 15 ani, fac această meserie şi, la anul, împlinesc 60 de ani. Am ajuns fără să vreau să fac această meserie, trebuia să mă fac popă, însă din neamul meu mi-au spus că, decât să mă fac popă, mai bine meseriaş. Lucru agreat sau neagreat de familia mea. Am dat examen, eram doar nouă elevi. Trei ani am lucrat ca ucenic, iar iarna plecam la Arad, unde făceam cursuri, la Constanţa se făcea doar practică. A fost foarte frumos, erau profesori de mâna întâi, am avut de unde învăţa. În 1975, am terminat şcoala, apoi am mers în armată. În 1979, eram deja şef la o argintărie la intersecţia bulevardelor Tomis cu Lenin. Atunci, aveam un salariu de 4.000 - 5.000 de lei pe lună. Am stat un an şi jumătate acolo şi, la 25 de ani, eram şef la bijuteria din zona Dacia. Acolo lucrau 19 persoane. Toţi angajaţii mei erau cel puţin cu două serii mai mari decât mine. Am stat opt ani, nu aveam niciodată salariul sub 5.000 de lei, raportat la 2.500 de lei, cât câştiga soţia mea, care avea un loc de muncă foarte bun la Oficiul de Calcul. Mai apoi, am înfiinţat eu, pe cont propriu, o bijuterie în zona Trocadero. Am avut trei ani afacere acolo. Cu trei ani înainte de Revoluţie, s-a deschis în zona cofetăriei Trandafirul o bijuterie de lux. Investiţia la acea vreme a fost de un milion de lei, numai mahon, o frumuseţe era acolo. Stăteau oamenii la coadă pentru a discuta modelul pe care îl doreau de la mine. Se făceau bani mulţi atunci, câte 10.000 - 12.000 de lei pe lună, dar lucram12 ore pe zi, de la ora 6.00 dimineaţa. Aveam mână liberă pentru finanţare de la ATCOM. Aveam kilograme de pietre preţioase, ruseşti, foarte bune, de toate nuanţele. În 1995, mi-am înfiinţat propria firmă. La Padova, bijuterie pe care o aveam pe bulevardul Tomis, avem 40 de angajaţi. Turnam cel puţin un kilogram de aur pe zi. Avem comenzi în toată zona de est a ţării, iar ca cifră de afaceri eram al doilea pe ţară, în acest domeniu. A durat până în 2007, iar de atunci sunt aici, în zona spitalului.

Cum faceţi bijuteriile?

Eu niciodată nu am vândut aur. Atunci nu se făcea negoţ, doar se prelucra aurul. Eu lucram, când eram ucenic, până la 1 - 2 noaptea. Am creat, în anii aceştia de muncă, peste 3.000 de modele de cercei şi de inele. Cream doar când eram pe malul mării, acolo aveam inspiraţie. Dacă îmi plăcea un inel şi îl vedeam, a doua zi era pe flux, în lucru. În meseria noastră nu prea trebuie să fii întreg la minte (râde), trebuie să fii vizionar. Şi nu trebuie să fii deranjat. Meseria aceasta nouă, tehnicile noi le-am învăţat după 1990. Însă meseria adevărată am învăţat-o de la un meseriaş adevărat, armean, Kazazian Kevork, care avea o bijuterie peste drum de Casa Albă. Nu exista model de bijuterie pe care să nu îl facă. Un an şi jumătate am învăţat meserie de la el. După ce a ieşit la pensie, când aveam bijuteria la Dacia, el venea în fiecare zi la mine să-şi bea cafeaua. Din meşter nu l-am scos niciodată.

Nu aţi fost tentat să plecaţi în străinătate?

De două ori am vrut să plec. În 1983 - 1984, am plecat la turci. Acolo mi s-a spus că, dacă îmi vând maşina, în două - trei săptămâni sunt plecat. Nu am putut risca, pentru că abia ce îmi cumpărasem şi renovasem apartamentul pe banii munciţi de mine şi mi i-ar fi putut confisca dacă plecam. De supărare că nu am putut face asta, m-am îmbolnăvit de ulcer. După doi ani, am vrut să plec iar. Mi s-a dat permisiunea de a pleca doar pentru vacanţă. Nu am riscat nici atunci.

Ce fel de pietre aţi prelucrat?

Toate pietrele care există în lumea asta, de la briliante, safire, la diamante.

Cum trebuie să fie un om pentru a urma această meserie?

Trebuie să vrei să faci această meserie, să-ţi placă ceea ce faci, nu de dragul banilor, să vrei să laşi ceva în urma ta. Dacă nu vezi mâinile unui bijutier, nu ştii dacă e meseriaş. În Constanţa mai sunt doi-trei meseriaşi care pot face orice, iar înainte de ’89, erau în jur de 80.

Copiii dumneavoastră nu v-au urmat meseria şi talentul?

Dacă eu nu văd o mână care să meargă, nu simt nimic. Am doi băieţi care lucrează în cu totul altă arie de activitate, nu au nicio treabă adiacentă cu activitatea mea. Nepotul meu, care este încă mic, se pare că are o mână mai dibace. Am speranţă în el.

Mai sunt oameni care vor să ducă mai departe această artă?

Poate că mai sunt, nu prea mă interesează, mulţi văd prioritar interesul material şi nu au răbdare să devină adevăraţi meşteri.

Există vreo şcoală unde se mai învaţă o astfel de meserie?

La „Spiru Haret“, la liceu, se mai învaţă, dacă sunt doritori. Oamenii pe care i-am avut în atelier i-am şcolit pe banii mei. Iar cei care mai practică meseria asta când spun că au fost şcoliţi la mine în atelier sunt priviţi altfel, sunt oameni de bază în locurile unde sunt acum.

Cât vă ia să faceţi un inel, o pereche de verighete?

Câteva ore. De cele mai multe ori, oamenii nu-mi lasă modelul după care să le fac bijuteriile, însă atunci când vin să-şi ia marfa, este făcută exact cum şi-au dorit şi cum arată originalul sau modelul.

Cine sunt clienţii dumneavoastră?

Nu am dorit niciodată să ştiu cine sunt clienţii mei, deşi, din ce mai auzeam, erau mulţi oameni de vază ai oraşului şi din aceste vremuri, şi din trecut.

Cum este apreciat la acest moment aurul, în opinia dvs.?

Nu mai este o bună investiţie. Era acum vreo şase ani. Acum, un gram cumpărat din magazine este 180 de lei, iar la amanet, 70 de lei. Vi se pare corectă diferenţa?

Cum credeţi că a evoluat piaţa bijuteriilor în ultimii 20 - 30 de ani?

Piaţa autohtonă nu a evoluat deloc din punctul meu de vedere. Întreprinzătorii nu sunt susţinuţi şi se găsesc „n“ motive pentru a le pune piedici. Am trăit pe propria piele o astfel de experienţă.

Sursa: voceaconstantei.ro