Calendar-Ortodox 13 septembrie - pomenirea sfinţirii bisericii Sfintei Învieri a lui Hristos de la Sfântul Mormânt de la Ierusalim

În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea sfinţirii bisericii Sfintei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru, de la Sfântul Mormânt de la Ierusalim.

Ca să dea slavă lui Dumnezeu pentru fericitul sfârşit al Sinodului de la Niceea (întâiul sinod ecumenic), Constantin cel Mare a vrut sa zidească o biserică pe Golgota, locul Învierii lumii. Atunci episcopul Macarie i-a arătat împăratului locul Mormântului, acolo unde l-a păstrat memoria Tradiţiei, căci locul fusese acoperit cu pământ în timpul domniei lui Adrian (135) cu scopul de a lărgi orasul. După ce au săpat şi au descoperit Mormântul şi instrumentele Patimii, au zidit peste ele o mare biserică, a cărei sfinţire s-a făcut în ziua de 13 septembrie 335 pentru a înlocui sărbătoarea păgână a lui Jupiter Capitolin. Această sfântă biserică era atât de frumoasă şi de grandioasă, încat ea a devenit un simbol al victoriei creştinismului şi chiar un model pentru multe biserici.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Cronid, Leontie, Serapion, Straton şi Seleuc.

Fericitul Cronid diaconul, strălucind cu bunele fapte ale vieţii sale, în Mitropolia Alexandriei, au crezut printr-însul Leontie şi Serapion. Iar în Galatia cea barbară şi necredincioasă, Seleuc şi Valerian, Macrovie şi Gordian, şi Straton la Nicomidia Bitiniei. Însă Cronid, Leontie şi Serapion, după ce au pătimit multe chinuri în Egipt, legându-li-se mâinile şi picioarele, au fost aruncaţi în mare. Ale căror moaşte ieşind la uscat, s-au arătat îngeri prin vedenii la oameni credincioşi, şi le-au poruncit de le-au acoperit cu pământ. Iar cei din Galatia, Seleuc şi Valerian, Macrovie şi Gordian, chinuiţi fiind cu foc şi cu sabie şi în multe alte feluri de ighemonul ce era acolo, mai apoi de toate i-a dat să-i mănânce fiarele sălbatice, şi aşa sufletele la Dumnezeu şi-au dat. Iar ighemonul Bitiniei, după ce cu multe chinuri a chinuit pe Sfântul Straton, plecând vârfurile a doi copaci, i-au legat mâinile de acelea şi poruncind îndată să slobozească copacii la locul lor, au rupt pe sfântul în două; şi aşa şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţitului mucenic Cornelie sutaşul.

 Acest sfânt a trăit pe vremea Sfinţilor Apostoli şi este cel dintâi dintre păgâni, care a crezut. Petrecând o viaţă fără prihană, a văzut un înger care-l îndemna să cheme la sine pe Apostolul Petru, să audă de la el cele ce se cădea. şi mergând Petru către dânsul, şi spunându-i cuvântul Domnului lui şi celor ce veniseră cu dânsul, şi învăţându-l şi botezându-l i-a dat rînduială şi ocârmuirea cetăţii Schepsia. Pe care aflând-o cufundată în idoli, a botezat pe toti cu harul lui Hristos; şi chiar şi pe Dimitrie ighemonul, care a crezut cu toată casa lui. Deci sfârsindu-şi sfântul viata apostoleşte, către Domnul s-a dus.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Gordian, Macrovie, Ili, Zotic, Lucian şi Valerian.

Aceşti sfinţi au suferit chinuri pe vremea lui Liciniu. Gordian era din Capadocia, iar Macrovie era din Paflagonia, tineri de vârsta, şi desăvârşiţi în credinţa întru Hristos. Iar Zotic, Ili şi Lucian, s-au săvârşit prin sabie la Roma, după multe chinuri, din porunca lui Maxim ighemonul; însă Valerian s-a săvârşit plângând deasupra mormântului sfinţilor.


Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Petru cel din Agreia, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ioan de la Prislop.

Se spune ca un tânăr pe numele Ioan, din satul Silvasul de sus - în hotarul căruia se afla şi Sf. Locas - a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de le Prislop, ducând o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viată şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, a găsit un loc, ca la 500 metri de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivut (Silvut), unde şi-a săpat singur cu mari nevoinţe, o chilie de piatră, cunoscută până azi sub numele de "chilia" sau iarăşi "casa sfântului". Aici şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme. Spune tradiţia populară că pe când îsi facea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celalat al prăpastiei l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă Cuviosul Sihastru sau Sfântul Ioan de la Prislop.

Nu ştim cu siguranţă când a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop. Presupunem că în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui următor... El a fost este şi va fi - pentru credincioşii din părţile Hategului şi Hunedoarei - o pildă vie de sfinţenie, iar "chilia" sau "casa" lui rămâne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei ce caută cuvânt de mângâiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţa aleasă şi bineplacută lui Dumnezeu.


(Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu: "Sfinţi Români", editia 1987)

Tot în această zi, pomenirea sfintei marii muceniţe Ketevan, regina Georgiei.

Sfînta Mare muceniţă Ketevan era descendentă din familia imperială Bagration şi era strănepoata a împăratului Constantin din Kartalin (1469-1505). Devenită soţia lui David, urmaşul împăratului Alexandru al II lea din Kakheti (1577-1605), ea însăşi a condus imperiul. Pietatea profundă a împărătesei se manifesta în atenţia ei deosebită faţă de nevoile Bisericii Georgiene, în zidirea de biserici, adăposturi şi case pentru călători sau cei fără de acoperis. După moartea soţului său, Sfinta Ketevan s-a instalat în singurătate.

Constantin (numit Okayan), frate al soţului ei, a acceptat Islamul şi, urmând instrucţiunile sahului Abbas I, a trimis asasini să îl ucidă pe tatăl său care era pe moarte, împăratul Alexandru II, şi fratele său George. După ce crima a fost înfăptuită, Constantin a dat ordine să fie puse corpurile victimelor pe cămile şi să fie duse împărătesei Ketevan. îngrozită în faţa faptei de cruzime, împărăteasa i-a jelit pe nevinovaţii suferitori şi i-a îngropat la catedrală Alaverdsk. în plus, necredinciosul Constantin-Okayan a depăşit buna cuviinţă în faţa respectabilei ei văduvii şi i-a cerut mana, ameninţând cu forţa în caz de refuz.

Împărăteasa Ketevan şi-a adunat poporul din Kakheti şi a mers împotriva lui Constantin, învingând pe necuviinciosul apostat. El avu parte de o moarte lipsită de glorie împreună cu mulţi din armata persană. Sub conducerea înţeleaptă a împărătesei Ketevan, pacea şi dreptatea au fost restabilite în Kakheti. Sahul Abbas I i l-a înapoi pe fiul ei Teimuraz, care, desi trăise mai multi ani la curtea şeicului ca ostatic, îsi păstrase Credinta Ortodoxă neîntinată.

După aceea sahul Abbas, ameninţând Georgia cu distrugerea, a constrâns autorităţile feudale din Kakheti să predea o sumă de ostateci de seama. Printre ei, ca voluntar, se afla împărăteasa Ketevan. Vrând să prevină dezastrul pentru naţiunea georgiană şi Sfânta Biserică, ea a ajuns în Ispahan. Sahul Abbas a îndemnat-o pe împărăteasa să accepte credinţa mahomedană, dar a primit un refuz hotărât.

Apoi împărăteasa Ketevan a fost aruncată în închisoare, unde a petrecut zece ani, plini de suferinţele martiriului. Nici josnicia curtenilor perşi, nici propunerile viclene ale şahului de a o ridica la rangul de împărăteasă ţinutului pers, nici propunerile de mari bogăţii, nici implorările şi rugăminţile stăruitoare ale curtenilor şi nobililor perşi - nimic nu era în stare să o ademenească să pronunţe chiar şi o singură vorbă blasfemitoare împotriva lui Hristos. Nimic nu era în stare să o mişte pe cea care suferea întru Hristos.

Au atârnat-o răstignită pe un copac în formă de cruce şi au torturat-o cu cleşti încinşi. I-au pus pe cap un coif încălzit la roşu, a fost lovită cu vergi de otel şi i-au împuns trupul cu unghiile. Fumul gros din părul şi capul său arzând s-a ridicat în sus, şi binecuvintata martiră şi-a dat sufletul întru Dumnezeu în ziua de 13 septembrie 1624.

Trei coloane strălucitoare au coborât asupra trupului Sfintei Ketevan, semnificând izbânda ei spirituală. Osemintele sfintei împărătese au fost aduse la Roma la catedrala sfântului Apostol Petru, de către călugări ai ordinului Augustinilor care fuseseră martori la martiriul ei. O parte din moaşte (cinstitul cap şi mâna dreaptă a martirei) au fost date de către călugării Augustini împăratului Teimuraz I şi puse sub masa altarului din catedrala Alaverdi a sfântului Mare mucenic Gheorghe din Kakheti. Patriarhul-katolikos Zaharia (1613-1630) a numărat pe Marea Martiră Ketevan printre sfinţi şi i-a rânduit Sărbătoarea pentru 13 septembrie.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ierotei cel nou, Iviritul, ce s-a născut la anul 1686 şi care în pace s-a săvârşit.

Sfântul Ierotei s-a născut în 1686 în Grecia. Dorind să înţeleagă înţelepciunea Divina aşa cum este ea în ştiinţe şi în viaţa monahală, tânărul pios, dovedind mare abilitate şi sârguinţă, a studiat filozofia Latină şi pe cea Greaca.

După moartea părinţilor săi, vrând să îşi continue educaţia, Sfântul Ierotei a vizitat mai întâi Muntele Athos, care era renumit pentru învătăţorii săi cei mulţi. La început a fost discipolul unui anume sihastru lângă chilia Sfântului Artemie (sărbătorit la 20 octombrie), şi apoi s-a alăturat fraţilor din mănăstirea Iviron, unde a primit tunderea monahală.

Sfîntul Ierotei în curând a ajuns la Constantinopol cu treburile mănăstirii şi de acolo în Valahia, unde Domnul l-a condus să îşi continue educaţia pe care o întrerupsese. Fiind instruit de un anume călugăr cipriot, Sfântul Ierotei, prin bunele sale maniere şi-a meritat favorurile Mitropolitului Auxentius din Sofia şi a fost ordonat diacon.

După ce şi-a desăvârşit educaţia la Venetia, Sfântul Ierotei s-a întors la Sfântul Munte. S-a instalat lângă mânăstirea Iviron în sălbăticia de la Khaga. Conform mărturiei contemporanilor săi, a dus o viaţă foarte strictă de sihastru ; cu necontenită Rugăciunea lui Iisus călugărul a descoperit adâncă dragoste faţă de aproapele şi necazurile dătătoare de bucurii. La intervenţia igumenului din mănăstirea Iviron, Sfintul Ierotei a fost hirotonit preot de către Mitropolitul Iacob din Neocezareea care trăia acolo retras.

La cererea locuitorilor din Skopelo, care nu aveau preot, ascetul tăgăduitor-de-sine şi-a părăsit singurătatea. A oficiat slujbele şi a predicat timp de opt ani, împreună cu discipolii săi atoniţi, ieromonarhul Meletie şi călugării Ioasaf şi Simeon.

Simţindu-si sfârşitul aproape, Sfântul Ierotei cu trei discipoli s-a retras în insula Yura, unde erau trimişi de obicei cei osândiţi pe viaţă. Acolo după o scurtă boală el a plecat la Domnul în anul 1745. Discipolii săi l-au îngropat în acea insulă, şi după trei ani capul sau venerabil a fost transferat la mănăstirea Iviron. Mulţi bolnavi şi cei chinuiţi cu suferinţele trupeşti erau tămăduiţi prin rugăciuni către sfânt.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Articol și foto preluate de pe calendar-ortodox.ro