Calendar-Ortodox Ce sfinți sunt sărbătoriți astăzi, 9 noiembrie

În această lună, în ziua a noua, pomenirea Sfinţilor Mucenici Onisifor şi Porfirie.

Aceşti sfinţi Onisifor şi Porfirie, fiind prigoana asupra creştinilor, au fost pârâţi ca sunt creştini şi, fiind aduşi înaintea judecaţii, au stat tare şi fără de frica, mărturisind pe Hristos Dumnezeu adevărat, Făcător al cerului şi al pământului. Pentru aceasta mărturisire au suferit multe răni de bătăi, şi arsuri peste tot trupul. De aceea i-au pus pe un grătar de fier ars, şi întru toate chinurile acestea privind la câştigarea binelui celui veşnic, măcar ca pătimeau din partea celor fără de Dumnezeu, dar erau uşuraţi de către Dumnezeu. Iar păgânii aceia şi nemilostivii, văzând ca nu pot pricinui sfinţilor nici o vătămare, spre mai multa tulburare s-au aţâţat şi, legându-le cinstitele picioare de cai sălbatici, i-au gonit slujitorii, târându-i multe ceasuri peste spini şi ciulini şi peste locuri colţuroase de le rupeau carnea. Şi aşa şi-au dat sufletele lui Dumnezeu. Atunci nişte creştini, luând pe ascuns sfintele lor moaşte, le-au aşezat în satul pangheanilor, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Matroana.

Aceasta a fost în zilele împăratului Leon cel Mare, din Perga Pamfiliei. Şi măritându-se a dobândit o fiică, şi s-a dus la Constantinopol cu bărbatul ei, fiind de cincisprezece ani, şi cunoscând pe o fecioara cu numele Evghenia şi râvnind nevoinţa ei, nu lipsea de la biserici şi petrecea toată noaptea îndeletnicindu-se cu postiri şi privegheri. Aprinzându-şi mai cu căldura dragostea credinţei spre Dumnezeu, a lăsat pe fiica sa pe seama unei femei cu numele Suzana. Şi ea, îmbrăcându-se în port bărbătesc, s-a dus la Mănăstirea Sfântului Vasian; şi, prefăcându-se ca este eunuc, a fost primita de monahi. După aceea, aflând preacuviosul Vasian de cele pentru ea din dumnezeiasca arătare, a trimis-o la cetatea ce se cheamă Emesa, la o mănăstire de femei. Şi de acolo a trecut la Ierusalim. După aceea la Muntele Sinai, şi apoi la Berit, unde prin rugăciune a scos izvor de apă într-un loc sec şi uscat. După ce a răbdat multe ispite de la demoni. În urma unei arătări şi vedenii s-a dus iarăşi la Constantinopol. Şi văzând-o Sfântul Vasian, a rânduit-o să şadă la mănăstirea ce s-a numit, de la dânsa până astăzi, Mănăstirea Matroanei. Şi trăind până la o sută de ani, cu pace către Domnul a răposat.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Teoctista din insula Lesbos.

Aceasta a trăit in secolul al IX-lea şi era din cetatea Metimna, în insula Lesbos. Fiind dată de copilă la casa de fecioare, s-a făcut călugărita. Deci ajungând în vârsta de optsprezece ani, s-a dus la satul ce era acolo aproape, ca să vadă pe sora sa. Tot în acea noapte s-a întâmplat să vină la Mitilina tâlhari cretani, al căror căpitan era vestitul Nisiris. Aceştia luând robi pe toţi ceilalţi cetăţeni, au luat împreuna şi pe cuvioasa şi s-au dus. Iar a doua zi s-au oprit la insula Paros, şi, după ce au scos robii la uscat afară, şedeau şi socoteau cu câte cât să vândă pe fiecare. Cuvioasa Teoctista, găsind bun prilej, a fugit pe ascuns în pădure, scăpând cu aceasta din mâinile lor. Deci, de atunci rămânând acolo, a petrecut fericita treizeci de ani, cu rea pătimire, luptându-se cu foamea, cu gerul, cu arsura, hrănindu-se cu ierburi şi cu verdeţuri sălbatice, nefiind văzută de nimeni în vremea aceasta, ci numai cu Dumnezeu şi cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu (pentru care şi vieţuia) vorbea prin rugăciune.

Iar după ce s-au împlinit treizeci şi cinci de ani, după dumnezeiasca iconomie, s-au dus la Paros oarecare vânători, ca să vâneze în locul acela pustiu, unde petrecea cuvioasa; iar unul dintre ei despărţindu-se şi urmărind locul ca să afle vânat, a intrat într-o biserica a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla acolo, ca să vadă cele ce erau în ea. Şi după ce a văzut cele din biserica şi s-a închinat, a ridicat în sus ochii săi, şi iată a văzut în partea dreapta a sfintei mese, ca o ţesătura de pânză de păianjeni, ce se clatină de vânt; şi fiindcă a voit să meargă mai înainte ca să cunoască bine ceea ce se vedea, a auzit un glas ce-i zicea: "Stai omule şi nu te apropia, căci mă ruşinez a mă arăta ţie, femeie goală fiind". Iar vânătorul, înspăimântându-se de năprasnicul glas şi temându-se, căuta să fugă, căci se ridicaseră perii capului său, şi stau drepţi ca spinii. Iar după ce abia cu greu şi-a venit în sineşi, a întrebat pe ceea ce strigase, cine şi de unde este. Iar sfânta i-a răspuns: "Arunca haina ta ca să mă acopăr cu ea, şi apoi îţi voi povesti cele despre mine". Şi vânătorul a făcut îndată după poruncă. Iar cuvioasa, luând haina şi îmbrăcându-se, s-a pecetluit pe sine cu semnul crucii, şi aşa s-a arătat vânătorului: vedere minunată şi înspăimântătoare. Căci perii capului ei erau albi, iar faţa ei negricioasă, cărnuri însă cu totul nu se vedeau la ea, ci numai o piele, care ţinea şi cuprindea legătura vinelor şi a oaselor. Şi în scurt zicând, tot trupul ei nu se vedea trup, ci umbra de trup. Deci, după ce a povestit sfânta toate cele despre ea, s-a rugat de vânător ca, întorcându-se iarăşi în insulă ca să vâneze, să-i aducă o parte din Sfântul Trup al lui Hristos. Deci când s-a întors vânătorul, a adus cu sine dumnezeieştile Taine; pe care luându-le cuvioasa şi făcând rugăciune, s-a împărtăşit, mulţumind lui Dumnezeu. Iar vânătorul, ducându-se la vânat, degrab s-a întors iarăşi la cuvioasa, pe care a aflat-o zăcând moartă. Deci săpând în pământ, precum a putut, şi mult rugându-se sfintei ca să mijlocească pentru el către Domnul, a îngropat-o în locul acela, unde o aflase, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Simeon Metafrastul, care cu pace s-a săvârşit.


Cuviosul Simeon era născut în Constantinopol, fiind pe vremea evlaviosului împărat Leon cel înţelept în anii 886. Pentru faptele cele bune şi pentru înţelepciunea sa, a fost înălţat la vrednicia de magistru şi logofăt, şi avea multă cinste la împăratul. Deci, oarecând au mers arabii în Creta cu armata, şi au prădat oarecare sate şi cetăţi. Atunci împăratul a ales voievod pe marele şi viteazul Imerie, cu care împreună a trimis şi pe Cuviosul acesta Simeon Metafrast, să meargă soli către arabii care stăpâneau Creta, dându-le acestora amândurora puterea ca sau cu bine să supună pe arabi împărăţiei (Constantinopolului), sau să-i piarză cu arme prin război. Precum de aceasta povesteşte acelaşi Metafrast, scriind viaţa mai sus-pomenitei cuvioasei maicii noastre Teoctistei Lesvianca, care se prăznuieşte întru această zi. Împăratul îl iubea pe cuviosul şi-l cinstea, atât pentru înţelepciunea şi fapta bună a lui, cât şi pentru fireasca lui bărbăţie, priceperea şi socotinţa ce avea în războaie. Însă cu toate acestea, pururea pomenitul Simeon nu avea aplecare spre aceste lucruri amăgitoare. Ci cugeta foarte mult să părăsească lucrurile lumii acesteia şi să se facă monah. De aceea a zis către împăratul că, dacă se va întoarce biruitor de la Creta, să-i facă un dar pe care îl va cere atunci, iar împăratul i-a făgăduit ca fără de grăire împotrivă îi va plini cererea. Deci mergând la Creta împreună cu Imerie, au vorbit ca nişte soli înaintea stăpânitorilor arabilor, şi atâta i-au îmblânzit pe ei cu cuvintele lor cele înţelepte, încât fără de război i-au biruit şi i-au supus să plătească bir împăratului.

Întorcându-se biruitori la Constantinopol, s-au închinat împăratului, iar pururea pomenitul Simeon l-a rugat ca să-i dea darul ce i l-a făgăduit. Iar împăratul, neştiind ce are a cere, a dat lui Simeon mâna şi acesta a sărutat-o, socotind ca are a cere aur sau altă oarecare cinste mai mare, precum poftesc iubitorii de lume. Dar Simeon iubitorul de Hristos, mai vârtos decât iubitorul de avuţie, n-a cerut altă dăruire de la împăratul, decât ca să-l lase a se face monah. Atunci împăratul s-a mâhnit, pentru că urma să se lipsească de un aşa de înţelept bărbat şi viteaz ostaş. Însă neputând a-şi călca făgăduinţa, a îmbrăţişat cu lacrimi pe dumnezeiescul Simeon şi l-a sărutat, zicându-i: "Mergi fiule cu mila lui Dumnezeu, Căruia roagă-te şi pentru păcatele mele". Apoi, cuviosul, după ce s-a făcut monah şi a scapăt de tulburarea lumii, a scris vieţile sfinţilor câte le-a aflat. După aceea, ca unul ce era bogat şi avea putere şi închipuire, a trimis oameni în felurite cetăţi şi locuri; şi i-au adus câte vieţi de sfinţi au aflat, pe care el iarăşi le-a tâlcuit cu prea dulci ziceri. Pentru care lucru din pricina aceasta s-a numit Metafrast (adică tâlcuitor). Şi toate câte a scris sunt adevărate şi fără greşeală. Pe care şi învăţaţii italienilor le-au tâlcuit în limba italienească, şi-l au pe Cuviosul Simeon şi în sinaxarele lor, şi-l prăznuiesc ca pe un sfânt. Fiindcă mult s-a ostenit atât pentru Domnul, cât şi pentru sfinţii Lui.

Tot în această zi, pomenirea Sfintelor femei Eustolia şi Sopatra.

Sfânta Eustolia era pe vremea lui Mavrichie împăratul, fiică de părinţi evlavioşi care locuiau în Roma. Şi din crudă vârstă, dându-se pe sine cucerniciei, zăbovea în postiri şi privegheri. Fiind aprinsă de dumnezeiasca dorinţă şi lasând Roma, s-a dus la Constantinopol, unde, cercetând dumnezeieştile cinstite locaşuri şi plinindu-şi dorinţa, s-a întâlnit cu Sopatra, fiica împăratului Mavrichie, care mergea la biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din Vlaherne. Şi fiindcă fapta bună nu se poate ascunde, Sopatra ruga pe fericita Eustolia, ca să o aibă pe ea maică duhovnicească şi păzitoare trupului şi sufletului. Şi lăsând pururea pomenita Sopatra împărăţia şi îmbrăcându-se cu schima călugăreasca, a sporit întru nevoinţe şi osteneli duhovniceşti. A cerut de la tatăl său împăratul un loc potrivit şi acolo a zidit casa de rugăciuni, petrecând împreună cu Sfânta Eustolia. Pentru aceasta multe fecioare şi femei evlavioase mergând către ele, petreceau împreună viaţa cea aspră şi plină de osteneli. Iar fericita Eustolia nevoindu-se mulţi ani, şi multora făcându-se pricină de mântuire, s-a dus către Domnul cu pace, lăsând în locul său pe fericita Sopatra, care, asemenea ca duhovniceasca ei maică, nevoindu-se şi la vârful faptelor bune ajungând, s-a mutat către Domnul.


Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Antonie.

Acesta era din satul Siron, cu meşteşugul tăietor de pietre. Deci văzând pe elini că mergeau la capiştea idolilor şi jertfeau, i-a sfătuit pe ei să se depărteze de aceia, şi nefiind ascultat, mâhnindu-se, s-a dus în pustietate, şi acolo a aflat pe un rob al lui Dumnezeu, care iarăşi fugise din lume, Timotei cu numele, şi împreună cu el petrecând trei ani, şi luând de la el bunele cuvântări, s-a pogorât iarăşi către poporul rătăcit din satul său. Şi aflându-i pe ei ca săvârşeau serbare demonilor, intrând în capiştea lor, a zdrobit toţi idolii. Deci, fiind prins de ei, a fost bătut cumplit. După aceasta s-a dus la Apamia Siriei şi, rugându-se cuviosului episcop ca să-i dea voie să zidească o biserica în cinstea Sfintei Treimi, a început a o zidi. Aflând de aceasta cei din satul lui au năvălit noaptea cu săbii şi cu ciomege şi fără de mila l-au omorât pe el. Şi aşa şi-a dat duhul său lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Cristofor şi Mavra, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Ioan Colovul, care cu pace s-a săvârşit.

Sfântul Ioan, Colovul din Egipt, s-a nevoit prin sec. al V-lea în deşertul egiptean în Mănăstirea Sf. Pimen cel Mare (prăznuit în 27 august). De la numele acestei mănăstiri, mănăstirile din sălbăticie au început să se numească schituri, unde călugării se nevoiau în viaţă sfântă, în tăcere şi însingurare. Sf. Ioan era un călugăr blând, smerit şi muncitor. El a venit la acea mănăstire împreună cu fratele său, Daniel.

Odată, Sf. Ioan i-a spus fratelui său mai mare că i-ar plăcea să nu-şi mai facă griji pentru ce mănâncă sau cu ce se îmbracă şi să poată trăi ca îngerii din ceruri. Daniel l-a lăsat să meargă în pustie ca să se lupte cu ispitele. Lepădându-şi hainele, într-o noapte foarte rece, Ioan şi-a părăsit chilia şi a plecat. Însă după o săptămână, foamea l-a mânat înapoi. Ajungând la uşa chiliei, Ioan a început să bată. "Cine-i acolo?" a întrebat Daniel. "Eu sunt, Ioan, fratele tău." Daniel însă i-a răspuns, "Ioan a devenit înger, el nu mai este printre oameni." Ioan a continuat să bată însă Daniel i-a dat drumul înăuntru abia dimineaţă. Apoi i-a spus: "Tu eşti bărbat şi ca să mănânci, trebuie să munceşti."  Sf. Ioan a plâns cu amar şi şi-a cerut iertare.

După ce şi-a învăţat lecţia, Sf. Ioan s-a dus la Sf. Pimen, cunoscut pentru caracterul său hotărât, cerând îndrumare şi promiţând că va asculta tot ce-i va spune să facă. Ca să-i încerce răbdarea, Sf. Pimen i-a dat să facă o ascultare mai neobişnuită, şi anume să care apă şi să o picure pe un băţ uscat până acesta, după trei ani a înfrunzit şi a rodit. Părintele a luat din fructele bogate şi le-a dus fraţilor, spunând: "Luaţi şi mâncaţi din roadele ascultării".

Mai târziu, avva Ioan a devenit el însuşi îndrumător al multor oameni pe drumul mântuirii, printre care era şi Sf. Arsenie cel Mare (prăznuit în 8 mai) şi Sf. Taisia (prăznuită în 8 octombrie).

Sf. Ioan a fost cel care a scris Viaţa Sf. Paisie cel Mare (prăznuit în 19 iunie).

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Eladie, care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Narsi şi Artemon.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor şi de Dumnezeu purtători Părinţilor noştri Evtimie (Eftimie) şi Neofit, ctitorii Mănăstirii Dohiarului din Muntele Athos, care cu pace s-au săvârşit.

Sfinţii Eftimie şi Neofit, fondatorii Mănăstirii Dochiariu din Muntele Athos, un unchi şi nepotul său, aparţineau aristocraţiei bizantine de cel mai înalt rang. Sf. Eftimie, pe când era încă în lume, a fost prietenul Sfântului Atanasie din Muntele Athos (pe care îl prăznuim în 5 iulie), devenind ulterior novice şi discipol al acestui mare ascet. Pentru dragostea curată faţă de fraţi, pentru blândeţea şi nevoirea de a duce o viaţă sfântă, Sf. Atanasie i-a încredinţat călugărului funcţia de administrator, pe care acesta a îndeplinit-o ca şi când Însuşi Domnul i-ar fi dat-o spre împlinire.

Sf. Eftimie împreună cu alţi călugări s-au stabilit în localitatea Dafni, unde au întemeiat o mănăstire în cinstea Sf. Nicolae, numită Docheiariou pentru a aminti de ascultarea sa. Călăuzindu-i pe fraţii mai tineri, Sf. Eftimie i-a învăţat pe călugări despre importanţa trezviei şi atenţiei la tulburările sufletului, explicîndu-le că lupta creştinilor, după cum spune Sf. Apostol Pavel, "nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh". (Efes. 6:12).

Însă saracinii au tulburat viaţa liniştită a mănăstirii şi pe când călugării stăteau ascunşi în pădure ca să-şi salveze vieţile, duşmanii au ras mănăstirea din temelii.

Sf. Eftimie nu şi-a pierdut încrederea şi mănăstirea a fost reconstruită. Sf. Neofit, pe când se afla în lume, era însoţitorul împăratului Nichifor Focas (963-969). După moartea părinţilor săi, acesta s-a dus în Muntele Athos, fiind tuns la mănăstirea unchiului său, Eftimie. Înainte de moartea sa, Sf. Eftimie a lăsat administrarea mănăstirii în mâinile nepotului său.

Sub îndrumarea spirituală a Sf. Neofit mica mănăstire a devenit lavră şi datorită donaţiilor făcute de împăratul Nichifor, la solicitarea sfântului. Sf. Neofit s-a învrednicit să devină "protos" (mai-marele Consiliului Părinţilor din Sf. Munte), rămânînd acolo timp de mai mulţi ani. După renunţarea la funcţia din cadrul Consiliului, în ultimii săi ani de viaţă, Sf. Neofit s-a întors la Mănăstirea Dochiariou, unde s-a dus în pace la Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului ierarh Nectarie din Eghina, episcop al Pentapolisului.

[sfantul nectarie] Sfântul Nectarie din Eghina (n. 1 octombrie 1846 la Silivri, în Tracia, d. 8 noiembrie 1920 la Atena) a fost episcop de Pentapole şi ctitor al mănăstirii "Sfânta Treime" din insula Eghina. În 1961 Sfântul Sinod al Bisericii de Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii Ortodoxe, comemorarea lui făcându-se în ziua de 9 noiembrie.

Sfântul Nectarie s-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara. Părinţii săi, Dimos şi Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca să lucreze şi să se şcolească.

În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Chios ca să predea ca învăţător. Aici devine călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în celebra mănăstire Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui creştin bogat din insulă şi cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut să-şi completeze studiile la Atena şi să obţină, în 1885, o diplomă a Facultăţii de Teologie din capitala Greciei.

Tot în acest an, 1885, Sfântul Nectarie pleacă la Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Câţiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzând în acea vreme Libiei superioare) de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit şi predicator, secretar patriarhal şi reprezentant al său la Cairo.

Dar după doar un an a fost alungat din Egipt în urma calomniilor unor clerici invidioşi. A trebuit să se întoarcă la Atena, singur, nebăgat în seamă, dispreţuit, în mari lipsuri materiale. A rămas câţiva ani predicator (l891-1894), iar apoi a fost numit director al şcolii teologice Rizarios, care forma viitori preoţi. A rămas 15 ani în acest post ecleziastic.

În 1904, la cererea mai multor călugăriţe, a fondat mănăstirea "Sfânta Treime" din insula Eghina, devenită azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. În decembrie 1908, la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie şi-a dat demisia din postul de director al şcolii teologice şi s-a retras în mănăstirea sa din Eghina, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.

A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer de prostată care l-a chinuit un an şi jumătate. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a pictat prima icoană a sfântului.

În 1953 moaştele sale au fost mutate într-un mormânt mai frumos. Pomenirea mutării moaştelor sale se face în ziua de 3 septembrie.

Câţiva ani mai târziu, la 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul şi l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.

*

Viaţa sfântului Nectarie din Eghina, episcop de Pentapolis (după Sinaxarul Parintelui Macarie de la Mănăstirea Simonos-Petras, Muntele Athos)

Sfântul Nostru Parinte Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846, în Selibria (Tracia), din părinţi săraci dar credincioşi pioşi : Dimos şi Maria Kefala. Primind la Sfântul Botez numele de Anastasie, el dovedi încă din copilărie o mare milă şi o înclinare profundă pentru studiu. Cum mama sa îl învăţă Psalmul al 50 lea, lui ii plăcea să repete versetul : "Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale" (Psalmii 50 :15). Primind în ţara sa primele noţiuni de învăţătură, fu trimis de către părinţii săi la Constantinopol pentru a-şi continua educaţia, lucrând în acelaşi timp ca angajat într-un magazin. Tânărul băiat ramase atunci insensibil tulburărilor vieţii mondene, preocupându-se zi şi noapte doar de clădirea înlăuntrul său a omului interior după chipul lui Hristos, prin rugăciune şi meditaţie asupra scrierilor Sfinţilor Părinţi. La vârsta de 20 de ani părăsi Constantinopolul pentru a deveni învăţător in insula Chios. Acolo încuraja cu multa sârguinţa pe tineri şi pe săteni întru milostenie şi virtute, nu numai prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul însuşi al vieţii sale de privaţiune şi rugăciune. Dorindu-şi de mult să îmbrăţişeze o viaţă asemeni Îngerilor, deveni călugăr sub numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în renumita mănăstire din Nea-Moni. Căutând doar lucrurile de Sus, model de blândeţe şi supunere, se făcu îndrăgit de toţi fraţii din comunitate şi deveni Diacon un an mai târziu. Prin generozitatea  unui locuitor pios din insula, apoi prin protecţia Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu să îşi continue studiile la Atena şi să obţină diploma Facultăţii de Teologie. În  1885 ajunse la Alexandria unde la puţină vreme fu hirotonit preot, apoi deveni Mitropolit al Pentapolisului (fosta dioceză corespunzând Libiei superioare). Predicator şi secretar patriarhal, el fu trimis la Cairo, ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. În ciuda acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa şi ştia să comunice turmei sale spirituale sârguinţa pentru virtuţile Evangheliei. Dragostea şi admiraţia pe care i-o purta poporul se întoarseră însă împotriva lui. Împinşi de diavol, unii membri ai Patriarhiei, invidioşi pe succesele sale, îl calomniară, spunând ca ar căuta să îşi atragă favorurile poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al Alexandriei. Cum Sfântul nu încerca să se justifice, ci îşi punea încrederea in promisiunea lui Hristos care spune : " Fericiţi veţi fi când va vor ocărî şi va vor prigoni  şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind, din pricina mea" (Matei 5:11); el fu alungat din scaunul său şi se îmbarcă pentru Atena unde se trezi singur, neştiut, dispreţuit şi lipsit chiar de pâinea cea de toate zilele, căci nu ştia să păstreze nimic pentru sine şi îşi împărţea săracilor puţina sa avuţie. Abandonând proiectul iniţial de a se retrage în Muntele Athos, blândul şi umilul urmaş al Domnului nostru Isus Hristos, preferă -  în favoarea mântuirii aproapelui său - să sacrifice dragostea sa de a se retrage în singurătate. Rămase câţiva ani ca predicator (1891 - 1894), apoi fu numit director al şcolii ecleziastice Rizarios, destinată pregătirii viitorilor Preoţi. Profunda sa cunoaştere a Scripturilor, a Sfinţilor Părinţi şi chiar a ştiinţelor profane, precum şi autoritatea sa plina de blândeţe orientată către oameni aveau să îi permită să insufle în scurt timp acestei instituţii o înalta calitate intelectuală şi morală. Sfântul Ierarh prelua asupra lui conducerea şi lecţiile Pastoralei, dar nu înceta totuşi să îşi trăiască programul de ascet, de meditaţie şi de rugăciune a unui călugăr, adăugând la acestea înaltele funcţii de predicare şi de oficiere regulată a Sfintelor Taine, în sânul şcolii dar şi în regiunea din jurul Atenei.

Nectarie păstra însă în adâncul inimii sale o dragoste arzătoare pentru liniştea şi pacea vieţii din mănăstiri, de aceea profita de dorinţa exprimată de câteva din fiicele sale spirituale pentru a se retrage din tulburările vieţii mondene şi să pună bazele unei mănăstiri feminine în insula Eghina (între 1904 şi 1907).

In ciuda nenumăratelor griji şi dificultăţi, Sfântul veghea la instaurarea unui mod de viaţă cenobitică scrupulos fidelă spiritului Sfinţilor Părinţi. Îşi consuma fără măsură forţa trupului şi cea morală pentru instalarea clădirilor, pentru oficierea Slujbelor şi pentru conducerea spirituală a fiecăreia din ucenicele  sale. Putea fi văzut adesea lucrând grădina, îmbrăcat cu o sutana ca vai de ea, sau când dispărea ore întregi, era uşor de ghicit ca se închisese în chilia sa pentru a-şi înălţa mintea spre Dumnezeu, fixând-o  în inima sa pentru a gusta astfel dulceaţa Sfântului Nume al lui Hristos. Deşi fugea de orice contact cu lumea şi îşi limita cu stricteţe vizitele la mănăstire, renumele virtuţilor sale şi a harurilor pe care i le dăduse Dumnezeu se răspândiră în întreg ţinutul, iar credincioşii veneau la el, atraşi ca un metal de magnet. Vindeca pe numeroşi laici şi călugăriţe  de bolile de care sufereau, făcu să vina ploaia peste insula care suferea de secetă. El uşura, mângâia, încuraja... Era totul pentru toţi, putând să facă totul întru Hristos care sălăşluia în el prin Harul Duhului Sfânt. Era un apropiat al Sfinţilor şi al Maicii Domnului iar aceştia i se arătau adesea în timpul Sfintei Liturghii sau în chilia sa. În ciuda dificultăţilor care au urmat primului război mondial, el interzise cu stricteţe călugăriţelor sale să facă provizii de hrană şi ordonă să fie împărţit săracilor surplusul lor, încredinţându-se de pe o zi pe alta milei lui Dumnezeu. In afară acestor sarcini, Nectarie găsea timp să redacteze un mare număr de lucrări de teologie, de morală, de istorie a Bisericii pentru confirmarea Bisericii din Grecia în Sfânta Tradiţie a Părinţilor, adesea ignorată în vremea aceea din cauza influenţelor apusene. Trăind deci ca un Înger în trup şi făcând să strălucească în jurul său razele luminii necreate a harului, preafericitul mai avu de suferit calomnii şi acuzaţii nedrepte asupra mănăstirii sale, din partea membrilor ierarhiei. Suporta aceste încercări cu răbdarea lui Hristos : fără un murmur şi fără revoltă. Atunci fu atins de o dureroasă boala timp de peste un an şi jumătate. El îi mulţumea lui Dumnezeu că îl încerca astfel şi se străduia să ţină în secret durerea până cu puţină vreme înaintea morţii sale. După un ultim pelerinaj la o icoana a Maicii Domnului, situată nu departe de mănăstire, el anunţă ucenicilor săi plecarea sa la cer şi fu transferat într-un spital din Atena, unde după 50 de zile de suferinţe, pe care le suporta cu o răbdare care îi stupefia pe toţi cei din jurul său, îşi dădu sufletul în pace lui Dumnezeu  (pe 8 noiembrie 1920). Credincioşii din Eghina, ucenicii săi şi toţi Creştinii care îl cunoscuseră plânseră pierderea blândului şi compătimitorului ucenic al lui Hristos, care toată viaţa suportase calomnia, persecutările şi nedreptele acuzaţii, luând ca model Dumnezeiasca Pătimire a Stăpânului său. Dar Dumnezeu îi dădu slava în schimb şi, imediat după odihna sa, Minunile au început să apară şi continuă în fiecare zi şi acum pentru cei care se apropie cu încredere de Moaştele sale sau care se încred puternicei sale mijlociri.

Trupul Sfântului rămase ca prin minune neatins de vreme timp de 20 de ani, degajând o mireasmă cerească şi delicată. În 1953, când fu în sfârşit dispersat după legile naturii, se procedă la mutarea Moaştelor (3 septembrie) sale şi se constată atunci ca acelaşi parfum se degaja cu putere. De atunci nu a încetat să îşi bucure credincioşii care se apropiau de aceste preţioase rămăşite, dându-le încredinţarea ca Sfântul Nectarie a găsit calea către Dumnezeu, în casa Sfinţilor. Cultul său a fost recunoscut oficial în 1961 iar povestea minunilor sale nu încetează să fie scrisă în fiecare zi. Mormântul său, la Eghina, se numără printre pelerinajele cu cea mai multă lume în Grecia.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat.

Aceşti patru mucenici au pătimit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Ei au fost neîntrecuţi meşteri în arta cioplirii şi sculpturii în marmură., fiind conducătorii unui vestit şantier de acest fel, la Smirnum. Datorită lucrărilor de calitate ce se realizau aici, împăratul era foarte mândru de dibăcia acestor meşteri. Însă, din cei peste 600 de lucrători care se aflau pe acest şantier, mulţi erau păgâni, care nu vedeau cu ochi buni viaţa religioasă a creştinilor de aici. Aceştia obişnuiau să-şi facă semnul Sfintei Cruci ori de câte ori începeau sau terminau o lucrare, deoarece erau convinşi că numai prin puterea şi ajutorul lui Dumnezeu erau în stare să facă tot ceea ce făcuseră până atunci.

Printre aceşti creştini se aflau şi cei patru sfinţi, care primiseră Taina Sf. Botez din mâinile episcopului Chiril din Antiohia, ce se afla surghiunit în ţinutul Iliricului. Aceşti 4 mucenici, datorită râvnei lor duhovniceşti, au reuşit să atragă la creştinism pe un alt om, pe nume Simpliciu, care s-a încreştinat şi el. Imediat, păgânii cei invidioşi i-au pârât pe cei 5 meşteri la împărat, acuzându-i că aceştia conduc lucrările prin superstiţie şi magie şi că nu vor să ştie decât de credinţa în Hristos. Auzind acestea, împăratul nu a luat nici o măsură împotriva lor, dar acuzatorii au spus că ei nu vor să sculpteze chipul zeului Asclepios, un zeu socotit vindecător de către împărat. Cei 5 mucenici au confirmat că "În toate ne-am arătat ascultători, împărate, dar chipul acestui zeu nu vrem şi nu putem să-l facem". Împăratul însă, nu s-a supărat şi a trecut cu vederea neascultarea acestor meşteri, spunând că nu-i pasă cine va face statuia, dar că aceasta trebuie terminată. Aşa s-a şi întâmplat, statuia fiind terminată de alţi meşteri. Când împăratul a venit să vadă statuia terminată, el a crezut că totuşi cei 5 au realizat statuia, dar partida păgânilor s-a năpustit cu ură asupra lor, acuzându-i iarăşi cu cuvinte duşmănoase. Împăratul, văzând tulburarea ce s-a iscat, i-a încredinţat pe cei 5 meşteri unui dregător cu numele de Lampadie, ca să facă cercetări şi să liniştească lucrurile. Acesta le-a poruncit să aducă cinstire şi jertfe zeilor, dar meşterii nu au vrut. Ca atare Lampadie i-a arestat şi închis în temniţă, după care a asmuţit mulţimile păgâne împotriva creştinilor. S-au iscat răscoale şi bătăi, iar în timpul uneia dintre ele, însuşi Lampadie a fost omorât.

Auzind aceasta, împăratul s-a temut ca nu cumva rudele mortului să pornească o răscoală generală, şi ca atare s-a decis să termine cu cei 5, dând ordin ca aceştia să fie închişi de vii în sicrie de plumb şi să fie aruncaţi în apele fluviului Sava. Auzind această veste, va muri de supărare şi episcopul Chiril, care se afla şi el închis în temniţă. După câteva zile, un creştin cu numele de Nicodim a scos sicriele din apă şi a avut grijă de înmormântarea osemintelor sfinţilor.

Calendarul roman din anul 354 aminteşte de pomenirea lor, la data de 9 noiembrie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Articol preluat de pe calendar-ortodox.ro