„Ce frumos ar fi să vorbim din când în când și românește!” Acad. Ioan-Aurel Pop atenționează - graba planetei a condus la limbaje artificiale și paralele

O superbă lecție de patriotism și iubire a neamului românesc ne este oferită spre cugetare tuturor celor care nu ar trebui să ne lăsăm intoxicați de influențele nefaste ale confuziilor de termeni „împrumutați” eronat, de formule de politețe a căror folosire s-a schimbat prin „influență”.
„Serialul dedicat limbii române continuă: Limba veche și-înțeleaptă...” este titlul postării acad. Ioan-Aurel Pop pe pagina sa de Facebook, și care se constituie într-un prețios îndreptar de limbă românească.
 
 
„Există în obiceiul unor persoane publice, care vorbesc și scriu pe la televiziuni și pe la alte mijloace de difuzare în masă, tendința de a epata, de a folosi termeni prețioși, neologisme, hiperurbanisme sau, pur și simplu, cuvinte al căror sens nu îl înțeleg. Omul nu mai este copleșit de treburi, ci excedat, ceea ce a intrat oarecum în uz și se justifică.
 
Ce facem însă cu expresia «om determinat să facă un lucru», cu sensul de om hotărât să facă ceva? Determinarea înseamnă, în românește, stabilirea limitelor între care se situează un lucru, un fenomen, un fapt, dar mai înseamnă și identificare sau operație logică prin care se trece de la noțiuni generale la noțiuni mai puțin generale și cu o sferă mai restrânsă, dar cu un conținut mai bogat sau precizare a caracterelor, a însușirilor (cantitative, calitative etc.) ale unui obiect, ale unui fenomen etc. (în vederea identificării sau repartizării în categorii) sau chiar, în gramatică, precizarea sensului unui cuvânt sau al unei propoziții cu ajutorul unui determinant. Or, din moment ce în engleză determinare înseamnă hotărâre sau acțiunea de a fi hotărât, decis, gata să faci cu orice preț ceva, sensul acesta s-a preluat în românește, fără niciun motiv serios. Faptul în sine creează o imensă confuzie. De ce să fii determinat să faci ceva, din moment ce trebuie să fii hotărât să o faci? A fi determinat să faci un lucru înseamnă, în românește, să te silească cineva sau ceva să o faci. Prin urmare, este mult mai bine și mai sigur să uzăm cuvintele vechi și înțelepte, cu sensurile lor consacrate.
 
În filmele americane, se aude des expresia «You are pathetic!», ceea ce înseamnă «Tu ești jalnic!», adică slab, demn de milă, neajutorat, jenant, penibil. A traduce „You are pathetic!” cu „Tu ești patetic” este lipsit de orice logică, fiindcă, în românește, patetic înseamnă plin de patos, impresionant, înduioșător, emoționant și chiar înălțător.
 
La fel, «facility», în engleză, înseamnă un loc anume, o clădire, o unitate construită, o piesă de echipament destinată uni scop particular. Prin urmare, a traduce «facility» cu facilitate este aberant, în condițiile în care sensul cuvântului facilitate în românește este cu totul altul, anume ușurință, înlesnire, abilitate.
 
Prin poșta electronică primim adesea mesaje și ni se atrage atenția că unele au «atașament», ceea ce este, iarăși lipsit de sens în românește. Termenul «attachment» din engleză înseamnă în limba noastră anexă, element atașat, dar nu atașament. Atașament, cum se știe, semnifică un sentiment de afecțiune puternică față de cineva și nu o anexă a ceva.
 

De altminteri, e-mail-ul ne-a creat multe deprinderi proaste, între care și ideea de a începe un text de scrisoare cu „Bună!” sau cu „Bună ziua!”. Obiceiul vine, desigur, din englezescul „Hi!”, o formă familiară și uzuală de salut, tradusă cel mai adesea în românește chiar cu „Salut!”. Dar cum să-i spui cuiva în românește „Bună!” sau „Bună ziua!”, din moment ce nu-l ai în fața ta? De când e lumea, se zice la noi „Bună ziua!” când te întâlnești cu cineva pe uliță, pe drum, pe cărare, pe stradă, într-un loc public, când intri într-o încăpere etc. În stilul epistolar – vehiculat prin poșta clasică de odinioară și prin poșta electronică de acum – formulele sunt cu totul altele, dar sunt foarte numeroase și nuanțate: „Stimată doamnă X/ Stimate domnule X”, „Dragă Marine”, „Onorate coleg”, „Distinse domnule profesor” etc. De ce să nu folosim în scris o formulă de adresare existentă în loc de „Bună ziua!”?
 
Tot din engleză ne vine și frumoasa urare „Să aveți o zi bună!” sau, mai pe scurt, „O zi bună!”. S-a impus repede, ca o noutate plăcută și binevenită, ca și cum noi, în românește, nu am fi cunoscut niciodată ceva similar. Dar, oare, „Bună ziua!” ce sens va fi având? Mai demult, prin satele noastre care azi nu mai sunt, la urarea „Bună ziua!”, se răspundea „Ziua bună!” sau, mai frumos, cu „Bună să vă fie inima!”. Tot sub influența unor obiceiuri de pe alte meridiane, în adunările publice de la noi, vorbitorii care se perindă la microfon simt nevoia ca, înainte de a-și începe intervenția, să le spună ascultătorilor „Bună ziua!”. Ce rost are, când, la intrarea în sală sau în momentul întâlnirii, cei care se cunosc se salută cu „Bună ziua!”?
 
Formulele de adresare în fața unei adunări sunt „Doamnelor și domnilor” sau „Stimați participanți” ori altminteri, în funcție de situație. În niciun caz, nu este corect să spunem „Stimat auditoriu”, pentru că auditoriu înseamnă, în înțelesul primar și consacrat, sală în care se adună publicul, studenții, asistența. Or, noi nu ne adresăm unei construcții sau unei săli goale, ci oamenilor din sală. Chiar și formula „Stimată audiență” creează confuzii, fiindcă audiența este, de regulă, întrevederea acordată unui solicitant de către o persoană cu funcție de răspundere, timpul cât durează o audiență sau interesul pe care cineva îl poartă celui care i se adresează, trezirea interesului unui public numeros, influența asupra unui mare număr de persoane, o ședință publică a tribunalului în care sunt ascultate părțile și pledoariile și este pronunțată sentința. Oare „Stimați ascultători” nu ar suna mai propriu și mai pe românește?
 
De asemenea, în evul acesta grăbit și digitalizat, nici „Poftă bună!” nu mai zicem cum și când trebuie. Nu vi s-a întâmplat, la restaurant sau, pardon!, la fast-food, să vă spună chelnerul sau vânzătorul „Să aveți poftă!” și nu „Poftă bună!”? Ce va fi având rău în ea această veche și frumoasă urare de „Poftă bună?”. Ea nici nu există în toate limbile. De exemplu, englezii au „Enjoy the meal!”, adică „Bucură-te de masă!”, fapt pentru care este fără sens să spui „Good appetite!”, cum mai auzi pe câte-un român spunând, precum coana Chirița odinioară.
 
În aceeași situație se află termenul „resort”. De multe ori, firmele de prezentare ale hotelurilor sau complexelor hoteliere din România conțin formula „resort & spa”, precedată, în anumite cazuri, și de „wellness”. Acesta din urmă este un termen englezesc, neintrat în vreun fel în vocabularul limbii române și care vine de la adverbul „well”, adică bine, el însemnând o stare foarte bună de sănătate fizică și mintală. Spa este un oraș în Belgia la sud-est de Liège, vestit încă din Evul Mediu pentru apele sale minerale curative. De-aici, unii folosesc denumirea pentru orice stațiune balneoclimaterică. Substantivul comun „spa” vine însă de la inițialele cuvintelor formulării latine sanitas per aquam, adică „sănătate prin apă”. Englezii au preluat termenul „spa” ca denumire generică pentru practici de relaxare, precum masaj, gimnastică, saună, băi cu apă termală, sport etc. În limba română, termenul acesta nu a pătruns încă la nivel comun, fiind folosit doar în anumite cercuri. Cu noțiunea de „resort” este, însă, o altă poveste, fiindcă aceasta, folosită în românește, creează o serie de confuzii. Conform dicționarelor limbii noastre, „resort” înseamnă un organ de mașină care servește la realizarea legăturilor elastice dintre diferite elemente ale unui sistem tehnic sau sursă de energie fizică ori morală, suport moral, imbold, dar și domeniu de activitate sau autoritate (organ etc.) ori a ține de competența, de specialitatea cuiva, a intra în atribuțiile cuiva. În engleză, înțelesul comun al cuvântului «resort» este acela de loc frecventat pentru vacanță ori recreere. Un român, când aude cuvântul resort, se gândește mai întâi la o piesă mecanică, la un sector sau domeniu de activitate, la un motiv care te poate împinge spre ceva, dar nu la un complex de vacanță, la o stațiune sau la un hotel dotat cu bazin, sală de gimnastică, de masaj etc. Firește că, în loc să scriem mimetic «resort and spa» – ceea ce multor români nu le spune nimic – am putea foarte bine să scriem «băi și recreere» sau «sănătate și relaxare» ori altceva care să sune românește.

 
Fenomenul este îngrijorător și în ceea ce privește celelalte firme, în general. Mai ales în marile orașe, majoritatea denumirilor de magazine, instituții și alte locuri publice este în limba engleză: fastfood, snack bar, coffee shop, mega image, drinks etc. Intrarea în limba română a neologismelor farmacie, restaurant, frizerie, delicatese, patiserie etc. – devenite nume de locuri publice – s-a făcut treptat, în timp, astfel încât graiul a avut răgazul necesar să le asimileze. Avalanșa de astăzi devine, însă, copleșitoare, în toate domeniile și riscă să conducă la limbaje artificiale și paralele.
 
Ce frumos ar fi să vorbim din când în când și românește! Adică să nu mai mergem în locații, ci în locuri, să nu mai fim determinați, ci hotărâți, să nu mai avem oportunități, ci ocazii, să zicem «poftă bună», «ziua bună» etc. Ce frumos era când, după răspunsul la întrebarea «Câți ani ai?”, urma fireasca urare «Mulți înainte!» ori «Să crești mare!». Sau câtă temeinicie și așezare se desprinde din răspunsul «Să vă fie de bine!», care mai vine încă (tot mai rar) după obișnuitul «Mulțumesc pentru masă!». În câte limbi europene există astfel de replici cu tâlc? S-ar cuveni, de aceea, ca părinți și ca bunici (bunei), să-i învățăm pe micuți «limba veche și- înțeleaptă», deoarece turnarea ei în «formă nouă» vine de la sine, odată cu graba aceasta a planetei. Dar, în lipsa fundamentului limbii celei bune, a limbii «ca un fagure de miere», formele noi și pripite ajung ridicole și nu se altoiesc în mod rânduit.

Citește și:

Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop se întreabă Întâmplare sau diversiune în scandalul privind autonomia «Ținutului Secuiesc»?