#citeşteDobrogea Poezia satului dobrogean, evocată în revista „Ovidiu“ de un îndrăgostit fugit să-şi uite dorul

În publicaţia „Ovidiu“, prima revistă literară dobrogeană, fondată la Constanţa în 1898, de către Petru Vulcan, am descoperit texte de o rară frumuseţe şi poezie, de care merită să ne bucurăm şi azi, într-o lume atât de grăbită şi lipsită de orice urmă de lirism.


 
Evocarea lui F. David (din nr. 3, anul 1905) este prilejuită de o iubire neîmpărtăşită, care l-a făcut pe poet să fugă din oraşul de la malul mării, pentru a uita şi a-şi alina sufletul rănit, în decorul rural dobrogean de început de secol.
 

„Nu ştiu unde e mai bine: oraşul e un vulcan, în fundul căruia clocotesc amestecate perversitatea, minciuna, ingratitudinea, vanitatea, egoismul, avariţia, trândăvia. În oraş e cerul îngust şi 'ntunecat, soarele e rece, luna e dusă pe gânduri, stelele sunt triste, aerul înveninat, feţele mascate, inimile împietrite, trupurile moleşite, bolnave, fără pic de sânge în vine. ...

Satul e o grădină în care sunt sădite laolaltă francheţa, simplicitatea, dămicia, adevărul, bunătatea, hărnicia. La sat e cerul larg şi senin, soarele e cald, luna e vorbăreaţă, stelele vesele, aerul dătător de viaţă, feţele curate, inimile călduroase, trupurile robuste, sănătoase cu sânge înfocat în vine...”

DESCARCĂ GRATUIT REVISTA ÎN FORMAT PDF!  

Se pare însă că fuga de oraş, de „imperiul patimilor”, nu îl ajută pe îndrăgostit să-şi uite dorul, dimpotrivă:

„Când eram la oraş, doriam din adâncul inimei să fiu la ţară. Voiam să scap pentru cât-va timp din imperiul patimilor, voiam să gust din dulceaţa ce'ţi oferă pacea sfântă a unui sat... Şi astă-zi sunt la ţară. Cer larg, senin, isvor vorbăreţ de cristal, mirişti aurii în bătaia soarelui, sălcii pletoase, pomi rămuroşi, oameni simpli cu privirea vioae şi inimă deschisă. Mă împresoară tot ce am dorit! Și’i linişte… şi’i pace... şi totuşi nu mă simt bine!

Precum la oraş îmi era dor de linişte de la ţară, aşa îmi lipseşte aici sgomotul oraşului. Mă înspăimântă câte odată liniştea aceasta, precum pe un copil îl înspăimântă tăcerea nopţei...

Pe urmă, aci nu există uitarea. Aci gândurile şi amintirile îşi au toată libertatea – şi de la prima zi a venirei mele încoace, au şi început a mă năvăli, cu o îndrăsneală, cu o stăruinţă ce mă îngrozeşte”.