Constanţa de odinioara Nu aveam teatru, dar aveam artişti mari! (galerie foto)

Încă din primii ani de după Războiul de Independenţă, Constanţa a atras interesul general. Muzică de operă s-a cântat mereu, indiferent cât de modestă sau improvizată sală a oferit oraşul. Auditoriul gusta cu plăcere reprezentaţiile oaspeţilor, avea o cultură muzicală căpătată în diversele medii de unde cei mai mulţi intelectuali ajunseseră la Constanţa. 
 
Bunăoară, românca Carlota Levia, cu o bogată carieră internaţională, alături de Ludovic Wiest şi de fiul acestuia, Franz, „au  executat diverse bucăţi din «Faust» şi din «Bărbierul»“, scria presa anului 1892. „Inutil să vă mai spun succesul obţinut. Auditoriul a fost numeros şi ales, în care am distins pe miniştrii Turciei şi Spaniei, mai mulţi consuli cu familiile lor, pe directorul Căilor Ferate şi funcţionari superiori ş.a. Alaltăieri, joi, bal la Kursaal (n.r. Cazino), Marchizul de Monaco şi doamna marchiză, care sunt printre noi de patru zile, au onorat petrecerea cu prezenţa lor“.
 
Şi anul următor a venit pe litoral violonistul Ludovic Wiest, apreciat ca un Paganini al României. Constantin Nottara scria despre el: „Cine dintre noi n-a ascultat vioara lui Wiest şi n-a rămas înmărmurit de felul cum mânuia arcuşul sau cum izbea coardele răscolind în noi patimi? Şi cine nu a fost surprins de dor şi i s-a strecurat prin cuget vreo amintire la auzul unei doine sau vreunei hori intonate de vioara sa, când în fiecare notă degetele sale descopereau o simţire nouă, o iluzie pierdută, o speranţă pentru viitor?“
 
În 1894, în noiembrie, în „Farul Constanţei“ era elogiată reprezentaţia operei „Bărbierul din Sevilla“, (având libretul semnat în limba română de Eugen Marinescu), care chema melomanii în holul hotelului Victoria de pe bulevardul Carol.
 
Doi ani mai târziu, Costache Marinescu, un mare animator de spectacole muzicale, aducea la Constanţa o trupă de operetă - 16 persoane, care a prezentat un repertoriu extrem de bogat: „Mam-zelle Nitouche“, „Voievodul ţiganilor“, „Madame Cartouche“, „Mascota“, „Gentilomul de modă nouă“, „Fata aerului“, „Păunaşul codrilor“ etc.
 
În 1887, ziarul „Hora“ din Tulcea anunţa: „Suntem pozitiv informaţi că vom avea în mijlocul nostru pe ilustrul comediant d. M. Millo. Este o distinsă onoare ce se face Dobrogei, şi în special oraşului Tulcea, şi suntem mai mult ca siguri că oricine va alerga să vadă pe regele artiştilor noştri, pe părintele teatrului naţional din România“.
 
Matei Millo va reveni în Dobrogea, de data aceasta la Constanţa, în 1895. „Millo a tras la hotel Carol. Peste drum de gară, unde este astăzi Tribunalul, era halta Tomis. Aici se lua trenul pentru a merge la plaja de la Vii, unde astăzi sunt docurile; Millo intervine şi primeşte autorizaţia să joace în haltă, care nu era decât o baracă.
 
Artiştii, ajutaţi de copii şi de ţigănuşi vâcsuitori de ghete, care aveau în schimbul serviciilor «intrarea gratis», colindau cafenelele pentru a cere scaune cu împrumut. Din port au făcut rost de o pânză mare cu care se acopereau cerealele pentru a alcătui «plafonul» teatrului. Pe nişte căpriori se improviza scena, se lega o pânză în loc de cortină, iar două perdele, la dreapta şi la stânga, formau cabinele. În loc de trepte se aşezau lăzi de portocale. Construcţia aceasta începea pe la orele 6 după-amiază, când venea ultimul tren cu vilegiaturişti de la Vii. Şi tot artiştii trebuiau să numeroteze cu cretă scaunele. După reprezentaţie urma demontarea teatrului, care trebuia s-o îndeplinească aceiaşi «constructori», dacă voiau să aibă carteaua în baza căreia puteau mânca la restaurant. (...)

 
La Constanţa, Millo avea însă reţeta asigurată căci Sturdza-Viţel, care avea un castel pe malul Mării, cumpăra regulat 34 bilete, câte trebuiau pentru acoperirea cheltuielilor. El venea la teatru însoţit de nevastă-sa, coana Raluca  - «Prenţesa» - şi lua loc în rândul întâi, pe două fotolii puse ceva mai la o parte, «Scaunele Beizadelei». Trupa a fost nevoită să părăsească halta şi să amenajeze un fel de şopron de sub hotel Metropol, din pricina vântului premergător al toamnei, care umfla pânza ca un balon“.
 
Se jucau pe rând: „Doi filosofi“, „Coarda simţitoare“, „Bărbierul din Sevilla“, „Jianu“. Millo avea 81 de ani şi o mare poftă de a convinge publicul.
 
Doi ani mai târziu, Teatrul Naţional din Bucureşti întreprinde un lung turneu prin localităţi precum Bacău, Bârlad, Botoşani, Brăila, Buzău, Călăraşi, Caracal, Câmpina, Craiova, Dorohoi, Huşi, Iaşi, Giurgiu, Galaţi. Printre acestea era enumerată şi Constanţa, deşi toate aveau săli de teatru apte pentru a găzdui spectacole date de Teatrul Naţional, singură Constanţa era vitregită. Ca şi astăzi, de altfel!
 
Un intelectual local despre care se ştie prea puţin astăzi, M. Polizu Micşuneşti, ajuns pentru puţin timp primarul Constanţei (iunie 1900 - septembrie 1901), cu studii filologice în Germania, cu activitate diplomatică - secretar şi însărcinat cu afaceri la Legaţia română din Berlin, este cunoscut ca dramaturg şi apoi director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Autorul pieselor „Lăcrămioarelor“, „Lizi“, „Judecată şi osândă“ „Flori de piatră“, „Pământul“, „Spre ideal“, „Sburătorul“ şi „În zarea nouă“ a fost decorat cu „Bene Merendi“ clasa I. Prezenţa actriţei Aristiţa Romanescu şi a actorului Constantin Nottara pentru prima dată la Constanţa este legată de numele piesei lui M. Polizu Micşuneşti „La treizeci de ani“. Cei doi mari actori au venit la Constanţa şi Tulcea, în mai multe stagiuni, cu această montare a lui M. Polizu Micşuneşti.
 

C. Ionescu, cupletistul de la „Junion“, dar şi de la teatrele „Bossel“, „Dacia“ sau grădina „Stavri“, cel care a imaginat-o pe Coana Chiriţa a lui Alecsandri la Budapesta, Viena şi Paris, cu un repertoriu de canţonete, cuplete şi comedii fără pretenţii, dar gustate de public, făcuse mai multe turnee la mare, în vara anului 1882, şi apoi în 1892. Era, deci, bine-cunoscut şi apreciat.
 
„Cu respect vin a vă ruga să binevoiţi a da cuvenita autorizaţie, spre a juca două reprezentaţii, d-lui Constantin Nottara cu trupa sa, în serile de 16-17 martie 1907, în sala «Elpis», obligându-se a se supune la toate legile comunale şi poliţieneşti“, cerea impresarul voie de la primărie.
 
Anii treceau, trupele mari de actori veneau la Constanţa vara, dar  o sală potrivită pentru ele şi pentru publicul constănţean nu exista. În „Anuarul presei dobrogene şi al lumii politice“ din 1927, găsim mai multe reclame ale proprietarilor de săli de teatru din localitate: „Arena Grand Teatru şi Cinema. Proprietar, D. Tranulis, bulevardul Ferdinand, Constanţa. Local vast, bine aerisit, rulează cele mai celebre filme. Trupă permanentă de artişti care joacă comedii şi reviste de actualitate. Orchestră clasică. Preţuri populare. Amenajat special pentru iarnă cu sobe“. „Teatrul Cinema «Regal», sala «Carol», Constanţa. Se rulează cele mai mari filme şi pasionate. Salon aerisit şi perfectă curăţenie. Pentru iarnă, încălzit bine.“
 
Ionel Băjescu Oardă, muzicianul care şi-a dăruit 50 de ani de teatru, povesteşte cu deosebit pitoresc despre anii săi petrecuţi în mediul cultural al Constanţei, înainte de venirea secolului XX    (Băjescu-Oardă, Ionel. „Di Granda. 50 de ani de teatru. 70 de ani de cântec“. Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din RSR, Bucureşti, 1969).
 
„În fiecare an, vestiţii actori de la Teatrul Naţional din Iaşi, Cîrjă şi Penel, în apogeul carierei lor pe atunci, făceau vara stagiune regulată la noi, împreună cu frumoasa Aglae Pruteanu. Am văzut atunci piesele de mare efect: «Don Cezar» de Bazan, «Nepotu-i salba dracului» şi «Don Vagmistru». Şi parcă era un făcut: nu mă dezmeticeam bine din farmecul cuvântului românesc, de farsele şi glumele spumoase ale lui Penel şi ale Aglaei Pruteanu, că opereta originală românească, având în frunte pe Alexandru Bobescu - dirijor, actor, compozitor, tenor, autor şi animator - îşi făcea apariţia la «Capato» aproape o stagiune întreagă, cu «Crai nou», «Păunaşul codrilor» şi «Orfanul de la Dorna».
 
Tot la Constanţa am văzut-o pentru prima oară poate pe cea mai mare artistă de operetă pe care am avut-o noi, pe Nora Marinescu, care, la vârsta de 14 ani, a creat în trupa tatălui său, Alexandru P. Marinescu, rolurile principale din «Pericola», «Păpuşa», «Mam’zelle Nitouche», «De-aş fi rege», «Fata mamei Agnot», «Mascota», «Clereta în concentrare» şi multe altele. Printr-o favoare, pe care m-am luptat ca s-o capăt, am asistat eu - copilul de zece ani - la nenumăratele repetiţii, îmbrăţişat şi tolerat atât de Direcţie, cât şi de mica Nora... Datorită priceperii, perseverenţei şi corectitudinii directorului ei, această companie de operetă a vieţuit ani îndelungaţi. În nesfârşitele ei peregrinări de-a lungul şi de-a latul ţării, ea a purtat pe cei mai renumiţi artişti de operetă ce i-am avut. În sfârşit, tot la Constanţa am văzut pentru prima oară «O scrisoare pierdută»: aveam nouă ani...“
 
Un alt coleg, Iuliu Menachim, se dovedise încă de pe băncile şcolii un mare admirator al teatrului, iar mai târziu va deveni într-atâta de fanatic, încât toţi banii şi-i va cheltui ca să aducă actori din Bucureşti pentru a juca la Constanţa, făcându-le viaţa mai plăcută acolo şi, de multe ori, scoţându-i din încurcăturile băneşti ale unor turnee nenorocoase.
 
Povesteşte scriitorul şi publicistul Pericle Martinescu: „Pe atunci (1914), la Constanţa, reprezentaţiile teatrale erau foarte rare, date de ansambluri venite în turnee, în mica sală «Elpis» a comunităţii greceşti, unde abia puteau încăpea spectatorii favorizaţi care, prin relaţiile sau poziţiile lor sociale, puteau obţine mult râvnitele bilete. Acestea erau distribuite prin birouri sau prin magazine de un «agent teatral» (agilul Movit, cunoscut de toată lumea), care le împărţea pe sprinceană, în primul rând prietenilor şi persoanelor de vază, socotite demne să se bucure de asemenea rare ocazii artistice. Noi, elevii, ne mulţumeam să ne ducem la gară şi să-i privim pe artişti la coborârea din vagonul special tras pe o linie de garaj.
 
Am fost şi eu de câteva ori, şi în felul acesta am putut să-i văd, în costume de stradă, pe unii dintre reprezentanţii de frunte ai teatrului românesc de atunci, ca Ronald Bulfinschi, Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Agepsina Macov, G. Storin, V. Maximilian, Iancu Brezeanu, Ion Manolescu, Ion Sârbul şi alţi «monştri sacri» a căror descindere în oraş constituia totdeauna un eveniment de mare senzaţie“ (Martinescu, Pericle. „Visul cavalerului“. Constanţa, Ex Ponto, 1998, p. 63).
 
În 1912, un grup de actori tineri ai Teatrului Naţional începe istoria spectacolelor româneşti cu piese antice în aer liber. Printre interpreţi: Lucia Sturdza Bulandra, Tony Bulandra, Ronald Bulfinsky, formaţi la şcoala de teatru a lui Alexandru Davila.
 
Ce vremuri, ce lume!