deieri-deazi.blogspot.ro Sulina - Cosmopolisul de altădată

Destinația călătoriei noastre de azi în lumea interbelică: Sulina. Companionul: unul dintre cei mai cunoscuți reporteri din perioada interbelică, cel care alături de Geo Bogza a pus bazele reportajului literar românesc: Filip Brunea Fox. De ce Sulina? Pentru că e “un loc unde ești cu un picior în Delta Dunării și cu celălalt pe plaja Mării Negre”, după cum îl caracteriza Jean Bart. Și pentru că Sulina are farmecul locului în care un vechi cuib de piraţi levantini s-a transformat la sfârșitul secolului al XIX-lea într-un orășel modern, cosmopolit și prosper. Să privim însă Sulina prin ochii reporterului interbelic:
 
“Întâi e Dunărea. La cinci metri distanţă de mal se desfăşoară paralel cu canalul un rând lung de case cenuşii: strada principală. Îndărătul ei, altă stradă în același ton. Şi apoi, la fel aliniată şi silindu-se prin câte un turnuleț sau balcon turcesc de lemn să se uite peste capetele celorlalte două, spre fluviu, a treia stradă. Aceasta e Sulina. Trei străzi, ce nu ocupă în lăţime 200 metri. În spatele lor începe cât vezi cu ochii balta, cotropită de păpuriș, asediată de ţânţari, turburată de cea mai sgomotoasă broscărime. Pe malul dimpotrivă, pe o limbă de teren verde din depărtare, sunt şantierele Comisiei Europene. Apoi sinilie, marea.”
 
Epoca de glorie a Sulinei a coincis cu perioada în care aici a ființat Comisiunea Europeană a Dunării (1856 – 1938), un organism internațional înființat după încheierea Războiului Crimeii (1856) care asigura neutralitatea Mării Negre și libera circulație pe Dunăre. La sfârșitul secolului al XIX-lea Sulina avea cu ceva mai mult de 5000 de locuitori. Era considerat un loc cu o importanță militară deosebită, deoarece controla “intrarea oricărui bastiment de război de pe Mare pe Dunăre, prin canalul Sulinei”. Pentru aceasta la Sulina fuseră amplasate “două faruri mari și unul mic în curtea palatului Comisiunei Europene. Unul din cele 2 faruri este înaintat de la țărm, la 1500 metri, pentru a înlesni orientarea navelor ce sosesc din depărtare în direcțiunea Sulinei; celălalt far este de partea de jos a canalului, pe țărmul Mărei chiar, spre a ilumina vaselor în timpul nopței intrarea lor in port”. (cf. monografiei „Dobrogea și gurile Dunării – semnată de lt. Athanasie Napoleon – 1896).
 
În anul 1934, atunci când reporterul Filip Brunea Fox vizita Sulina, orașul era deja pe cale de a-și pierde prosperitatea de altădată, dar era înăluit încă de un farmec aparte:
  
Palatul Comisiunii Europene - 1934
“Văzut din vapor, aspectul acestui port “internațional” liniştit, incendiat de soarele ce mătăseşte lemnul vechi al balcoanelor, udă coviltirul cafenelelor multe, e atrăgător. De cum ai descins însă, clădirile de lemn, animația redusă, îţi spun că viaţa aici e pe fluviu, că orăşelul aşteaptă un vânt favorabil, să-şi ia zborul pe apă. În faţa debarcaderului Palatul Comisiei Europene. Singurul în întregime de piatră. În afară de faimoasa „bară”, Sulina se bucura până acum câţiva ani de un hatâr la care jinduiau toate porturile noastre: nu ştia ce e vama. Vă amintiţi legendele ispititoare circulând pe seama localităţii acesteia, binecuvântate? Sulina, un fel de ţară a lui Cremene, nu-ţi cerea decât să te deranjezi până la dânsa, ca să te îmbrace în fir, pentru o nimica. Era idealul negustoraşilor din porturile mici de alături, prima ispravă matrimonială a însurăţeilor din Galaţi, Tulcea şi Reni: să se repeadă în porto-franco ca să se înţolească ieftin, să târguiască niscaiva mătăsărie pentru mireasă, ceva delicatese pentru nuntă. Vă închipuiţi complimentele!
- Ce bună haină! Ce fini ciorapi! Ce cămaşe frumoasă! Cum le-aţi plătit?
- O bagatelă! Le-am luat din Sulina pe costul fabricei.
Dar şi viaţa legendelor e limitată. De câţiva ani încoace, acest port privilegiat a trecut în rândul celorlalte. Se pare însă, considerând făgăduiala recent făcută de
ministrul finanţelor la Conferinţa Dunăreană, că Sulina îşi va recăpăta curând privilegiul.
În partea terminus a oraşului, la nord, cu vederea spre fluviu şi alta spre farul ce luminează gura Dunării vomitând în mare, se înalţă severă clădirea Comisiei Europene. E palatul senorial ce inspiră respect şi smulge pălăria de pe capetele tuturor locuitorilor ce nu-s funcţionari la „Comision” (cum spun ei). E ca o reşedinţă de guvernator, ce-şi întinde ocrotirea şi influenţa pe o distanţă

apreciabilă. Totul participă la acest privilegiu impresionant. Clădirile înalţilor ei funcţionari, cele mai frumoase din orăşel; vaporaşele cu pavilion şi inscripţie C. E. D., cele mai sprintene şi luxoase englezoaice, olandeze şi italience, soţii şi fiice de inspectori sau consuli, cele mai nostime. Într’un cuvânt ce e mai chipeş şi mai luxos, poartă stampila C. E. D.-ului.
Restul orăşelului nu interesează decât sub raportul unicului hotel unde se pot adăposti călătorii, al singurului restaurant cu bucătărie grecească şi celor câteva cafenele cu produse foarte limitate.”
  
COSMOPOLIS
  
Pe chei
“Sulina e un târg de lemn. Igrasia pândeşte tot ce-i cărămidă, preface în câteva luni zidul cel mai trainic într'o pastă umedă şi rece. Toate casele sunt de scânduri, gri de propria lor bătrâneţe, mohorâte, ca şi cum ar sta vecinic în ploaie. Dar şi terenul infiltrat de bălţile din preajmă, e şubred, moale. Cu vremea construcţiile, chiar aşa uşoare cum sunt, le scapă piciorul, se strâmbă, rămân într’o rână. Nicicând expresionismul n’ar fi realizat efecte aşa de groteşti!
Trei sferturi din casele orăşelului sunt înclinate pe o coastă, cu balcon turcesc cu tot, ca nişte oameni ce-şi ţin cu palma falca îndurerată. E un amănunt care contribuie la sentimentul încercat de vizitatorul străin, că locuitorii de aici trebuie să fie bănuiţi de spleen, secătuiţi de malarie, ca şi adăposturile lor fragile, ce se clatină şi gem de câte ori vântul marin se abate în port.
„Salonul” frizerului, de pildă. În vitrină un vapor în miniatură pus între două borcane cu lichid verde şi roşu, apoi firma de afară solidă şi chiar colivia cu piţigoi spânzurată de uşă, sunt elemente ce sugerează o înjghebare serioasă, temeinică, „de încredere”. Dar cum pui piciorul înăuntru, îţi dai seama că ai fost indus în eroare, ca de obrajii aprinşi ai unui tuberculos. Podeaua începe să joace, pereţii să se scuture, şi chiar lampa să capete un balans ca într’o corabie asediată de valuri. Priveşti timid şi încurcat în jur. Dar patronul a ghicit că eşti un străin şi râde.

- Aşa-s toate casele aici. În fiecare an pereţii se scoboară cu câţiva centimetri. Pământul e muiat de apă. Nu veţi găsi un plafon în toată Sulina care să nu fie sprijinit în mijlocul lui de un stâlp. Ne-am deprins. Nu ne temem de accidente. Casele noastre au învăţat şi ele să fie mlădioase, să suspine, să se vaite, dar să nu se prăbuşească!
Cu ce se ocupă locuitorii de aici? E un mister al tuturor porturilor din lume. E o întrebare ce obţine răspunsuri evasive. Până acum cinci ani, când Comisiunea Europeană lucra activ, jumătate din populaţia portului era angajată în serviciul ei. Şomeurii oftează după vremurile acelea, când lucrările canalului reclamau sute de braţe, când dragele harnice utilizau zeci de specialişti, când portul svâcnea de mulţimea vapoarelor.
Astăzi e linişte. Rare nave străbat, leneşe, canalul. Barcagii dorm în găoacea de lemn legată de cheiul gudronat, stingheriţi arare de un pasager ce vrea să treacă dincolo, la şantier. Nici un vehicul de uscat.”
  
O duminică în Sulina de altădată
 
Farmecul Sulinei de altădată era dat și de amalgamul celor “20 de nații” de care aparțineau locuitorii orașului. Întâlneai în Sulina în majoritate români și greci, dar și ruși lipoveni, ucrainieni, armeni și evrei, turci și tătari, bulgari, sârbi, albanezi, germani, italieni, englezi, polonezi, francezi, maghiari și chiar austrieci.  Jean Bart scria în romanul “Europolis” că „toate neamurile de oameni, toate seminţiile se întâlneau aici; drojdia lașă a Levantului dospea la un loc înfrăţită cu trufașa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool.”
 
Filip Brunea Fox imortaliza în reportajul său “Farmecul Dunării: Sulina” câteva instantanee culese în această lume cosmopolită într-o zi de duminică a anului 1934:
 
 Sulina - 1910
“În faţa cafenelelor, marinari greci cu şepci smolite şi pipe de antracit, sorb cafeluţe şi vorbesc repede. Funcţionari bruni, care şi-au pus toată eleganţa în tocurile pantofilor de tennis exagerat de înalte, joacă table şi râd pe italieneşte. Mai încolo, strânşi câte zece în jurul unui ceainic, pescari bărboşi şi bronzaţi duc paharul la gură cu amândouă mâinile şi discută liniştit o chestie pe care n’o pot înţelege decât ruşii. Înspre cercul marin, în zona liberă, se bea vin grecesc. Pe masă, tot afară, tronează un clondir respectabil, plin de o licoare blondă ca mierea distilată. Doi căpitani graşi şi rumeni îl contemplă taciturni. Din când în când unul din ei umple paharele, le sorb repede cum pui o iscălitură şi mormăie satisfăcuţi. Cârciumarul, care-i cunoaşte, îmi spune că sunt olandeji. Toate neamurile!
 
Se apropie seara. Pilotina de inspecţie a Comisiunii s’a întors acasă. În port liniştea din timpul zilei se umflă, pune peste cuprins un clopot pneumatic. Muncitori, ducând câte un calcan băşicat şi turtit ca o lipie, trec grăbiţi. Din sus, dinspre mare, o dragă uriaşă cu o spinare de fier, crenelată ca a monştrilor preistorici, se târăşte greoaie. Peste puţin a luat loc în partea cealaltă a fluviului, între alte două drage, de aceeaşi dimensiune.
 
E Duminică. Maşina de curse ce duce tineretul la plaja din apropiere a făcut ultima călătorie. Sulinienii, afară de ţânţari şi un cinematograf de mână, ce funcţionează numai la sărbători, n’au nici o distracţie. Comisiunea europeană s’a îndurat şi le-a ridicat la mare, o baracă de scânduri botezată pompos Cazino. Se dansează la lumina jumulită a unei lămpi cu petrol, se bea un şpriţ, şi se priveşte de pe un fel de terasă, nemărginirea lichidă, sleită de întuneric. La ora 11, lumea se întoarce acasă. Din balconul hotelului, spre canal, aştept să se facă ora Bucureştiului. Ultima pereche a trecut de mult dinspre târg. E linişte, e pustiu. Ţânţarii caută în zadar un picior fără cizmă şi un gât slobod. Am rămas numai eu. Şi silueta grănicerului încremenită la pontonjul gudronat. Şi undeva un gardist, un singur gardist, ce se distrează fluierând lung şi lugubru, dintr’un ţignal de lemn.
 
 Vasul Principele Mihai în portul Sulina - 1934
La cinci metri Dunărea. Nu i se vede umbletul. E o şosea înţepenită. Îţi dai seama că trăieşte, că respiră, numai din dansul bărcii din faţă, legată de chei.
Pe malul celălalt, ca un zid de cetate, se profilează dragele. Un sâmbure de lumină se sparge undeva într’un catarg. Linişte. Stau şi ascult rugăciunea colectivă a broaştelor. E o audiţie formidabilă. Toată Dunărea sparge nuci. E un vacarm uriaş, monoton, obsedant. Îţi face impresia că mii de fiinţe se distrează rupând stânjeni de vreascuri uscate. Sau că în tot cuprinsul e o frenezie de castagnete. Sau că un haut-parleur gigant dilată până’n văzduh, ropotul a câtorva sute de toace. Imposibil să dormi cu uşa deschisă. Camera se umple de orăcăituri, ca de un fum. Trebuie să-ţi vătueşti urechile, să-ţi struneşti nervii, să cauţi o consolare în faptul că la ora asta de insomnie, 3000 de sulinieni dorm duşi, cuminte. Au nu pentru astfel de localităţi a fost inventată morfina?”
 
Apropierea celui de Al Doilea Război Mondial a dus la desființarea Comisiunii Europene a Dunării, la pierderea neutralității și la retragerea reprezentanțelor consulare din oras. Sulina  - important punct strategic militar – a fost supus unui bombardament intens al aliaților în 25 august 1944, zi în care mai mult de jumătate dintre clădirile orașului au fost distruse. După război, Sulina a intrat sub influența puterii sovietice, care a șters și ultimele urme ale gloriei de odinioară.

 Articol preluat de pe: deieri-deazi.blogspot.ro
Surse:

- Filip Brunea Fox - reportajul “Farmecul Dunării: Sulina” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 3 iunie 1934
 
- Napoleon Athanasie – “Dobrogea și Gurile Dunărei” – Editura “Stabilimentul Grafic I.V. Socecu” - 1896