info-sud-est⁠ Casa cu Lei. Un veac de discreție și uitare cu nababi armeni, unguri și români

Casa cu Lei şi faima aristocratului Loniay, un concubinaj din Constanţa Primului Război Mondial, este o altă poveste necunoscută a oraşului.

După capitularea Constanţei şi instalarea administraţiei germane a mareşalului Mackensen, la 22 octombrie 1916, Casa cu Lei a fost rechiziţionată de trupele austro-ungare care şi-au stabilit aici sediul central al Consiliului de Administraţie Imperial pentru Provinciile de Răsărit. A fost şansa clădirii de a fi ferită de devastările obişnuite ale soldaţilor şi ofiţerilor bulgari dar şi voinţa contelui Pal Loniay, administratorul civil al Austro-Ungariei în Dobrogea, de a îşi găsi o reşedinţă somptuoasă. Provenind dintr-una dintre cele mai vechi familii europene şi ale Ungariei, cu o reşedinţă atestată încă din secolul al XIII-lea (palatul de la Medieşu Aurit, jud. Satu Mare), contele cunoştea bine politică: tatăl său fusese prim ministru al Ungariei între 1871-1872 iar el însuşi fusese apropiat al bătrânului împărat Franz Josef al Austro-Ungariei (ce avea să se sfârşească din viaţă la doar o lună după ocuparea Dobrogei). În clădirea de pe strada Titulescu, în primăvara anului viitor, telegrame confidenţiale venite de la Viena anunţau că vărul contelui, Elemer Loniay, o luase în căsătorie pe prinţesa Stéphanie a Belgiei şi că, prin urmare, noul împărat, Carol, îl ridicase pe curajosul ginere la rangul de prinţ al Imperiului Austro-Ungar. Fără îndoială, a fost o recepţie distinsă şi la Constanţa, atunci, pentru a serba decizia împăratului dar, mai ales, intrarea familiei în rândul caselor domnitoare ale Europei.

De altfel, Casei cu Lei i-a fost dată o anumită discreţie istorică a proprietarilor în a ieşi în public cu fapte şi întâmplări petrecute în interior. Contele austro-ungar nu era un petrecăreţ iar vizitele lui regulate la Comandatura germană (din Palatul Regal) şi la cea militară austro-ungară (din hotelul „Regal”) îl fe-reau de obligaţii mondene.

Însă povestea Casei cu Lei începea cu două decenii înainte.

Trecuseră doi ani de la episodul nefericit al primului masacru armean, atunci când sultanul Abdul Hamid al-II-lea deja omorâse un număr impresionant de armeni din Imperiul Otoman, între anii 1894-1896, când, aproape de Hotelul d’Angleterre, un armean bogat începea construcția imobilului ce avea să intre în istoria Constanței ca una dintre cele mai frumoase realizări arhitectonice de la malul mării.

În acele vremuri de sfârșit de secol XIX, o construcție de o astfel de anvergură reprezenta un eveniment important în urbea constănțeană. Orașul mult iubit de regele Carol I și de Regina Elisabeta învăța să existe românește, să se alinieze la noile cerințe ale Vechiului Regat și să uite, ușor, ușor, cutumele haotice ale vieții administrative otomane din vechiul Kustenge.

La vremea aceea, portul modern al Constanței încă nu era inaugurat, iar clădirile reprezentative ale orașului erau numărate pe degetele de la o mână.

Două hoteluri – Carol și d’Angleterre, două lăcașe de cult, unul ortodox – Biserica greacă Metamorfosis și altul musulman – Geamia Hunkiar, și un Palat Administrativ în care își desfășurau activitatea edilii Constanței – cam atât găseai reprezentativ la malul mării din punct de vedere arhitectonic.

Constanța avea nevoie de un suflu nou, de o revigorare a tot ceea ce însemna frumos. Tușele occidentale nu au întârziat să apară, atunci când afaceriști bogați, de diferite nații, au început să construiască la Constanța în felurite stiluri arhitecturale, să ridice case particulare, hoteluri, restaurante, cârciumi și magazine de tot felul.

În orașul încă prăfuit și slab dotat din punct de vedere al infrastructurii, cumpăna dintre cele două secole trecute a reprezentat momentul de început a efervescenței vieții sociale, culturale și arhitectonice.

În colțul de nord al pieței centrale – Independenței (astăzi Ovidiu), la 1900, se ridica casa grecului Hrisicos, într-un stil eclectic, un amestec abundent de neoclasicism şi tendinţe timide de Art Nouveau, pe latura estică a aceleași piețe bogatul armean Torosian își ridica, sub bacheta lui Adolf Linz, casa ce găzduia, la parter, celebrul local de lux Bristol, iar în extremitatea falezei de est, spre mare, se înălța bijuteria cu motive arabe sculptată de Grigore Cerchez pentru Prințul Suțu.

Competiția se anunța acerbă între bogații investitori, care simțeau potențialul de dezvoltare al urbei, odată cu dezvoltarea portului, și doreau să domine, prin investițiile lor, peisajul maritim al Constanței.

Între aceștia s-a aflat și bogatul negustor armean Dicran Emirzian, care își finaliza, la 1902, reședința cunoscută azi sub numele Casa cu Lei.

Continuarea poveștii o puteți citi pe info-sud-est⁠