Ion Constantin „Petromidia - o mare familie"
Ion Constantin: „Petromidia - o mare familie"
„Am trăit să văd cum locul meu de joacă a fost transformat într-o mare
platformă industrială"
Ion Constantin este unul dintre cei mai vechi angajaţi ai Petromidiei.
„Acum, sunt al doilea ca număr de marcă. Am rămas aici de 33 de ani", spune cu
mândrie.
A văzut cum Combinatului Petrochimic Midia ia naştere din nisip, pe
locurile care-i erau în copilărie loc de joacă. Acum, la 30 de ani de la
punerea în funcţiune a primei instalaţii la Petromidia, ocupă funcţia de
director departament securitate şi situaţii de urgenţă, serviciu care se ocupă
de pază, protecţie şi de serviciul privat de pompieri. A fost al 76-lea angajat
al Combinatului Petrochimic Midia. S-a angajat pe 16 septembrie 1976: „Pe
atunci nu exista absolut nimic aici. Eu, de loc mă trag din comuna Corbu, la
patru kilometri de această platformă industrială şi locul meu de joacă aici
era. Am trăit să văd cum locul de joacă a fost transformat într-o mare
platformă industrială şi sunt mândru că am făcut şi eu parte din acel colectiv
care a început acea frumoasă poveste care continuă să se desfăşoare şi astăzi
în cadrul grupului Rompetrol". Recunoaşte că nu regretă că fostul loc de joacă
a dispărut şi că în locul lui s-a născut Petromidia.
„Se lucra zi şi noapte"
În 1976, anul în care a devenit membru al echipei de la combinatul
năvodărean, sediul în care îşi desfăşurau activitatea era în oraş, într-o
clădire care, astăzi, este sediul sindicatului Petrochimistul, chiar lângă
primărie. „Aveam câteva încăperi acolo. Acolo a început să se pună baza acestei
mari platforme industriale, cu primele grafice cadru de poziţionare a
utilajelor, au început acţiunile de contractare ale acestor utilaje, atât în
ţară, cât şi în străinătate, mare parte dintre furniturile folosite au fost
aduse din ţară, de la marii coloşi industriali care foloseau echipamentele necesare pentru acest tip de
complex industrial", povesteşte Ion Constantin. S-a angajat în cadrul
serviciului de aprovizionare şi îşi aminteşte că era un volum imens de muncă:
„Erau foarte puţini oameni, dintre care unii erau plecaţi în armată, pentru că
aşa făceau studenţii pe atunci. Aveam 20 şi un pic de ani la momentul
respectiv. Abia terminasem liceul şi venisem din armată şi m-am angajat aici.
Ulterior, ne-am mutat aici în nişte condiţii absolut improprii, dar am început să
lucrăm cu toţii. Cel mai mare constructor cu care am lucrat noi, cel care a dat
viaţă acestui combinat, este TMUCB-ul. Povestea noastră a continuat până la
punerea în funcţiune a primelor instalaţii în rafinărie". Aşa s-a început
practic construcţia combinatului. Se lucra zi şi noapte, însă tinereţea celor
din echipă a ajutat la sudarea unui colectiv foarte puternic. S-au format
familii, s-au legat prietenii şi au trecut împreună prin toate greutăţile. În
1979, Ion Constantin s-a înscris la Facultatea de Prelucrare a Petrolului şi
Petrochimie, iar în 1983, când a absolvit, a fost repartizat la serviciul
privat de pompieri: „Atunci era formaţia civilă de pompieri. Şi întreaga
activitate de stingere şi prevenire a incendiilor în combinat. M-am temut că nu
mă voi descurca, dar se pare că am făcut faţă acestei mari provocări, sprijinit
de pompierii militari de la vremea aceea şi, ulterior, de la vremea asta, am
putut să fac faţă alături de ei tuturor provocărilor. Şi nu au fost puţine. Am
trăit momente de groază, dar am trăit şi momente de speranţă şi de satisfacţie,
că atunci când a trebuit am reuşit să salvăm atât partea materială, cât şi
vieţile puse în pericol în combinat".
„Nu mai speram să scap"
A văzut moartea cu ochii. Povesteşte că în 1988 a avut loc un incendiu
foarte mare, care a urmat unei deflagraţii foarte puternice în zona
rezervoarelor de păcură. Trei rezervoare care au explodat, urmate de incendiu:
„La vremea respectivă, ca organizare administrativă, judeţul era condus de un prim-secretar,
cum este astăzi prefectul. Îmi aduc aminte că îl chema Marina. A venit în toiul
nopţii şi apoi ne luptam cu flăcările şi cu un mare pericol de a se întinde
focul şi spre alte rezervoare, ceea ce ar fi dus la ceva care nu ar fi putut fi
stăpânit. Mi s-a dat ordin la un moment dat, după ce intervenisem două ore şi
ceva şi controlam într-un fel situaţia, să urc pe primul rezervor. Au un capac
fix, nu este flotant. Capacul se desprinsese de pereţii rezervorului din cauza
deflagraţiei şi se făcuseră deschizături între perete şi capac. Păcura se
revărsase. Am urcat acolo cu un pompier de la mine şi cu doi pompieri militari.
Nu aveam cum să ajung foarte aproape ca să văd ce se întâmpla înăuntru". În
momentul în care a vrut să ajungă la gura de vizionare a alunecat pe păcura
fierbinte şi aproape a căzut în interior. „M-am sprijinit pe peretele
rezervorului şi m-am cam fript pe picioare, cu toate că aveam costumul de
protecţie. Nu am mai vrut să mai urc înapoi, dar mi-au aruncat un furtun de
pompieri şi m-au tras înapoi. Acesta a fost, pentru mine, momentul cel mai
tensionat. Altfel, am avut multe situaţii. Până să vină Rompetrolul să înceapă
retehnologizarea, nu era săptămână să nu avem un incendiu, să nu avem o
problemă mai serioasă. Nu mai speram să scap. Şi, aşa cum se spune, îţi vezi
întreaga viaţă în câteva clipe", rememorează Ion Constantin. Îşi încheie
povestirea cu un bilanţ: „Eu trăiesc mereu sentimentul că fac parte dintr-un
mare colectiv. Am dat naştere unui combinat şi l-am făcut să lucreze. Acum
suntem net superiori ca formă de organizare şi ca manifestare şi de ce nu ca şi
conduită de disciplină, de safety. Ştiţi cum este la noi? Când cineva de aici
face nuntă la copil, trebuie să ia un salon foarte mare, pentru că suntem
foarte mulţi aici, la Rompetrol. Suntem ca o mare familie".
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp