Pastorala ÎPS Teodosie la Nașterea Domnului 2022 „Naşterea Domnului – frângerea istoriei“

Naşterea Domnului – frângerea istoriei

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

Iubitului cler, alesului cin monahal, drept măritorilor creștini din Arhiepiscopia Tomisului,

Har, milă şi pace de la Hristos, Cel născut în Betleem, iar de la noi arhierească binecuvântare
 
Iubiţi fii duhovnicești,

„Hristos Se naşte, slăviţi-L. Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L. Hristos pe pământ, înălţaţi-vă. Cântaţi Domnului tot pământul. Şi cu veselie, lăudaţi-L popoare, că S-a preamărit”.

Iată bucuria cea mai mare din univers s-a revărsat și în această noapte de mântuire. Dumnezeu Cuvântul cel născut din Tatăl mai înainte de veci, S-a născut pe pământ, din Fecioara Maria, a luat firea omenească şi a unit-o cu firea lui dumnezeiască pentru totdeauna. A devenit unul dintre noi. A luat chip de om şi neputinţele noastre asupra Lui, şi le-a vindecat. A luat trup din Fecioara sfântă, şi ne-a dăruit nemurirea. S-a făcut Prunc la sânul Preacuratei pentru a ne înveşnici pe noi, neamul omenesc cel căzut.

Naşterea Domnului este cea mai mare veste bună a istoriei, refacerea deplină a firii umane prin unirea cu Dumnezeirea, apogeul fiinţei create şi anticiparea veşniciei în sânul vremelniciei universului creat. E străfulgerarea de iubire infinită a Celui infinit care a venit la noi, chipul nostru luând. E strălucirea cea mai mare din toate vremurile şi Lumina cea mai covârşitoare decât toate galaxiile. Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, vine pentru oameni, ca Om şi ne învaţă calea spre îndumnezeirea  firii noastre.


Este cu neputinţă a grăi sau a înţelege această Taină mai presus de fire. „Cum Cel preaînalt S-a pogorât în pântecele Fecioarei, făcându-Se Om? Înfricoşatu-s-a tot auzul de nespusa lui Dumnezeu pogorâre”, glăsuiește o cântare din Paraclisul Maicii Domnului. Noi nu putem cuprinde în mintea noastră acest adânc infinit de iubire şi de jertfelnicie. Şi totuşi ne cufundăm inima în rugăciune, pentru a pricepe o picătură din oceanul de înțelegere al Dumnezeirii, şi prin aceasta pentru a moşteni viaţa veşnică: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

Naşterea lui Dumnezeu din sânul pururea fecioresc al preacuratei Maici este planul din veşnicie al Preasfintei Treimi, este proiectul de desăvârşire a universului creat prin unirea Celui necreat cu omul, este gândul de taină al Sfintei Treimi. E desfășurarea cerească a planului lui Dumnezeu, îndrăgostit pentru veşnicie de om. Dumnezeu vine la noi în smerenie ca să sufere în locul nostru, ca să pătrundă în iadul pe care cu sârg l-am strâns în inimile cătrănite şi să ne smulgă din abisul iluziilor care duc la moarte şi la iad şi să învieze din morţi împreună cu noi.

Putem spune cu adevărat că naşterea lui Dumnezeu în lume este frângerea istoriei şi pregătirea ei pentru Împărăţia lui Dumnezeu. E poarta timpului spre veşnicie şi a spaţiului spre nemărginire, e uşa de taină a intrării creaturilor în lumina Celui necreat şi pridvorul cel ales al unirii noastre pentru veşnicie cu Dumnezeu.

Căci Întruparea Fiului lui Dumnezeu e izbăvirea de ignoranţă, de păcat, de iluzie şi de moarte. De ignoranţă, pentru că Hristos dăruieşte umanităţii înţelepciunea Evangheliei, puterea de a pătrunde în inima fiinţei prin unirea cu Dumnezeu. De păcat, pentru că Pruncul Dumnezeu ne iartă păcatele prin Crucea pentru care a venit în lume. De iluzie, pentru că ne dezvăluie zădărnicia materiei, a averii, a puterii şi a plăcerii pe pământ, învăţându-ne să ne ridicăm la viaţa în Duhul Sfânt, la agonisirea bunătăţii, la smerenia întemeietoare de viaţă şi la asceza curăţitoare de trup şi de suflet.


Iubiţi fii duhovniceşti,

Putem să vedem ce a adus Naşterea Domnului Dumnezeu în istorie şi în lume. Înainte de Hristos, era o umanitate obsedată de materie, împietrită în durerea morţii, îndreptată la rău prin cădere continuă, ferventă în autodistrugere, o umanitate vrednică de plâns, o uriaşă perpetuare a morţii şi a urii, o sălbăticie a războaielor nesfârşite, o crimă neîncetată în inima fraţilor, o frică perpetuă de voracitatea semenilor, o alunecare continuă în iadul cel mai de jos.

Întruparea Domnului a omorât frica. Oamenii violenţi, sălbatici, de un sadism care îi înfricoşa până şi pe diavoli, au fost chemaţi la bâlândeţe, la bunătate, la iubire. Hristos a adus pacea în inimă. A refuzat răzbunarea şi ura, a sfărâmat legile talionului care perpetuau uciderea la nesfârşit, a zdrobit imbecilitatea răutăţii gratuite sau pretins datorate.

Întruparea Fiului Părintelui ceresc pregătește omorârea morții. Umanitatea terorizată de spectrul morţii şi de bezna iadului, a primit vestea că viaţa veşnică există, că raiul se deschide, că Dumnezeu se uneşte cu noi pentru veşnicie, că putem fi cu el o eternitate. Marele sarcofag al umanităţii, pământul, devine peşteră a lui Dumnezeu, iesle izvorâtoare de lumină şi mormânt preacurat din care înviază Hristos.

Întruparea Domnului a risipit iluzia. Peste tot oglinzi întunecate ale fiinţei, magie demonică, obsesie după putere, imperii pline de putreziciunea dominaţiei prin durere, societăţi ale poverilor absurde, ale raptului şi ale corupţiei. Religiile dinainte de Hristos erau năpădite de demonii patimilor pregătitoare de iad. Se adora desfrânarea, uciderea, furtul, violul, crima. Oamenii erau pierduţi în abisul de moarte al păcatului legiferat. Naşterea Domnului ne învaţă puterea libertăţii, mireasma adevărului, forţa iubirii care destramă moartea şi aduce învierea.

Întruparea Domnului a omorât domnia plăcerii. Într-o lume cutremurată de durerea orgiastică a plăcerii fără sens, Hristos vine şi ne învaţă puterea fecioriei, fineţea înmiresmată a fidelităţii, valoarea familiei monogame, înflorirea umanităţii prin prunci, asceza ca poartă a vederii de Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia, vor vedea pe Dumnezeu”.

Întruparea Domnului a omorât împărăţia brutalităţii. Într-o lume a barbariei genetice, a sălbăticiei legilor inspirate de diavol, a violenţei fără sens, Hristos vine ca un Prunc, infinit de gingaş. Dumnezeul cerurilor în braţele unei Fecioare ne învaţă să iubim, să fim blânzi şi smeriţi, să dăruim iubire şi să mângâiem. Ne învaţă că Dumnezeu e Împăratul Prunc, infinit de puternic în iubirea lui rănită de nimicnicia noastră.

Iubiţii mei,

Naşterea Domnului Hristos trebuie să ne deschidă mintea şi inima. Să ne facă să înţelegem sensul adevărat al vieţii noastre, de ce am venit noi pe acest pământ. Să ne risipească legea morţii din noi şi să ne dăruiască puterea lui Hristos de a face binele şi de a trăi veşnic.

Crăciunul nu e doar un ospăţ de bunătăţi, ci mai ales Marele Ospăţ al Liturghiei, împărtăşirea noastră cu Hristos cel euharistic, unirea noastră cu Dumnezeu prin Sfânta Împărtăşanie. Nu e doar lumini şi străluciri pământeşti, ci mai ales lumina lui Hristos în inimă, care luminează tuturor. Nu e doar întâlnirea cu cei dragi în jurul mesei, ci întâlnirea de Taină cu Pruncul Dumnezeu care doreşte să se nască în inima fiecăruia dintre noi.  Nu e doar revederea cu părinţii sau copiii, ci e întâlnirea în Liturghie cu sutele de strămoşi ai noştri care zac în morminte cu trupul, iar sufletele lor aşteaptă rugăciunea şi milostenia noastră. Nu e doar serbare şi petrecere, ci mai ales e Sărbătoarea inimii pline de Dumnezeu, de iubire şi de adevăr.

Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a izbăvit de frica morţii şi de restricţiile exagerate şi isterice ale anilor trecuţi. La teroarea virușilor, noi creştinii, am răspuns cu bucuria Liturghiei. La ameninţarea morţii, noi am intensificat iubirea. La amenzile absurde, noi am pus genunchii la rugăciune. La durerea uriaşă a batrânilor singuri şi speriaţi, am înmulţit rugăciunile. Nu putem uita, şi ochii noştri sunt încă plini de lacrimi, de oroarea îngropării celor dragi ai noştri în saci negri, fără rugăciunea şi fără îmbrăţişarea, pe care le facem de două mii de ani. Nu putem uita groaza celor morţi de boală, de incendiile din spitale, de lipsă de medici şi de medicamente, de interdicțiile absurde. Suntem cutremuraţi cum am putut pierde libertatea prin frică. Dar Dumnezeiasca Liturghie a sfărâmat ororile celui viclean şi ale slugilor lui.

Acum suntem ameninţaţi cu durerea fără de leac a războiului. E decăderea supremă a umanităţii, care l-a dat afară pe Dumnezeu din inimă şi din lume. Războiul e iadul instaurat pe pământ. Ne rugăm la Dumnezeu, Pruncul cel infinit de blând, să risipească gândurile de război ale stăpânilor vremelnici ai acestei lumi, să fulgere peste cei înverşunaţi în gânduri de ură şi de răzbunare. Să aducă pacea cea sfântă peste pământ: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

 

Fraţi creştini,

România, „grădina Maicii Domnului”, şi în special Dobrogea, vatra creştinării românilor, albia de taină a Botezului acestui neam, izvorul sfinţeniei româneşti adus nouă de Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip, trebuie să intensifice rugăciunea şi să practice virtutea creştină. Suntem toţi chemaţi să continuăm, după puterile noastre unite cu puterea lui Dumnezeu, misiunea sfântă de a aduce la mântuire oamenii. Într-un pământ sfânt, al Dobrogei, care geme de sfinţi martiri, de teologi, de episcopi, de creştini adevăraţi de două milenii, trebuie să sfinţim şi noi pământul pe care călcăm prin bunătate, milostenie, post şi rugăciune.

Acum o mie cinci sute de ani, aici, în Mitropolia Tomisului şi în cele 14 episcopii care ţineau de ea, se dădea ora teologiei europene, prin marele sfânt român Dionisie cel Smerit care a întemeiat calculul timpului după Naşterea lui Hristos. Aici era leagănul teologiei ascetice prin marele sfânt român Ioan Casian, care a întemeiat apoi monahismul în occident. Basilicile noastre erau pline de oameni care astăzi se roagă pentru noi din raiul slavei lui Dumnezeu. Să umplem şi noi Bisericile şi inimile de iubire, de pace, de adevăr şi de dreptate.

Vă încredinţez de iubirea mea necontenită pentru fiecare dintre frăţiile voastre. Vă pomenesc cu lacrimi la fiecare Dumnezeiască Liturghie, căci sunt al vostru şi sunteţi în inima mea. Mă doare cumplit durerea celor bolnavi şi singuri, a celor orfani şi pierduţi, a celor sărmani, şi îndemn mereu preoţii şi credincioşii la milostenie, la filantropie şi la ajutorarea aproapelui. Mă bucur de credinţa vie a eparhiei noastre şi de mulţimea de biserici, de mănăstiri, de preoţi, de călugări, de creștini râvnitori, dar mai avem multe de împlinit.

Întru slava Preasfintei Treimi, în lumina Pruncului Dumnezeu născut în Betleem şi în inimile noastre, vă încredinţez iubirii lui Dumnezeu şi vă urez un Crăciun plin de lumină, de pace şi de binecuvântare.

Al vostru părinte duhovnicesc şi rugător în faţa Tronului Preacuratului Dumnezeu,

† Teodosie

Arhiepiscopul Tomisului