#ConstanțaEsteBine Ziua 226 – 14.08.2022 Astăzi sărbătoresc cârceii

Ați avut acele contracturi dureroase ale mușchilor, în diferite părți ale corpului (mai frecvent la picioare), care v-au împiedicat să vă mișcați sau să folosiți părțile corpului afectate?
În popor se numesc ”cârcei”, în realitate sunt tetanii musculare. Se acumulează o cantitate importantă de limfă acidă (o acidoză limfatică intensivă) și iritarea plăcii neuro-musculare (un termen tehnic pentru o structură care face legătura între nerv și mușchi) duce la apariția unor spasme, contracturi, tensiuni musculare atât de intense, încât întregul mușchi rămâne contractat și nervul iritat la maxim. Durerea poate fi atroce. Ca un cuțit înfipt în zona respectivă. Este mult mai intensă ca orice vânătaie sau contractură obișnuită.

Ieri mi-am propus o ”non-acțiune” tehnologică. Ziua fără computer și telefon mobil. Mi-a ieșit 99% și sunt foarte mândră de mine.
În schimb, m-am ”prins” într-o altă ”acțiune” capcană, ce mi-a adus lecții valoroase.
Am dorit să petrec timp în Natură. Și împreună cu un grup, am pornit într-un traseu montan.

Cei mai mulți organizatori ai traseelor își propune obiective clare: atingerea unui vârf sau a unei destinații bine definite. Acest lucru se face în perioade de timp variabile, funcție de posibilitățile grupului.
Ieri am acceptat o provocare de a atinge un obiectiv important: unul dintre cele mai înalte vârfuri din România.

Un traseu greu, pentru care nu m-am antrenat, pe care nu l-am studiat (am mers pe ”mâna” organizatorului) și în care am intrat după zile de călătorit cu mașina și săptămâni lungi la cabinet. Adică după sedentarism prelungit.
Cârceii care au apărut și suferința produsă m-au învățat lecții importante:
1) În orice acțiune, evaluarea limitelor fizice și respectarea lor este responsabilitate personală
Am ascultat povestea minții ”ce realizare să atingi vârful X” și poveștile celor din jur ”Hai că poți”. În societatea obsedată de ”atingerea obiectivelor și scopurilor”, a vârfurilor montane sau a vârfurilor sociale, corpul este sacrificat fără milă. Nu contează protestele acestuia. Nu contează pierderile interioare. Dacă obiectivul este atins, indiferent de consecințe, acțiunea este considerată ”succes”. Iar neatingerea obiectivului este o dovadă de ”slăbiciune” sau ”neputință” și se însoțește de rușine / vinovăție (”nu am fost în stare”).
2) Prezența și conexiunea cu corpul reprezintă GPS-ul interior care stă la baza deciziilor.

Am reușit ca primele 4 ore de traseu să stau cu gura închisă, să respir pe nas, să fiu atentă la fiecare pas, la Natura din jur și să nu mă prind în discuțiile de bla bla care au mereu loc în grupuri. Cumva, și ceilalți erau conștienți de miza drumului și au reușit, destul de mult, să-și țină gura închisă. După primii 10 kilometri parcurși în ascensiune în circa 4 ore, au apărut fasciculațiile musculare: zbateri ale mușchilor gambelor, semn că nivelul de acidoză limfatică se acumulare îngrijorător.
Am început să verbalizez ”eu nu mai pot” (de fapt, vroiam să spun, eu nu mai vreau). Mi-a plăcut drumul, m-am bucurat de priveliște și de Natură, mi-era suficient, dar nu mai doream efortul ascensiunii. ”Hai că poți”, s-a auzit din toate părțile. Și desigur, am forțat.
3) Am reușit să iau decizia corectă, m-am oprit înainte de a atinge ”obiectivul” și m-am întors. Sunt foarte mândră de mine. Fără regrete sau resentimente. Când a fost gata a fost gata. Drumul de întoarcere a fost realizat cu prețul unui efort uriaș, pe fondul unei acidoze limfatice în creștere, a oboselii spatelui (care a început să doară intensiv) și a pierderii prezenței (m-am trezit de multe ori respirând pe gură). Cei 11-12 kilometri parcurși înapoi în vale au fost la fel de dificili ca ultimii 1-2 kilometri parcurși la deal.
Cum am reușită să iau decizia corectă pentru mine? Au apărut cârcei la coapsă. Dureroși. Cuțite. La fiecare pas făcut în ascensiune. Corpul nu mai dorea să urce. De când am spus verbal ”nu mai pot” și până au apărut cârceii care m-au oprit, a mai trecut o oră jumătate (și vreo 2 kilometri de escaladă abruptă).
Coborând, cârceii s-au diminuat, dar a rămas durerea musculară constantă la fiecare pas.
4) Mersul în Natură înseamnă bucurie, prezență, apreciere și mai ales, conexiune cu frumusețile din jur. Când ai dureri la fiecare pas, când respirația devine o problemă, cât tot corpul îți spune ”stop”, nu mai este nici bucurie, nici conexiune și nici ceva avantajos. Ci o suferință continuă.
La întoarcere, am pus picioarele (torturate în bocanci) într-un izvor cu apă rece ca gheața. M-a ajutat să rezist la întoarcere, ultimele 3 ore de mers fiind extrem de lungi.
5) Nu pui gaz pe foc
Asta a fost lecția finală și cea mai dură a cârceilor.

În mașină, luasem niște suc de portocală să-l savurez după escaladă.
În condiții ”normale”, sucul ar fi fost o răcorire bine meritată și o revigorare după efort.
În acidoza limfatică intensivă după cele 12 ore de traseu, paharul de suc de portocală a fost picătura finală pentru acidoza corpului. Tot drumul de întors în mașină am avut cârcei la multe grupe musculare, gambe, coapse și chiar degetele la mâini.

Mi-am amintit de spasmofilia copilăriei, în care acidoza limfatică a fost trăirea mea zilnică.
Ce poți să faci când ai cârcei?
Dacă sunt produși de acidoza limfatică, poți face alcalinizare.
”Clasic” sunt tratați cu săruri de calciu, ce ajută temporar (cu prețul sacrificării rinichilor, blocați de sărurile de calciu produse de reacția chimică calciu+acizi).

Am descoperit că este utilă apa de cocos (și nu sucul de portocale), sau orice ceai medicinal, un duș foarte cald(fierbinte chiar) pe zonele dureroase (relaxează zona), sau consum de alimente alcaline (banane, de exemplu).
Când acidoza este accentuată și avansată, ca în situația mea, nu ajută nimic.

Corpul își face singur neutralizările, în câteva ore. Cârceii, fasciculațiile, contracțiile dureroase continuă ore bune, până se obține echilibrul interior. Orice mișcare îi poate declanșa (cum ridicam piciorul, ca la escaladă, sau cum flectam laba piciorului în sus).
Mulțumesc că am putut să împărtășesc o lecție importantă învățată ieri de la cârcei: capcana minții cu privire la prioritatea atingerii obiectivelor, cu prețul sacrificării impecabilității acțiunii și cu epuizarea resurselor.
Uitasem cât de ușor se cade în capcană. Mă trezesc în ea iar și iar. Importanța mea de sine ”hai că poți” are grijă să mă împingă, la orice cotitură. Dacă nu sunt prezentă și nu evaluez corect ”propunerile” din jur, corpul meu îmi predă lecții dure.

Da, am stat în Natură și a fost o zi ”fără dispozitive”. Mi-a plăcut mirosul din pădure, susurul râului și întâlnirea cu o marmotă ce-și anunța puii de prezența ”invadatorilor”: Am apreciat respirația pe nas, conexiunea cu arborii și flora (nu am rupt nicio singură floare, doar le-am admirat frumusețea) și pitorescul locurilor.
Am plătit pentru depășirea limitelor fizice și resurselor corpului cu ore întregi de suferință, până târziu în noapte.
O altă ”taxă pe prostie” de notat în Jurnalul meu celebru.

Astăzi sărbătoresc cârceii pentru că au fost pentru mine lecția pe care corpul și Forța vieții (Divinul) mi-a oferi-o: sunt suferință fizică pură. Se pare că doar așa putem să învățăm ceva. Vorbele și poveștile sunt doar divertisment. Realitatea fizică este singurul profesor demn de a fi luat în seamă.
Vă doresc astăzi să aveți o zi de week-end cu multă odihnă și relaxare. Dacă aveți ”cârcei” în minte sau în suflet, nu doar în corpul fizic (că ”acizii” se adună peste tot), adică dacă există suferință în viața voastră în acest moment, dacă ”doare” ceva, vă rog să vă asumați completa responsabilitate și să învățați din lecția durerii. Nu are niciun sens să suferi dacă lecția predată nu servește creșterii interioare. Dacă nu atingi obiectivul, dar înveți lecția, primești darul real al experienței prin care treci.

Să avem cu toții cea mai bună zi posibilă a acestei săptămâni de lună Plină
Cu iubire, tuturor

Articol și foto preluate de pe Facebook/Zyanna Orinda