#ConstanțaEsteBine Ziua 319 – 15.11.2022 Astăzi sărbătoresc Lupoaica

Există în fiecare femeie o parte sălbatică, ce nu aparține lumii domesticite a civilizației. Este o parte care tânjește după Natură, după lungi plimbări în aer liber, după libertatea pe care ți-o șoptește vântul în părul despletit și fiorul de potențial al unei cărări care se afundă în pădurea întunecată.

Această parte este arhetipal denumită în multe feluri, unele denigratoare, altele laudative. Oricum nu poate fi descrisă în cuvinte, pentru că este ceva care se simte, nu se analizează. Îmi place să-i spun acelei părți interioare lupoaica. Mi se pare că metafora mă ajută să înțeleg mai bine trăirea existentă și posibilitățile.

Lupoaica se ocupă de întreaga haită, are grijă de pui (și nu doar de puii ei, de orice fel de pui pe care îi întâlnește pe drum) și este un simbol de perseverență. Cu două guri de apă și puțină mâncare pe care o primește săptămânal sau mai rar, rezistă și continuă să-și împlinească rolul.

Femeile au nevoie de câte o gură de apă să le hrănească Sufletul. Contemplarea unei ape limpezi, a unui colț de grădină, un dans sălbatic făcut la duș, când nimeni nu privește sau un bocet eliberat când nimeni nu aude, și femeia este gata să-și continue misiunea de îngrijitoare, susținătoare, educatoare și mai presus de toate, iubitoare de viață.

Ce este util de observat este că lupoaica, oricât ar fi de bolnavă, oricât ar fi de încolțită, oricât ar fi de singură, speriată sau de slăbită, nu se va da bătută. Va fugi chiar și cu un picior rupt. Își va ajunge haita din urmă, pentru a-și asigura protecția alor săi. Va rezista cu îndârjire, va lupta inteligent și va supraviețui oricărei agresiuni. Se va târâ, dacă va fi nevoie, dintr-un loc în altul, până va găsi un loc sigur, un loc benefic, un loc unde să se poată întrema.

Natura sălbatică din interiorul femeii nu se lasă învinsă. Perseverează. Nu este ceva ce facem, spune Clarissa PInkola Estes, în cartea ”Femei care aleargă cu lupii”. Este care ce suntem, în mod natural, instinctiv. Când nu avem condiții să ne dezvoltă, rezistăm până vom putea crește din nou. Chiar rupte de viața noastră creativă, respinse de vreo cultură sau vreo religie, exilate de către familia noastră, alungate de vreun grup, pedepsite pentru faptele, gândurile și sentimentele noastre, viața noastră interioară sălbatică continuă, iar noi mergem înainte.

Dacă trebuie, femeile vor picta cerul albastru pe zidurile închisorilor. Dacă firele au ars, vor toarce altele. Dacă recolta s-a distrus, se vor grăbi să semene din nou. Femeile vor desena uși acolo unde nu este niciuna, le vor deschide și vor trece prin ele spre noi perspective și spre o viață nouă. Femeile vor persevera și vor triumfa, pentru că natura sălbatică perseverează și triumfă.

Astăzi sărbătoresc lupoaica, pentru a-mi aminti de acea energie din mine care-mi permite să rămân eu însămi, în interior, chiar dacă rolul jucat la exterior pare că se potrivește în piesa de teatru socială.

Vă doresc să începeți o zi de post cât mai echilibrată și ușoară, cuprinzând în inima voastră natura sălbatică și mângâind urechile lupoaicei, care vă așteaptă acolo, în căsuța inimii.
Cu iubire, tuturor

Articol și foto preluate de pe facebook/Zyanna Orinda