112 ani de la nașterea filozofului Constantin Noica, membru post-mortem al Academiei Române. A executat doar șase din cei 25 de ani de închisoare

 

• Constantin Noica a fost un filozof, poet, eseist, publicist și scriitor român născut pe data de 12 iulie 1909 în satul Vitănești, județul Teleorman. Este membru post-mortem al Academiei Române, din 1990.

 
Astăzi se împlinesc 112 ani de când Constantin Noica s-a născut ca fiu al moșierului Grigore Noica. A început gimnaziul în București la șoala „Dimitrie Cantemir“. Între 1924-1928 a făcut liceul „Spiru Haret“ unde l-a avut profesor de matematică pe poetul Ion Barbu. Încă din liceu și-a arătat latura artistică înclinând spre beletristică. Astfel, în 1927 debutează la revista liceului „Vlăstarul“ cu poemul în proză „O poveste“.
 
A colaborat cu cotidianul „Ultima oră“ începând din 1928, publicând numeroase eseuri, cronici, note și interviuri. A scris și pentru „Vremea“, „Rampa“ și „Credința“. După ce a absolvit liceul, în 1928, a mers la Facultatea de Lirere și Filozofie din București. A continuat să scrie pentru diverse publicații, ajungând să facă parte din comitetul de redacție al revistei „Convorbiri literare“, alături de Ioan I. Cantacuzino, Mircea Eliade, MirceaVulcănescu, H. H. Stahl, în perioada ianuarie – iunie 1934.
 
În anul 1931 și-a luat licența cu lucrarea „Problema lucrului în sine la Kant“. După absolvire, din 1932, a fost bibliotecar la Seminarul de istoria filozofiei al lui P.P. Negulescu, dar și membru al „Asociației Criterion“, până în 1934.
 
A decis să se orienteze mai mult către cariera sa de filozof în 1934 după ce a debutat editorial cu „Mathesis sau Bucuriile simple“. Lucrarea a fost tipărită la propunerea Comitetului pentru premierea tinerilor scriitori needitați.
 
Timp de un an, între 1938-1939 a făcut studii de specialitate la Paris, unde a plecat cu o bursă din partea Institutului Francez de Înalte Studii din România. Și-a susținut doctoratul în filozofie în 1940 la Universitatea din București, cu teza «Schiță pentru istoria lui „cum e cu putință ceva nou“». În luna august a aceluiași an, scoate într-un număr unic revista Adsum (adică „Sunt aici, sunt de față”). Lucrarea o scrie singur și o publică din banii proprii. În octombrie, pleacă la Berlin în calitate de referent de filozofie la Institutul Româno - German. Rămâne timp de patru ani acolo, participând de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat și un alt filosof român cu operă de sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu și anuarul Isvoare de Filosofie.

Între anii 1949 - 1964 a fost deținut politic, domiciliat forțat în Câmpulung -Muscel. Aici a dat frâu liber filozofiei sale și totdodată a trasat principalele coordonate pe care avea să le urmeze mai târziu. În tot acest timp, Constantin Noica ținea seminarii private în casa sa. În 1958 a fost anchetat, arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi.

A executat doar șase dintre cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964. Într-una din cărțile apărute Postum, Jurnal de Idei, filozoful scrie cum după ani în care nu a mai văzut nimic tipărit, într-o zi gardianul îi aduce în celulă primul volum din operele complete nou apărute ale lui Karl Marx, pe care l-a citit cu mult interes, urmând să le citească apoi pe toate în închisoare, cu aceeași dedicare.


După ce a ieșit din închisoare, a lucrat în București la Centrul de Logică al Academiei Române, ca cercetător. A locuit într-un apartament cu două camere, unde ținea în continuare seminariile sale private. Se discutau subiecte pe marginea filozofiei hegeliene, platonice sau kantiene.
Ultimii ani din viață i-a petrecut la Păltiniș, lângă Sibiu. Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.
 
Operele sale publicate în timpul vieții: 1934 - Mathesis sau bucuriile simple; 1936 - Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant; 1937 - De caelo; 1940 - Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou; 1943 - Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecării; 1944 - Pagini despre sufletul românesc; 1944 - Jurnal filosofic; 1962 - Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica; 1969 - Douăzeci și șapte de trepte ale realului; 1969 - Platon: Lysis (cu un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni si lucruri); 1970 - Rostirea filozofică românească; 1973 - Creație și frumos în rostirea românească; 1975 - Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești; 1975 – Despărțirea de Goethe; 1978 - Sentimentul românesc al ființei; 1978 - Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan.; 1980 - Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului; 1981 - Devenirea întru ființă, vol. I: Încercarea asupra filozofiei tradiționale; vol. II: Tratat de ontologie; 1984 - Trei introduceri la devenirea întru ființă; 1986 - Scrisori despre logica lui Hermes.

Opere postume: 1988 - De Dignitate Europae; 1990 - Jurnal de idei; 1990 - Rugați-vă pentru fratele Alexandru; 1992 - Simple introduceri la bunătatea timpului nostru; 1992 - Eseuri de duminică; 1992 - Introducere la miracolul eminescian; 1997 - Manuscrisele de la Cîmpulung; 1998 - Echilibrul spiritual. Studii și eseuri (1929-1947).
 
Sursă foto: Wikipedia.org

 
Citește și:

Se împlinesc 106 ani de la naşterea lui Constantin Noica

62 de ani de la arestarea filosofului Constantin Noica