134 de ani de la nașterea profesorului cu suflet dobrogean George Vâlsan, întemeietorul etnografiei moderne

Astăzi se împlinesc 134 de ani de la nașterea geografului și etnografului George Vâlsan. A venit pe lume în București, în anul 1885, și s-a stins din viață la Eforie Sud, pe 6 august 1935. A fost un profesor, etnograf și poet ce a iubit cu adevărat Dobrogea.
 
A urmat studii la București, Berlin și Paris, a fost profesor la universitățile din Iași, Cluj, și București, dar și președinte al Societății Etnografice Române și director al Institutului de Geografie din Cluj, pe care l-a și înființat și în jurul căruia a înființat o școală geografică românească.
 
Cursurile primare și gimnaziale le-a făcut la Pitești, dar a absolvit Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Și-a continuat studiile la Facultatea de Litere și Filosofie, tot în capitală, în anul 1908 obținând licența în filosofie „magna cum laude”. De asemenea, i s-a încredințat suplinirea la Catedra de Geografie a Seminarului Pedagogic Universitar.
 
În anul 1910 a fost numit profesor titular la Târgu Jiu și în același timp a activat și ca asistent la Catedra de Geografie la Seminarului Pedagogic Universitar. Fiind un apropiat al lui Titu Maiorescu, dar și al lui Simion Mehedinți, care i-au influențat deciziile, George Vâlsan a urmat studii de specializare în geografie fizică și etnografie la Berlin și la Paris, iar la Sorbona a frecventat cursurile și seminarele lui Emmanuel de Martonne.
 
În anul 1916 devine primul doctor în geografie din România. Între anii 1916 și 1919 a fost profesor la universitățile din Iași, între 1919 și 1929 la București, iar la București între anii 1930 și 1935. La Cluj a întemeiat Societatea Etnografică Română, al cărei președinte a fost timp de patru ani. Împreună cu Romulus Vuia și Emmanuel de Martonne contribuie la înființarea Muzeului Etnografic al Transilvaniei.
 
Debutul propriu-zis a avut loc în 1900, în „Ziarul călătorilor”, unde a publicat poezii. Nuvele și articole literare publică în revistele de notorietate „Semănătorul”, „Convorbiri literare”, „Convorbiri critice”, „Cultura”, „Neamul românesc”, „Graiul românesc”, „Ramuri”, „Societatea de mâine”.
 
George Vâlsan a conceput geografia ca o știință a marilor ansambluri teritoriale, „privite în întregul lor, prin integrarea elementelor componente în unitatea din care fac parte”. Lucrarea sa „Câmpia Română”, publicată în 1915, a fost catalogată ca fiind una fundamentală în literatura de specialitate românească. Acesta a fost și primul studiu al unei mare unități geografice, care poate fi actual și în zilele noastre prin aprecierea rolului pe care l-au avut subsidențele locale în dispunerea rețelei hidrografice și evoluția reliefului. Împreună cu Constantin Brătescu, George Vâlsan a pus bazele geomorfologiei moderne în România.
 
A fost recunoscut ca un savant de reputație mondială și a reprezentat țara în numeroase congrese de geografie. Este considerat unul dintre făuritorii etnografiei modern naționale datorită lucrărilor sale cu caracter teoretico-metodologic, dar și cercetării etnografice.

 
A devenit membru al Academiei Române la doar 33 de ani, în anul 1920. Fiind ales președinte al Secției geografico-etnografice a Astrei, George Vâlsan inițiază o colecție specială. Mai amintim și faptul că a participat la conferințe cu studiile „Menirea etnografiei în România”, în anul 1924, și „O știință nouă: etnografia”, publicată în 1927.
 
A desfășurat o intensă activitate științifică ce s-a materializat în studii tipărite în periodice românești și străine, precum și într-o mare de volume, unele în colaborare cu Simion Mehedinți, căruia i-a fost asistent, dar și cu George Giuglea. A mai scris și numeroase lucrări de popularizare și manuale în acest sens.
 
George Vâlsan a scris și proză, iar din bogata lui operă literară s-a remarcat un volum de proză scurtă intitulat „Povestea unei tinere”.
 
A fost un poet îndrăgostit de Dobrogea și făuritorul etnografiei moderne românești.
 

„Zi de vară
„E soare pe câmpuri și tremură zarea,
Iar vântul se plimbă prin iarba-nflorită,
De pulberea florilor plin e pe aripi;
Se leagănă-n aer, buimac de arome,
Mai scurtă lin zămislirea în cale-i,
Apoi o pornește arară spre dealuri.
E satul ascuns în bogate pometuri
Și ier, din verdeață, o cumpănă-naltă
Și vârfuri rotunde de clăi aurite…”