60 de ani de teatru de păpuși la Constanța Elena (Coca) Moțoc - „Noi, păpușarii constănțeni, am deschis porțile împărăției poveștilor pentru mii de copii”

 
 În teatrul de păpuși putem vorbi despre o noblețe a modestiei, pentru că aici vedetele sunt ele, Păpușile. Cu talent, cu iubire pentru copii, actorii mânuitori ai Teatrului de Păpuși Constanța au animat zeci de personaje, dăruind publicului lor de acasă și de peste granițele țării frumusețe, înțelepciune, bucurie.
 
Între anii 1956 și 1976 (anul pensionării) a fost actriță a Teatrului de Păpuși Constanța, numărându-se printre membrii fondatori. A interpretat peste 100 de roluri, numai roluri principale. Visul de a deveni actriță i s-a împlinit în clipa în care a reușit cu succes la concursul organizat de teatrul constănțean, după ce făcuse parte din trupa de actori amatori ai Casei de Cultură Constanța - secția teatru de păpuși.
 
Lumea teatrului nu îi era străină, fiind sora actriței Teatrului Dramatic Constanța Marieta Mihalcea. Consideră că talentul, multă, multă muncă și dăruirea sunt cele care asigură succesul și fac că totul să pară foarte ușor atunci când creezi un rol în teatrul de păpuși. Tânăra pensionară - potrivit legilor de atunci - a continuat să joace o vreme, fără nicio pretenție financiară, fiindcă, așa cum mi-a mărturisit, „pasiunea ,dragostea pentru teatrul de păpuși nu au preț”. Cu har și pasiune, a dat viață unei bogate galerii de portrete în mișcare. A mânuit, a interpretat compoziții, roluri pe viu.
 
Într-un dialog pe care l-am purtat și care a apărut în volumul „Metamorfoza unui vis” (dedicat semicentenarului Teatrului de Păpuși Constanța), îmi mărturisea: „Teatrul mi-a adus foarte multe bucurii, multe împliniri. Fiecare rol pe care l-am jucat era o dedicație, o comunicare cu copii care veneau la spectacol. Se manifestau cu energie, fiind alături de personaje: sufereau și se bucurau odată cu ele. Noi, păpușarii constănțeni, am deschis porțile împărăției poveștilor pentru mii de copii din Constanța și Dobrogea.
 
Nu pot uita emoțiile pe care le aveam la fiecare premieră, emoții creatoare, care nu făceau altceva decât să ne ajute, să ne sensibilizeze, astfel încât totul să iasă bine. Mi-am iubit fiecare rol, indiferent dacă era un personaj pozitiv sau negativ. Încercam cât mai multe soluții de mânuire, mă străduiam, îmi îndrăgeam toate rolurile. Pot spune că, în 20 de ani, m-am identificat cu personajele mele. Teatrul a fost viața mea…”.