Astăzi se împlinesc 96 de ani de la trecerea în neființă a lui Ioan Slavici. Detalii despre omul care l-a ghidat să devină scriitor

 

• Ioan Slavici a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1882. Ochiul său obiectiv a reușit să surprindă până și cele mai mici detalii ale satului românesc, imagini pe care a reușit să le descrie prin cuvintele sale.

Ioan Slavici s-a născut pe 18 ianuarie 1848, la Șiria, județul Arad. Se cunoaște cu siguranță, că bunicul poetului, din partea tatălui, a fost Ilie Slavici, născut în 1782. A decedat în 1829, nu înainte de a se căsători cu Maria, născută în 1783. Din căsnicia lor au rezultat șapte copii, printre care și tatăl scriitorului, Sava Slavici, născut în 1818. Destinul său l-a lăsat orfan la o vârstă fragedă, urmând să ajungă în grija lui Mihai Fercu, „tata bătrân“, așa cum și l-a amintit scriitorul în operele sale, drept fruntaș în sat.

În anul 1842, Sava Slavici s-a căsătorit cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie numeroasă, cu case în mai multe sate din zonă. Din căsnicia lor au rezultat cinci copii, dintre care au supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria. Din partea mamei, Ioan l-a avut drept model pe ziaristul și omul politic Sigismund Borlea.

Cu toate că trei frați au trecut în nefiiță prematur, Ioan și-a trăit copilăria într-o casă plină de copii. Părinții săi, având o stare materială bună, au mai crescut șașe orfani ai rudelor. Scriitorul a fost un copil slăbuț, dar năzdrăvan. După cum povestea și Ion Creangă, viața la sat se trăiește diferit. Spartul ferestrelor vecinilor, țintitul cuiburilor de rândunele, ațâțarea câinilor pe la gard, încălecarea cailor pe care îi găsea pe pășuni, fără șa, și nu numai, sunt năzbâtii pe care le-a experimentat și scriitorul nostru. Indiferent de lucrurile pe care le făcea, tatăl său avea o slăbiciune pentru el, fiind singurul urmaș în linie bărbătească, neputând să-l pedepsească în vreun fel. În schimb, mama sa îl ținea din scurt, încercând să-i împământenească moralitatea, învățându-l să fie om printre oameni și să-i respecte pe ceilalți.
 
Bunicul său i-a insuflat de mic pasiunea pentru cărți. Și-a dorit pentru Ioan Slavici să ajungă „un cărturar de frunte“.  Scriitorul a fost mereu fascinat de magia bunicului său, motiv pentru care i-a ascultat fiecare îndemn. Ba chiar mai mult, erau și cei mai buni parteneri de joacă, pentru că „tata bătrân“ îi cioplea cărucioare, zmee și bice.

Clasele primare le-a început la Șiria, între 1854 – 1858, terminând ultimul an la Arad, după ce a repetat clasa a IV-a. A învățat limba maghiară de la copiii cu care se juca și limba germană de la un învățător catolic. A făcut  primele cinci clase la liceul maghiar, în perioada 1860 – 1864, deși a avut dificultăți mari învățând într-o limbă străină. În timpul studiilor la Arad, a devenit membru al Societății de lectură a elevilor români, coordonat de Mircea V. Stănescu.
Mihai Eminescu i-a dat imboldul de care scriitorul Ioan Slavi avea nevoie pentru debutul său, întâlnindu-se la Viena, în anul 1871. A publicat „Fata de birău“, urmând apoi „Popa Tanda“ (1873), „Toane sau Vorbe de clacă“ (1875), „Polipul unchiului“ (1875), „Scormon“ (1875), „La crucea din sat“ (1876), „Crucile roșii“ (1876), „O viață pierdută“ (1876), „Gura satului“ (1878) și altele. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul „Mara“(1894), nuvelele „Moara cu noroc“(1880) și „Pădureanca“(1884), iar memoriile sale publicate în volumul „Amintiri“, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.

A fost redactor la Timpul în București, iar mai apoi fondator al Tribunei din Sibiu. Slavici a fost un jurnalist renumit, ajungând chiar și la închisoare, de cinci ori, în urma articolelor sale. A fost închis în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, dar și în România fiind bănuit că ar fi fost spion austro-ungar.
În 1919, la 71 de ani, Ioan Slavici a leșinat, cuprins de amețeli. Căzând, a cauzat o nouă fractură, care-l obligă să stea la pat timp de trei luni. Viața românească îi sare în ajutor plătindu-i o mie de lei pentru o nuvelă care nu a mai apărut. În 1920 a scris prima versiune de memorii „Întemnițările mele“, romanul „Cel din urmă armaș“, fiind publicate în 1923. În ultimii doi ani din viață a scris romanul „Din păcat în păcat“, rămas needitat.


În 1925, la 77 de ani, simțindu-se obosit și bolnav, s- refugiat la fiica sa care locuia la Panciu, un ținut care îi aducea aminte de locurile copilăriei. Pe 17 august 1925 s-a stins din viață. Își doarme somnul veșnic la schitul Brazi.
 
Citește și:

Se împlinesc 173 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici
 
„Necazurile lui Ioan Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter“. 171 de ani de la nașterea marelui scriitor 
 
Unul dintre marii clasici ai literaturii române, prieten apropiat cu Mihai Eminescu...