Ce nu ştie publicul despre „Bătrâna şi hoţul“

Dramaturgul Viorel Savin, cel care semnează textul piesei „Bătrâna şi hoţul“, este autor a peste 40 de volume de proză, poezie, teatru, iniţiatorul mai multor reviste culturale, posesorul a zeci de premii. Piesa „Bătrâna şi hoţul“ a fost jucată la Teatrul Dramatic „Bacovia“, în perioada 1984-1988, regizor Mircea Marin; la Teatrul Mic Bucureşti, între 1987-1989 şi 1991-1992, regizor Cristian Hadjiculea; Teatrul Dramatic „Al. Davila“ Piteşti, 1990-1991, regizor Al. Zărnescu; Teatrul Dramatic „Ovidiu“ Constanţa, 1991-1992, regizor Dan Alecsandrescu; Teatrul „Mihai Eminescu“ Botoşani, 1997-1998, regizor Marius Rogojinschi; Radio Iaşi, „Teatru la microfon“, aprilie 1998, regizor Marius Rogojinschi; „Teatrul Naţional al TVR“, „TVR - Cultural“, „TVR - Internaţional“, regizoare Olimpia Arghir, cu Irina Răchiţeanu şi Sorin Medeleni, interpreţi. Autorului i s-a mai jucat la Constanţa piesa „Tu nu eşti trupul tău“ pe scena Teatrului „Fantasio“, 1999-2001, regizor Florin Zăncescu, şi „Ginere de import“, tot la Teatrul „Fantasio“, 1995-1997, regizor Florin Zăncescu.
 
Viorel Savin este şi autorul textului „Bucuria de a fi îndurerat la Tomis“, piesă jucată la Teatrul Naţional al Radiodifuziunii Române în 1997, regizor Cristian Munteanu, premiată cu medalia de aur la un concurs al teatrelor naţionale.
 
Piesa „Bătrâna şi hoţul“ s-a jucat în 1991 pe scena Teatrului „Elpis“, în rolurile principale - Ana Mirena şi Iulian Enache.
 
Într-un interviu acordat în august 1991, cu ocazia premierei spectacolului „Bătrâna şi hoţul“, Viorel Savin a povestit despre geneza piesei: „Ca să vă dau un răspuns paradoxal, piesa s-a născut dintr-o necesitate. Am pornit de la un fapt real. La Bacău a existat (şi mai există, bineînţeles, în sufletul nostru) pictorul Nicu Ene, a cărui soţie a încercat să-l salveze. În piesă, pictorul făcuse puşcărie pentru un delict monstruos, încercând să salveze nişte cărţi de la ars. În realitate, soţia a încercat să-l reabiliteze moral în faţa stupidităţii organelor politice din vremea veche şi nici prea veche. Doamna a donat întreaga avere statului român, cu condiţia să fie lăsată să rămână într-o cămăruţă şi o bucătărie tot restul vieţii sale. Într-o primăvară - afară era frumos, înmugurise speranţa -, bătrâna a uitat că în casa ei este o instituţie de stat şi a ieşit din perimetrul dat. S-a dus să se plimbe pe malul Bistriţei. Conducerea muzeului, cei de la cultură, de la partid s-au alarmat că s-ar putea să fie pus în pericol patrimoniul. Trebuie să luăm măsuri, s-a decretat. Şi s-a hotărât să i se ridice cheile de la propria casă. Astfel, doamna Ene a devenit ostatică în propria casă, după ce, prin propria voinţă, a oferit statului averea sa“.
 
Viorel Savin lucra în perioada respectivă la Muzeul de Artă din Bacău. Ne spunea: „Am fost revoltat de idioţenia acestui gest, am fost însă şi surprins de reacţia unora. Eu le-am spus: «Domnilor, dar femeia asta a donat două milioane de lei statului!» Iar un coleg al meu, muzeograf, a replicat: «Da, dar bătrânii fac şi tâmpenii». După chestia asta, tot gândindu-mă cu tristeţe, m-am dus spre acest text, text care începe să mă inhibe cumva. Nu cred că este cel mai bun text al meu“.
 
Câteva aprecieri despre spectacolul conceput de Iulian Enache 
 
Un simplu pretext ca un punct de plecare pentru acţiunea comico-tragică îi oferă regizorului Iulian Enache posibilitatea să ţeasă între coperţile bine sugerate ale piesei regulile jocului. Concepţia regizorală bazată pe gradarea excursului dramatic cu intensitatea mesajului scenic, rezolvările de situaţii, mizând mai ales pe disponibilităţile  actoriceşti bine cunoscute ale interpreţilor, aduc spectacolului un binemeritat succes la public.
 
Actriţa Ileana Ploscaru, într-un rol la vârsta personajului. Dezinvoltă. Destinsă. Modelul femeii elegante, de autentică educaţie artistică, purtându-se imperial printre lucrurile bine ştiute ale casei. Se joacă cu emoţiile noastre. Le transmite subtil, îşi serveşte partenerul când trebuie, umple scena, deşi regizorul a aranjat-o pe scaun, la masă, ca efectul puţinelor mişcări să fie şi mai mari.

 
Iulian Enache cunoaşte bine potenţialul actriţei. I-a stat alături în multe, foarte multe spectacole. El, mai tânărul actor devenit regizor, ştie bine ce vrea. Construieşte o piesă care să aibă tensiune, nerv, poantă, să capteze mai ales publicul tânăr, să-l facă să simtă fluxul artei scenice cu sufletul lui nestrunit de vârstă. Să fie modernă, pe gustul unei generaţii grăbite, dar să aibă miez, sens, morală. Să păstreze intenţiile autorului. Şi mai ales să se vadă Ileana Ploscaru în preaplinul carierei sale actoriceşti.
 
Pe Dan Cojocaru îl cunoaştem toţi ca fiind un actor bun la toate. Are atâta energie, se împrăştie generos în roluri mari şi mici, evenimente, fapte, oriunde poate promova un act de cultură, urcă pe scenă lejer, mascându-şi emoţiile, face bună echipă cu cea care i-a fost profesoară, şi se ştie că, endemic, nu poţi decât să bravezi în faţa celui care ţi-a fost temut îndrumător. Dan Cojocaru este însă un actor de cursă lungă. În rolul hoţului, scapă uneori din chingile regiei, se vrea liber, vine apoi intempestiv ca personajul, pe care îl bagă în pielea lui. Îl umanizează, cu umbre de nostalgie, îl face apoi printr-o singură replică să fie repugnabil.
 
Nu, nu este recitalul unei mari actriţe. Este un joc în doi, servit la capete. Pe scenă este o îngemănare de forţe, fiecare vrea să o influenţeze pe cealaltă, se caută moralitatea acolo unde ea lipseşte cu desăvârşire, se aplică principiul biblic potrivit căruia nimic nu scapă nesancţionat, oamenii pleacă din sală cu sentimentul că au trăit o secvenţă din viaţa lor, decupată de doi actori, de calibre diferite, puşi pe acelaşi balansoar al artei autentice.