Conferință dedicată lui Caragiale, la Biblioteca Județeană „Caragiale a reușit ce își dorește orice scriitor - să prindă în opera sa o formă de identitate indestructibilă“

 

• Vineri, 28 ianuarie a.c., a avut loc la Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman“ Constanța, conferința „Caragiale, contemporanul nostru“, susținută de prof. univ. dr. habil. Angelo Mitchievici, directorul instituției.

Evenimentul a fost organizat cu ocazia împlinirii a 170 de ani de la nașterea scriitorului Ion Luca Caragiale (30 ianuarie 1852 – 22 iunie 1912). Deocamdată, evenimentele organizate de Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman“ Constanța au loc fără prezența publicului, ținând cont de reglementările privitoare la desfășurarea evenimentelor culturale în contextul pandemic actual.

Ion Luca Caragiale este, fără îndoială, unul dintre cei mai invocați scriitori români. Împrejurările în care este pomenit sunt dintre cele mai diverse, dar predomină contextele politice sau cele care evocă un mod defectuos de a socializa, o inadecvare a conduitelor noastre sau perenitatea unor reflexe mentalitare asociate unui mod de a gândi și de a fi românești în răspăr cu restul lumii. Cu alte cuvinte, Caragiale ține de o serie de coordonate stabile ale identității românești, dar nu în ceea ce ea are sublim, ci în ceea ce ea are caricatural, îndoielnic, derizoriu.
 
Mai popular ca oricând, Caragiale sare din paginile operei sale direct în viața noastră publică, astfel încât nu putem să nu ne întrebăm în ce constă identitatea noastră de tip Caragiale și de ce o îndrăgim laolaltă cu marele dramaturg?




 
Angelo Mitchievici apreciază încă de la începutul conferinței că I.L. Caragiale merită toată atenția noastră, cu atât mai mult cu cât este vorba de unul dintre acei scriitori pe care îi pomenim în numeroase împrejurări în spațiul public, dar nu neapărat cu numele, ci preluând cuvinte, fraze, sintagme din piesele lui de teatru:

„Pe 30 ianuarie 2022 se împlinesc 170 de ani de la nașterea lui Caragiale. E întotdeauna un scriitor încadrat între cei patru mari clasici. Merită toată atenția și merită să revenim asupra lui, cu atât mai mult cu cât este vorba de unul dintre acei scriitori pe care îi pomenim în numeroase împrejurări în spațiul public, dar nu neapărat cu numele, ci preluând cuvinte, fraze, sintagme din piesele lui de teatru în mod special, îl pomenim citându-l, dar citându-l într-o zonă care a făcut în mod evident savoarea atâtor și atâtor spectacole și reprezentări, îl cităm cu frazele aberative sau cu adresări malițioase: Coane Fănică, Două la primărie, trei la prefectură, Curat murdar, Trădare să fie dar să o știm și noi etc.

Avem un întreg bagaj care ne vine, în mod cert, din manualele școlare, acolo unde îl studiem pentru prima oară pe Caragiale, și ceea ce este interesant, este că aceste fraze flotante rămân în memoria noastră, nu pentru că le-am fi memorat ci, pentru că ele se impun într-un mod foarte interesant și care ar trebui puțin să ne tulbure. Să ne tulbure pentru că este o recunoaștere implicită a faptului că aparținem lumii pe care Caragiale a pus-o în pagină, o lume care nu e obligatoriu să fi fost chiar lumea lui Caragiale, dar care pare să fie, mă refer la pagina scrisă, perfect superpozabilă, integrabilă, luminoasă“.

Angelo Mitchievici consideră că, atunci când ne raportăm la Caragiale ca la contemporanul nostru, de fapt, ne recunoaștem în lumea operei lui și recunoaștem că acest prozator de excepție a reușit să prindă ceva din ceea ce se numește identitatea noastră profundă:

„Discutând despre Caragiale contemporanul nostru, de fapt vizăm un lucru mult mai profund. Aici a fi contemporan nu mai înseamnă pur și simplu că opera nu și-a pierdut actualitatea literară, înseamnă, nu o integrare în timp, ci mai degrabă o integrare în tip. Ne recunoaștem în Caragiale, în lumea operei lui Caragiale, ne vedem în ea ca fiind asemănători, dacă nu chiar identici, cu alte cuvinte recunoaștem că acest dramaturg, acest prozator de excepție a reușit să ne prindă ceva din ceea ce se numește identitatea noastră profundă. (...) E ceea ce și-ar dori orice scriitor de oriunde, anume, să prindă în opera sa o perenitate, o formă de identitate indestructibilă“.

Angelo Mitchievici aduce cuvintele lui Caragiale, spuse prin gura personajului Nae, în contextul geopolitic de astăzi. O frază tulburătoare despre Rusia:
 

„Știi ce-ar trebui la noi? zice Nae.-  Ce? – O tiranie ca în Rusia… Nu mai merge, mă-nțelegi, constituția, care aceea ce vezi că se petrece, nu poți pentru ca…“.

 
Despre sentimentul de îngrijorare al lui Caragiale și legătura lui cu timpul prezent a explicat în prelegerea lui, Angelo Mitchievici:
 

„Tentația este evidentă de a-i acorda lui Caragiale un rol de vizionar, de herald, de anunțător al unor vremuri de restriște, și,într-adevăr dacă în această poveste lucrurile sunt plasate într-un mod evident caricatural, în scrisoare din 1907 către Petru Misir, tonul este cu totul altul, pentru că este o încredințare intimă, nu mai este un text destinat marelui public și îl avem pa Caragiale serios și îngrijorat. (...) Oricine citește acest text l-ar putea socoti providențial, dar nu numai pentru perioada pe care noi o trăim, ci și pentru ceea ce avea să urmeze în imediatul epocii lui. Caragiale nun le gândea ca un Nostradamus, dar avea un sentiment de îngrijorare real. Ceea ce face ca afirmația lui Goga să i se potrivească: Caragiale era un seismograf realmente sensibil al epocii“.

 






Citește și:

Revista ExPonto, cel mai recent număr Ovidiu Dunăreanu, despre revistele literare în spațiul cultural românesc