Consacrarea profesională cunoscută în exil. Horia Vintilă a fost evocat într-un volum scris de dobrogeanul Pericle Martinescu

• De-a lungul vieții a fost eseist, diplomat, filosof, jurnalist, pedagog, poet și romancier
• În anii 1940 – 1945, Horia Vintilă a locuit la Roma și la Viena, fiind șef de cabinet al Ministerului Propagandei
• Horia Vintilă s-a stabilit în Spania începând cu anul 1965, murind tot acolo, în 1992

„Biografia lui Vintilă Horia - ca şi a altor mulţi scriitori români din secolul nostru - a fost frântă în două cam pe la mijlocul vieţii lui (şi exact la mijlocul veacului), ca urmare a convulsiunilor istorice produse în lume de cel de-Al Doilea Război Mondial. După ce a debutat (prin 1935) şi s-a afirmat aici ca poet, publicând, la Bucureşti, trei cărţi de versuri şi un roman înainte de a pleca din ţară, el a desfăşurat după aceea o activitate literară diversă şi bogată în sfera occidentală, unde şi-a cucerit un frumos nume pe plan internaţional, ca poet, romancier, eseist, conferenţiar şi profesor universitar ce preda de predilecţie probleme de literatură universală la catedre din Spania, Franţa, Germania şi alte ţări.
Nu voi insista acum asupra celei de a doua perioade a vieţii şi activităţii sale, deoarece aceasta este îndeobşte destul de bine cunoscută de cititorii de azi. Mai potrivit mi se pare să evoc în câteva cuvinte epoca şi împrejurările în care l-am cunoscut pe Vintilă Horia în anii juneţilor noastre bucureştene.

Deşi între noi era o diferenţă de vârstă de vreo patru ani - ceea ce în tinereţe contează totdeauna - aş putea totuşi spune că făceam parte din aceeaşi generaţie. Cu precizarea doar că Vintilă Horia aparţinea, sau se afla chiar în fruntea ultimului eşalon de scriitori din perioada interbelică. Întâmplarea - sau mai bine zis intervenţiile poetului - a făcut ca în aceleaşi zile, din luna martie 1941, la aceeaşi tipografie a Cărţilor bisericeşti și sub aceeași încadrare în „Colecția Meșterul Manole" să publicăm simultan câte o carte, de care el s-a ocupat îndeaproape atât pentru executarea tiparului, cât şi pentru promovarea în publicistica vremii (anunţuri, afişe etc.). Era pentru el o datorie și o mândrie să îmbogăţească şi să lanseze pe piaţa literară „Colecţia Meşterul Manole", înfiinţată şi coordonată de dânsul, ca o anexă a revistei Meşterul Manole, de asemenea, înființată și condusă de el. Îmi aduc aminte cu vie emoție de acele zile însorite din primăvara lui 1941, când, amândoi, împărţisem spaţiul din atelier, maşinile şi lucrătorii pentru imprimarea celor două cărţi: Sunt frate cu un fir de iarbă (poeme şi proză), a mea, şi Cartea omului singur (versuri), a lui. Meşterii de acolo se întreceau în a ne arăta satisfacţia cu care contribuiau la realizarea acestor cărţi. La urmă, ne-au oferit, în afara tirajului convenit, câte un exemplar tipărit, din proprie iniţiativă, cu litere aurite, aşa cum ştiau ei să confecţioneze şi să împodobească Biblii şi Psaltiri în Tipografia Cărţilor bisericeşti de la poalele Patriarhiei. Pe cât de încântaţi erau ei că ne-au făcut această rară surpriză, pe atât de fericiţi eram noi, ca autori, cu frumoasele şi proaspetele volume în mână.

Revista Meşterul Manole a apărut de la 1 ianuarie 1939 până pe la mijlocul lui 1942, ca emanație a unei grupări de vreo douăzeci de scriitori tineri, pe care Vintilă Horia i-a contactat personal şi i-a strâns în jurul publicaţiei. Această acţiune a lui ţinea loc de orice program şi se încadra într-o ordine logică şi firească. Fiindcă revista Meşterul Manole avea să reprezinte ultimul val de poeţi, prozatori, eseişti şi critici din epoca interbelică. Primul val de scriitori şi gânditori îşi făcuse apariţia imediat după întâiul război mondial, o dată cu înfăptuirea României Mari: e vorba de generaţia literară de la începutul anilor '20 ilustrată de nume ca: Blaga, Crainic, Cezar şi Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Aron Cotruș, Ion Barbu, Șerban Cioculescu etc. A urmat al doilea val, al generaţiei din jurul anului 1930, reprezentată de Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petru Comarnescu şi mulţi alţii; pentru ca la sfârşitul deceniului IV să intre în joc al treilea val, compus din scriitorii cei mai tineri din acel moment, figurând în gruparea „Meşterul Manole”. Această grupare şi revista al cărei nume îl purta se datorau, după cum am spus, inițiativei și strădaniei lui Vintilă Horia.

Din nefericire, membrii celui de-al treilea val de scriitori interbelici n-au mai avut nici timpul nici posibilitatea să-şi afirme pe deplin vocaţiile, deoarece războiul i-a prins în chingile lui de fier, zdrobindu-le forţele şi năzuinţele. Totuşi, prin revista Meșterul Manole şi gruparea respectivă ei marchează un moment semnificativ în evoluţia literaturii române din secolul nostru.”