Dragostea cu năbădăi la scriitorii români

Cred că cei care descriu femeia în cuvinte sunt niște mari romantici, ale căror gesturi suav-teribiliste, ca să nu le spunem patetice, au lăsat urme ce mi-au smuls mereu zâmbete.
Conform lucrării “O istorie anecdotică a literaturii române” a lui Florentin Popescu, apărută în 1995, la editura Vestala, Ienachiță Văcărescu avea un adevărat harem, dar cel mai năbădăios amor a fost cel pe care soția domnitorului Alexandru Moruzi l-a avut pentru autorul “Testamentului”. Ienachiță nu s-a supărat când bucureștenii au început să șușotească, dar se pare că lui Vodă nu i-a picat prea bine: “De-mi va cădea Ienachiță în mână, dacă nu voi avea ștreang, voi lua pletele Doamnei pentru a-l sugruma”, a răbufnit el. N-a mai apucat fiindcă între timp Ienachiță a murit, ducând cu el în mormânt dragostea de care suferea.
 
Anton Pann si-a facut de unul singur jurnalul vieții sentimentale în stilul său caracteristic. Despre Zamfira pe care a luat-o de nevastă zice așa, într-un poem:
“Chiar în ziua cununiii/
A fugit și m-a lăsat/
Și dealul Mitropoliii/
Necontenit l-am urcat”.
 
Căsnicie cu năbădăi:
“Bici de foc muierea mea/
Una voi, eu alta ea (…)/
Doamne, nenorocit fui/
Vai de nunta ce făcui”.
 

Dezamăgit de eșecul primei căsnicii, pleacă la Râmnicu Vâlcea, tocmit ca profesor de muzică la Episcopie. La Mănăstirea dintr-un Lemn se îndrăgostește de nepoata stareței Platonida, cu care fuge în lume, după ce-i taie pletele fetei de 16 ani și-o îmbracă băiețește. Tupeu maxim pe Anton Pann care a băgat boala într-o tânără aspirantă la viața monahală și a salvat-o astfel de singurătatea celor patru pereți. N-a durat prea mult, tânăra călugăriță nu s-a putut acomoda vieții colorate din capitală, iar mătuță-stareța a tot făcut presiuni pâna când i-au crescut pletele la loc fetei.
 
Alexandru Hrisoverghi (1811 – 1837) autor al unei singure poezii n-a mai apucat să le scrie pe următoarele fiindcă a sărit de la geamul unei femei măritate, de care era îndrăgostit lulea, si anume Catinca, fiică și soție de poet. Avea ea ce avea cu poeții, vezi bine. Istorie demnă de Caragiale. Pentru că sotul Catincăi era prea serios, femeia tânăra și cu sânge fierbinte se îndrăgostește la rându-i de mai tânărul bard “frumos, spiritual și mai cu seamă cu epoleți de ofițer”. Că epoleții erau un simbol al masculinității la doamne pe vremea aceea. Ceea ce urmeaza seamana putin cu “Povestirile din Canterbury” ale lui Chaucer, care m-au distrat prin liceu și pe care le interpretam cu un grup de prieteni. Aici, soțul-poet înșelat, mirosind el ca nu-i a bună, pretextează că pleacă de-acasă, ca să se întoarcă în miez de dimineață cu gând să-l descopere pe nenorocitul amorez, care, firește, sare pe fereastră și-și rupe coloana vertebrală. George Sion povestește scena: “…deschise fereastra și atunci văzu jos, sub peretele casei, un cadavru care abia se mișca. Se întoarse către infidela sa consoartă și-i zise: – L-ai mâncat fript pe bietul băiat!” Fript-nefript s-a mai dus un poet român!

Pe unde-s plopii fără soț…

Prin septembrie 1880, Eminescu “se îndrăgostește mortal” (cum spune ironic Călinescu) de verișoara lui Caragiale, o anume doamna Poenaru-Lecca și “găsește în această doamnă, cam corpolentă, multă inspirație” (completează Maiorescu bârfa vremii într-o scrisoare). Augustin Z.N. Pop îi face și mai bine portretul acestei madame: “Cu zece ani mai vârstnică decât Eminescu, vicioasa (…) fusese încriminată de adulter în procesul care i-a desfăcut căsătoria de căpitanul G. Poenaru și intrase în comentariul intriganților de cafenea și al gurilor de culise”. Să mai spunem că se numea Cleopatra și nu prea îl lua în serios pe tânărul căruia îi plăceau femeile cu “trecut dubios”. Amocul poetului își avea domiciliul pe strada Cometei, azi Căderea Bastiliei nr 2-10. Din nefericire pentru Eminescu, Cleopatra a rămas rece la avansurile poetului, iar suspinele lui “o oară și să mor” i-au inspirat poezia “Pe lângă plopii fără soț”. Vremuri grele pentru poet, nu și pentru poezia românească.
 
Să ți-l închipui amorezat pe cinicul Caragiale, care lua în bășcălie toată protipendada culturală a vremurilor lui și nu ierta pe nimeni cu ironiile sale, e aproape inadmisibil. Totuși, Caragiale s-a îndrăgostit “de-adevăratelea” pe vremea când era revizor școlar la Piatra Neamț. Ironia este că pe juna cu pricina o cheme Fridolina, nume de personaj, ce naiba, pe care o dorește “de-i seacă sufletul.” Fridolina însă era îndurerată după altul care-i frânsese inima, un ofițer nemulțumit de zestrea ei. În zadar se sucea Caragiale pe lânga ea, Fridolina suspina la rândul ei după Costica B., lucru care-l disperă într-atât pe dramaturg încât se gândește la sinucidere, ba chiar are niște nopți grele în care plânge cu foc. Din fericire, cinicul nostru ținea la părerea lui Missir care-l aduce cu picioarele pe pământ: “… ai fi un laș care ți-ai greșit viața ca un caraghios”, îl ceartă acesta din urmă. Rabia lui sentimentala se stinge ca un foc de paie dupa câteva luni. Apoi încep alte povești, cele bine cunoscute.
 
Ar mai fi o idilă eșuată între Macedonski și Aristizza Romanescu, o iubire neîmplinită între Iulia Hasdeu și G.I. Ionescu Gion, o femeie fatală care i-a fiert pe Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, în același timp, iubirea imposibilă dintre Ion Barbu și Hortensia Papadat Bengescu și multe altele savuroase și pline de umor din culisele dragostei, pe care le puteți citi în cartea lui Florin Popescu. Oameni cu sânge fierbinte care au făcut deliciul bucureștenilor de altădată.
 
​Sursa foto: okazii.ro