„Fetiţa şi ţigara”, Benoît Duteurtre

Se vede că Benoît Duteurtre a scris pentru reviste că Paris Match, Le Figaro sau Revues Mînuit, nu ne pierde timpul cu detalii balzaciene şi descrieri naturale morbide, deşi subiectul său tratează moartea unei societăţi logice. Nu este vorba în ea despre ura faţă de copii, cum au unii impresia, nici despre criza bărbatului de 40 de ani, ci despre dreptul fiecăruia de a-şi trăi viaţă aşa cum are poftă, fără să dea totuşi în libertinism.

Scriitorul ne invită subtil la un frumos exerciţiu de imaginaţie, povestindu-ne două istorii aparent paralele. Prima este a unui condamnat la moarte a cărui ultima dorinţă a fost să fumeze o ţigară, dorinţa care nu se pupă cu interzicerea strictă a fumatului pentru orice categorie de cetăţean, darămite a unui condamnat. Puse în faţa acestei dileme, autorităţile n-au ştiut cum să acţioneze şi ce decizie să ia. Aşa că, ceva pagini mai încolo, vedem că i se anulează execuţia.
 
Viaţa condamnatului putem spune că a atârnat de un fum de ţigară. Tot de un fum de ţigară a atârnat şi viaţa unui hedonist de 40 de ani. Cum orice interdicţie atrage după sine încălcarea ei, a două poveste se construieşte în jurul unui fumător, care trăia cu o femeie frumoasă şi inteligentă, iar singurele lui griji erau să facă sex, să bea vin, să călătorească şi să fumeze departe de ochii lumii. Până într-o zi, când este prins de Amendine, o fetiţă care intră peste el într-un WC public, unde hedonistul nostru se ascunsese că să fumeze liniştit o ţigară. Şi astfel soarta lui este pecetluită pentru totdeauna.
 
Urmează un fel de teatru al absurdului (atât de gustat de publicul francez încă de la Sartre încoace) pe scena căruia personajele principale sunt copiii, cuvântul lor împotriva adulţilor e cel care dă verdictul, iar aparenta lor fragilitate denotă doar cruzime inconştientă tocmai din pricina nepriceperii lucrurilor esenţiale, tocmai pentru că nu au avut timp să se mielinizeze. Aşa că, treptat, subtil, Benoît Duteurtre ne invită să facem următorul exerciţiu de imaginaţie punându-ne la modul subliminal întrebarea: „Cum ar fi să trăieşti într-o societate condusă de copii?!”, adică o societate în care toţi tremură în faţă lor şi le suflă în fund până când devin impertinenţii din tramvaie, trolee, răzgâiaţii de pe stradă, care cresc răcnindu-şi din toţi plămânii dorinţele şi nu contribuie cu nimic interesant la dezvoltarea lumii, hai să folosim aşa, nişte cuvinte mari. De ce să nu recunoaştem, asta se întâmplă deja, doar pentru că unii puberi şi-au spus „emo” nu înseamnă că e ceva de capul curentului, şi nici că sărmanii de ei sunt mai emotivi decât ar trebui.
 
Adevărul este că mi-a plăcut hedonistul lui Duteurtre, nu pentru că e neapărat un om care-şi vede de ale lui, ci pentru că mintea lui funcţionează după o logică frumoasă, dar, din păcate, nefuncţională într-o lume condusă de cretini. El şi zice undeva pe final: „Nu sunt victima unei conspiraţii, ci a unei acumulări naturale de prostie”. Până şi frumoasa lui consoarta se dovedeşte de o tâmpenie colosală la proces, făcând nişte declaraţii cam nelalocul lor, care au menirea mai mult să-l îngroape decât să-l salveze.

Nu vă dezvălui mai multe, pentru că nu vreau să va răpesc din plăcerea lecturii. Mai trebuie spus că e o carte care se citeşte rapid, scriitorul mizând mai mult pe mesajul pe care are să-l transmită decât pe lentoarea acţiunii, adică nu vă aşteptaţi la ceva monumental gen „Portretul unei doamne” a lui Henry James, în care personajele pălăvrăgesc până te ia ameţeala, ca să ajungem în final la concluzia că am dat de o altă idioată rafinată, educată şi frumoasă-n toate cele.

Am citit „Fetiţa şi ţigara” în timp ce aşteptăm pe la cozile birocraţiei. Aveam de depus dosare şi de schimbat acte şi o fetiţă de doi ani urla în urechile mele, sub ochii unei mame pe care o cam durea în freză. Nici că se putea să am un fundal mai bun.
 
Lectură plăcută!

 
Foto: arhivă personală