IN MEMORIAM CORNELIU LEU Scrisoare deschisă edililor constănţeni

Istoricul, publicistul, scriitorul Vartan Arachelian este foarte cunoscut constănţenilor ca unul dintre oamenii oraşului. Aparţinând spiritului dobrogean. Preocupat de viaţa şi starea comunităţii din mijlocul căreia s-a ridicat.
Apelul pe care îl face autorităţilor locale îl găzduim cu mult respect în paginile cotidianului ZIUA de Constanţa.
 
Acum, când va trece anul de când nu mai e printre noi, ar trebui ca amintirea unui merituos contemporan să trezească interesul edililor constănţeni pentru eternizarea numelui acestuia. De va fi fost demult făcut cetăţean de onoare al urbei, scuze! De va exista deja o stradă sau o piaţă constănţeană purtând numele Corneliu Leu, rândurile acestea ar avea doar rostul de a ne aminti, ca buni creştini cum suntem, de omul care a fost! De nu însă…
 
Născut într-un prăfuit târg dobrogean, Corneliu Leu a sărit din adolescenţă direct în literatura mare. Descendenţa sa familială, desigur, dar mai ales siguranţa cu care şi-a perceput forţa vocaţiei au fost motoarele devenirii unei personalităţi plurivalente. De unde a apărut el, se poate întreba cineva care n-a cunoscut Constanţa la ieşirea din război şi n-a trăit apoi ocupaţia sovietică. Doar ştiind tragediile colective ale obsedantului deceniu te vei mira să constaţi performanţa unei însuşiri delicate - cum e talentul scriitoricesc - de a răzbi din solul bătătorit de tancurile invadatoare. Dar şi aşa, chiar şi fără blestemul ăsta din urmă, Dobrogea era vasala unei defazări istorice: sub pământ erau tăinuite vestigiile unei culturi incomparabil mai bogate decât ceea ce era încredinţat noilor generaţii să le înmulţească. Pospaiul de cultură locală de care avea parte nativul dobrogean avea şi el să fie înăbuşit de uriaşa producţie editorială a Cărţii Ruse. De aceea, consider o minune debutul naţional în roman cu Ochiul Dracului al tânărului abia trecut de pragul majoratului. Cum a fost posibil e greu de explicat într-un articol de ziar.  
 
Constănţeni fiind, urmaşi ai vechiului Tomis, revendicând de la vechii greci nu doar căutarea aurului, ci şi a înţelepciunii, e un act ritualic necesar al administratorilor de azi ai Cetăţii păstrarea şi cultivarea memoriei noastre colective. Pomenirea maestrului Corneliu Leu e o datorie a urbei noastre. Astfel vom celebra excelenţa şi energia de afirmare a generaţiilor ce se ridică şi în acest colţ de ţară. Corneliu Leu este, neîndoios, un model de urmat. 
 
Despre isprăvile din prima sa tinereţe, cea petrecută în Constanţa anilor săi de studii liceale, dar şi ale debutului său jurnalistic, am scris pe larg în cartea noastră - Aurelia Lăpuşan, Ştefan Lăpuşan, Vartan Arachelian - Istoria unui ziar.


 

Cum tranziţia noastră continuă să fie şi una mai ales a demolărilor, reamintirea faptelor de ispravă ale lui Corneliu Leu e un gest necesar, de autoapărare culturală. Autor a peste 50 de volume, el a fost cel care a pus bazele filialei locale a Uniunii Scriitorilor din România. Plecat la Bucureşti, a fost unul dintre pionierii Televiziunii, cu transmisii de spectacole în direct. Celebra emisiune estivală Radio Vacanţa e concepţia sa şi a stat ani în şir sub directoratul său. Aşa cum celebra Editură Eminescu tot el a înfiinţat-o, ca şi Casa de filme numărul 4. Pe scurt, încă din tinereţe şi până în ultima zi petrecută printre noi, el şi-a asumat misiunea de lider al celor fără de putere. În ce mă priveşte, îmi amintesc din perioada mea constănţeană că, de câte ori Corneliu Leu revenea în urbea natală, nu evita niciodată să treacă pragul redacţiei noastre; vizitele sale se transformau în tot atâtea sărbători ale spiritului liber.
 
Romancier şi scenarist de filme şi seriale de largă respiraţie epică, scriitor prolific şi proteic, Corneliu Leu a onorat în întreaga sa viaţă de scriitor vocaţia cu care larii casei dobrogene l-au înzestrat din plin. Dacă literatura sa rămâne să dea mărturie generaţiilor care vin despre România a trei sferturi de secol, ceva însă dispare odată cu el. Şi anume vocaţia, din ce în ce mai rară, a oamenilor dăruiţi cu har, de a se situa, în acelaşi timp, în inima unui câmp magnetic care te încarcă de robusteţe.


 
Până în ultima lună se întâlnea, în ultima joi din calendar, cu foştii liceeni de la Colegiul constănţean „Mircea cel Bătrân“, în bodega pe care o frecventase cândva inconfundabilul pictor Constantin Piliuţă. La ce tăinuiau în aceste banchete încropite cu mijloacele modeste ale unor oameni ce fuseseră de toată isprava la vârsta lor activă am fost învrednicit şi eu să iau parte. Dar alţii au căderea să depună mărturie.
 
Marginalizat samavolnic după Revoluţie, el şi-a folosit energia în punerea în operă a numeroase fundaţii. Una, Fundaţia Episcopul Grigorie Leu, a fost dedicată memoriei antecesorului său care, după ce purtase cârja episcopală, fusese târât în puşcăriile comuniste, o alta dedicată ridicării satului românesc. Doar atât? Nicidecum! Cum să fi uitat el de Basarabia, pământ românesc? Probabil că din copilărie ştia de blestemul armânesc din Părinteasca demândare. Un blestem care cade greu asupra nepăsării de bastarzi a politicienilor care au fost învestiţi cu putere şi nu s-au învrednicit s-o folosească în folosul neamului românesc. Corneliu Leu a făcut în direcţia resuscitării instinctului naţional mai mult decât multe guverne la un loc!

 
Mă opresc aici. Mi-e greu să folosesc schimbarea de timp şi mai ales să vorbesc astfel despre cineva care - ştiu sigur - mi-ar fi privit laudele cu fină ironie, dacă nu cumva m-ar fi contrazis cu vehemenţă. Da, vehemenţa nu l-a părăsit niciodată. Fie că era vorba despre el, fie despre alţi potentaţi ai zilei. De aceea, nu întâmplarea a făcut ca, în dimineaţa în care am aflat de tragica sa dispariţie, tocmai îmi sosise mailul De la Leu citire, un vitriolant articol despre păţaniile infracţionale ale unui şef de guvern. Azi, un fost pe care nu-l mai aminteşte nimeni.
 
Dragostea pentru adevăr şi virtute, se vede bine, e ceea ce l-a caracterizat pe maestrul Corneliu Leu.
 
Prima fotografie face parte din colecţia personală a conf. univ. dr. Aurelia Lăpuşan.
     
Explicaţii foto
 
Corneliu Leu, Ileana Ploscaru, soţii Simionică, Paul Lavric, pe scena constănţeană, 1965
 
Corneliu Leu