Interviu cu Radu Paraschivescu Despre cărți, autenticitate și „privilegiul sincerității”

 

 

• Radu Paraschivescu a venit în această săptămână la Constanța, pentru lansarea celui mai nou roman al său, „Acul de aur și ochii Glorianei”, recent apărut la editura Humanitas

A fost un eveniment pentru care Aula Bibliotecii Județene din Constanța s-a dovedit neîncăpătoare și, în ciuda inconfortului termic, s-a stat ore bune la coadă pentru autografe și fotografii cu unul dintre cei mai bine cotați scriitori români contemporani.

Am stat și noi la o șuetă cu „vorbitorincul” Radu Paraschivescu, în aceeași notă de franchețe și năstrușnicie cu care ne-a obișnuit în intervențiile sale scrise sau vorbite, din domenii atât de diferite precum literatura, gastronomia, călătoriile, sportul sau artele.

Am aflat cu această ocazie că tatăl său, căruia i-a dedicat de curând o carte fermecătoare – „Recviem vesel pentru tata", aflată în topul vânzărilor la Humanitas – este dobrogean, fiind născut în Negru Vodă.
 
 
Domnule Radu Paraschivescu, sunteți scriitor, jurnalist, traducător, redactor de carte, comentator sportiv... și le faceți pe toate la nivel de excelență. Cum reușiți? Și care dintre domeniile astea vă este cel mai aproape? Ce faceți cu cea mai mare ușurință sau bucurie? 
Cu bucurie le fac pe toate, pentru că, altminteri, nu le-aș mai face. Am ajuns la nivelul la care pot alege sau pot renunța la una sau alta dintre „penele de la pălărie”. Atunci când fac ceva cu strângere de inimă, îmi dau seama că e un meci pierdut și e mai bine să mă opresc. Deocamdată nu e cazul. S-ar putea să apară, la un moment dat, un preaplin, o sațietate, o formă de sastiseală, care să mă facă să spun stop. Nu știu la ce. Eu deja m-am decuplat de la câteva angajamente, pentru simplul fapt că n-am mai putut sau fiindcă partenerul a fost măgar... mai sunt și cazuri din-astea. Am mai renunțat la câte ceva... De pildă, nu mai scriu la Newsweek de câteva luni, nici la Gazeta Sporturilor, am refuzat și oferta – foarte bănoasă, de altfel – din partea celor de la ProSport... deci am încercat să-mi găsesc niște spațiu vital. Nu știu dacă am reușit – mai degrabă nu, fiindcă timpul acela îl umplu cu altceva. Nici ca redactor nu mai fac mare lucru, așa că acum scriu și traduc, aproape cu egală plăcere. Și mai chibițez la emisiunile de fotbal, în primul rând pentru că sunt pe bani și apoi fiindcă eu îmi permit privilegiul sincerității, acolo unde alții trebuie să procedeze cu băgare de seamă, să nu exagereze cu ironiile, să nu calce pe careva pe bătături, fiindcă nu știi dacă nu cumva cel pe care îl ironizezi astăzi, îți va deveni util mâine. Eu, ca om angajat la Humanitas, fără nici un parti-pris, îmi permit să fiu sincer și ăsta e câștigul meu. 

Probabil că asta este și ceea ce farmecă la prestația dvs. - autenticitatea.
Da, mulțumesc. Dacă n-ar fi așa, bănuiesc că până acum aș fi încasat niște scatoalce, măcar verbale – pentru că eu merg cu tramvaiul, cu metroul, cu troleibuzul, mă salut și intru în vorbă cu tot felul de oameni.


Care este cel mai cronofag dintre domeniile de care vă ocupați?
Cred că sportul și tradusul. Cel mai puțin cronofag e scrisul ca atare, de care totuși mă ocup cel mai puțin.

Nu aveți vreo disciplină a scrisului?
Nu, nu am vreun program „de ghișeu”. Scriu cum dă Dumnezeu... noroc că dă. Știu că sunt oameni care scriu cu orar fix, dimineața sau după prânz. Eu scriu când mă lasă celelalte angajamente – e și asta de luat în calcul – și, mai ales, când se apropie termenul... fac parte dintre cei care lucrează bine când sunt cu spatele la zid; când simt că nu mai am mult și trebuie să predau, devin brusc inspirat, nu știu cum se face. E riscantă povestea, dar câteodată iese. 

Cel mai recent roman, „Acul de aur și ochii Glorianei” era menit, după cum povesteați, să fie doar o povestire. Cum a ajuns textul la forma actuală? 
Intenționam să scriu un ciclu de proze italiene, din simpatie pentru Italia, pentru cei care nu o pot vedea, pentru a fructifica cumva pandemia – una din povești era calată pe un episod cu animale care bântuie libere prin centrul vechi al mai multor orașe, vizitând oamenii, cei închiși dincolo de ziduri... Dar am pus povestirea asta pe „hold”, când am văzut că primul text m-a dus în atâtea locuri, încât ar fi fost păcat să-l condamn la 40 de pagini. Așa că am anunțat-o pe Lidia Bodea, care e directorul general al editurii și redactorul meu de carte, că volumul de povestiri va fi de fapt un roman. 


În ciuda faptului că nu aveți o disciplină riguroasă a scrisului, sunteți extrem de prolific – ați publicat în fiecare an, și chiar câte două cărți, la intervale destul de scurte.
Da, dar mi-e teamă că asta e o ușoară formă de autocanibalizare. Normal ar fi, ca strategie elementară pentru un editor, să lași o carte să respire, să treacă printr-un ciclu de nouă luni-un an, în care să se vândă unul, două, trei tiraje, depinde... Dacă scoți o carte acum și alta peste șase luni, cea de dinainte nu apucă să-și facă tot „ciclul”, vânzările se duc mai degrabă pe produsul mai nou și nu e tocmai bine.

Oricum ar fi, limba română are în dvs. un slujitor de calibru, care știe să o pună în valoare și să-i evidențieze întreaga bogăție și savoare. Vă mulțumim pentru asta și vă mai așteptăm la Constanța, să ne bucurăm împreună de cărți și întâlniri minunate ca aceasta.
 
Citește și:
LIVE TEXT „Acul de aur și ochii Glorianei“ se lansează astăzi, la Biblioteca „Ioan N. Roman” (galerie foto)