Invitaţie la lectură. „Ovidius la Tomis - satul global şi vocile exegezei actuale“ (recenzie la volumul colectiv „Răzbunarea barbarilor“)

Preşedintele Asociaţiei Casa Mării Negre, Dorin Popescu, a transmis redacţiei ZIUA de Constanţa o recenzie la volumul colectiv „Răzbunarea barbarilor” (coordonatori Dorin Popescu, Liviu Franga, Editura Ideea Europeană, Colecţia Istoria Mentalităţilor, Bucureşti, 2017), volum care a marcat editorial trecerea a 2000 de ani de la moartea lui Publius Ovidius Naso. Recenzia este realizată de Sabina Fînaru, de la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava.
 
„Un demers critic unic în România şi în lume, prin structură şi pariuri. Pornind de la intuiţia impactului cărţii (intuiţie pe care - nu ne mirăm - mediul academic dobrogean pare a nu o avea), doamna Sabina Fînaru semnează o recenzie solidă, puternică, una care face dreptate efortului, reuşitei critice şi dragostei pentru cultură a autorilor acestui volum (82 de autori, din România şi Italia - ovidianişti, latinişti, critici literari, istorici, poeţi, oameni de cultură în sens larg). 
 
Mulţumim doamnei Sabina Fînaru (Universitatea «Ştefan cel Mare» Suceava), pentru alegerea sa inspirată şi mai ales pentru fineţea bisturiului critic! Recenzia Domniei-Sale punctează exemplar punctele tari ale volumului. 
 
Mulţumim mediilor academice sucevene, care nu contenesc să trimită spre Tomis semne ale unei prietenii culturale autentice! Felicitări acestor medii, care rămân mai vii, mai atente, mai cinstite decât cele în huma cărora va fi fost înmormântat Ovidius!
 
Repetate mulţumiri autorilor / contributorilor acestui volum, pentru o «răzbunare» culturală reuşită!“, scrie Dorin Popescu în preambulul prezentării. 

Ovidius la Tomis: satul global şi vocile exegezei actuale - Sabina Fînaru, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

La 2000 de ani de la „marea trecere” a sulmonezului Ovidius de pe ţărmul Pontului Euxin, opera şi personalitatea sa artistică sunt încă subiecte de controversă ştiinţifică ori surse de inspiraţie pentru creaţia din toate artele; ele reprezintă ipostazieri tipice pentru confruntarea dintre libertatea creatoare cu puterea politică, iar această situaţie tragică, transfigurată în operă, a căpătat anvergura unui mit literar. La 2000 de ani de la trecerea sa pe ţărmul Tomisului, este justificată întrebarea care este stadiul receptării lui în România actuală, la care vrea să răspundă proiectul Răzbunarea barbarilor. 2000 de ani fără Ovidiu la Tomis prin antologarea exegezei contemporane [Popescu, Franga, ed., 2017: 903 p.][1].
 
Vocile exegezei sunt reprezentate de clasicişti de prestigiu, ca Liviu Franga, Mihaela Paraschiv, Ioana Costa, Ştefan Cucu, exegeţi de marcă - Mircea A. Diaconu, Iulian Boldea, Adrian Dinu Rachieru, Ilie Luceac, ori istorici ca Ioan Aurel Pop; acestora li se alătură personalităţi ale lumii academice din Italia, ca Paolo Fedeli, Grazia Maria Masselli, Rosalba Dimundo, Raffaele Giannantonio. Perspectivele de interpretare (de factură juridică, istorică, estetică, filologică, teoretică, critică sau comparatistă) se completează reciproc, iar vocile interpreţilor români (de pretutindeni) şi străini se orchestrează coerent în contrapunct.
 
Paginile semnate de mari clasicişti români ne determină să reflectăm, încă o dată, la raportul dinamic dintre paradigmele antichităţii clasice, modernităţii şi postmodernităţii şi la caracterul supra-temporal al valorilor ca temei al salvării spirituale şi morale a culturii şi civilizaţiei europene. Printr-o lectură de profunzime, de factură post-structuralistă şi deconstructivistă, Liviu Franga propune în ‹Poemul posibil›: Poemul pe care Ovidiu nu l-a scris niciodată o ipoteză critică în răspăr cu exegeza anterioară; analizând elementele de discontinuitate discursivă din elegiile tomitane, el reconfigurează urmele unui poem în care poetul nu îşi declară „groaza, ci mulţumirea, chiar satisfacţia - că trăieşte. Inclusiv la Pont.” [Ibidem: 81].
 
Demolarea idolilor, răsturnarea valorilor instituite, pluralitatea căilor de acces către sensul vieţii şi al operei sunt strategii care aparţin deopotrivă literaturii şi criticii actuale; ele migrează de la una la alta, în comuna căutare a izvorului de umanitate în haosul vieţii reale sau ficţionale, cu încercările ei superficiale sau esenţiale. Metamorfoza, principiu pitagoreic al întregii existenţe, asumat de Ovidiu în creaţia sa romană, devine deopotrivă principiu al poieticii tomitane şi al criticii literare, care trasează drumul poetului către sine, drum al rostirii interioare a unei experienţe radicale, a cărei intensitate a avut un efect de ecou dincolo de milenii. Marin Mincu şi-a construit romanul Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidiu pe o ipoteză asemănătoare; în interpretarea sa, Marin Mincu şi revanşa barbarilor, Mircea A. Diaconu extinde problematica tematică, a toposului sacru dezirabil din roman, către cea a identităţii individuale şi colective; iar concluzia sa este că miza romanului este „să transmită ceva europenilor despre români (şi despre România profundă) printr-un artificiu istorico-narativ provocator” [Ibidem: 99].

 
Destinul istoric al poetului are un caracter exemplar pentru existenţa umană supusă „terorii istoriei” din toate timpurile, de aceea s-a impus în conştiinţa posterităţii cu forţa unui mit livresc. În discursul său prefaţial, Tomis după Tomis. Forţa erorii, Liviu Franga subliniază faptul că Ovidius este unicul poet latin care a transpus în universul poeziei trăiri provocate de traume, de ruperea de propria condiţie ontologică prin „forţa erorii”. Eroarea augustană leagă însă poetul damnat de „fiinţa unui viitor nou ethnos”, care ne face implicit „şi fii ai lui Ovidius” [Ibidem: 16]. În această calitate, se impune aproape ca o fatalitate numărul urmaşilor săi care au avut o soartă asemănătoare, de la Dimitrie Cantemir la Ion Heliade Rădulescu, de la Bogdan Petriceicu Hasdeu la Mircea Eliade. Despre Dumnezeu s-a născut în exil scrie şi Iulian Boldea care observă, dincolo de corespondenţele exterioare, tematico-biografice, dintre Ovidiu şi Vintilă Horia[2], o dimensiune parabolică autoreferenţială a romanului: „Aflat la limita dintre istorie şi ficţiune, dintre mit şi realitate, personajul lui Vintilă Horia trăieşte, cu patos reţinut, o experienţă a rememorării şi evaluării propriei opere şi propriului destin” [Ibidem: 146][3].
 
Valoarea etică a cercetării ştiinţifice, aflate în slujba apropierii de adevărul creatorului şi al operei sale, a cărei exersare devine vocaţie axiologică, implicând o transmutare a emoţiei în luciditate simpatetică, rigoare şi spirit critic, o demonstrează cu asupra de măsură câteva studii. Un prim reper este textul Ioanei Costa, care analizează epistolele lui din perspectiva Epistolografiei poetice, definindu-le prin mărcile stilistice şi elementele autoreferenţiale raportate la genul, specia şi tradiţia literară cărora le aparţin. Referindu-se la cauzele relegării la Tomis, Mihaela Paraschiv realizează o Defensio Ovidiana sub specie aeternitatis (ecou al apologiei platoniciene pentru Socrate), într-un discurs riguros, sobru, clar, dens şi elegant, model de analiză tabulară a scrisorilor lui Ovidius, puse în relaţie cu texte teoretice de factură retorică şi juridică, cu informaţii istorice din antichitate şi cu exegeze moderne, pentru a-şi susţine ipotezele şi a-şi afirma opiniile despre această eroare. Pentru mine, această metodă de lectură complexă, interdisciplinară, este la fel de seducătoare ca aceea în filigran a lui Liviu Franga şi se înrudeşte îndeaproape cu aceea a lui Ioan Aurel Pop; articolul său, Ovidiu şi barbarii din Pont, circumscrie versurile poetului cu precizie de miniaturist în contextul etnic, istoric, geografic şi cultural în care a trăit Ovidius, oferind un motiv de reflecţie asupra destinului istoric şi cultural al omului şi popoarelor în mijlocul cărora a trăit: „Cucerirea acestui pământ de către armata romană s-a împletit în Romania danubiană cu una spirituală, a cărei întruchipare este poetul rămas în Pont, ca etern simbol al Romei, Publius Ovidius Naso. El este romanul care a învăţat getica, în vreme ce geţii sunt ‹barbarii› care au învăţat latina şi s-au înnobilat pentru vecie cu moştenirea clasicismului roman”. Asumându-şi integral această lectio, la sfârşitul excursului său Ioan Aurel Pop ne invită la un ospăţ rafinat al cunoaşterii sale, transpusă în formă poetică: propria sa traducere liberă, cu rimă, a versurilor 73-76 din Tristele: „Eu zac sub astă piatră, Ovidiu, cântăreţul / Iubirilor suave, care-am plătit greu preţul / De treci pe-aici, dacă-ai iubit din plin, / Te roagă pentru el, să-i fie somnul lin” [Ibidem: 140].
 
Galeria marilor clasicişti şi exegeţi din mediul academic ar fi putut câştiga şi mai mult în anvergură prin prezenţa strălucitului clasicist, critic şi istoric literar, traducător şi poet, Traian Diaconescu; domnia-sa a publicat din 2017 încoace numeroase, diverse şi valoroase studii de istoria mentalităţilor şi comparatism (între Ovidius şi autori latini şi români), de estetică, poetică, stilistică, precum şi traduceri şi peste 130 de micropoeme dedicate lui Ovidius[4]; simplificând, putem spune că literatura română îi datorează nu doar întâlnirea cu mari scriitori latini (de la Cicero şi Cato la Seneca, P. Syrius şi Apuleius, până la poeţii post-clasici şi autori creştini), ci şi cea cu scriitorii de expresie latină (Nicolae Spătaru Milescu, Petru Movilă, M. Graziani, I. Sommer, M. Bandini), ori traducerea marilor balade populare şi a poeţilor români în metru original (de la Mioriţa şi Meşterul Manole la volumele dedicate lui Eminescu, Macedonski, Bacovia, Blaga şi Arghezi); istoricii îi datorează accesul la numeroase documente din perioada medievală, inclusiv la corespondenţa de la curtea lui Ştefan cel Mare, istoria limbii - studii de referinţă despre etnogeneza poporului român, iar critica şi istoria literară - erudiţia rafinată de sensibilitatea şi raţiunea unui umanist în comentariile sale asupra marilor autori.
 
Revenind, constatăm funcţia modelatoare a cercetării literaturii ovidiene asupra gândirii şi sensibilităţii intelectuale europene; numeroase contribuţii ale exegeţilor italieni şi români sunt în relaţie dialogică şi de complementaritate; ea se datorează fie opţiunilor tematice ori afinităţilor de viziune asupra textelor analizate, fie structurării argumentaţiei în discursul ştiinţific ori mizelor cercetării. Astfel, aidoma lui Ioan Aurel Pop, Paolo Fedeli priveşte opera tomitană ca expresie a metamorfozei unui poet latin, pentru care poezia era singura modalitate de recuperare a Romei, într-un poet get, pentru care poezia devine temeiul existenţei sale pe pământul dobrogean şi totodată o metaforă a transformării sale interioare [Ibidem][5].
 

Cunoaşterea clasicismului îndeobşte vădeşte a avea un rol socio-cultural integrator, implicând deopotrivă reconectarea la textele teoretice fundamentale ale antichităţii şi recursul la cele mai moderne perspective de abordare care să problematizeze, în cazul de faţă, însăşi reprezentarea artistică şi relaţia dintre realitate, istorie, ficţiune şi autoficţiune, ori trangresia vieţii în text şi a textului în realitate. Studiul comparatist al Graziei Maria Masselli, Invectiva contra inimicum suum: Ovidio da Tomi, analizează din perspectivă retorică poemul ovidian Contra lui Ibis, situându-l în ansamblul tradiţiei literare cu caracter polemic, definită în tratatele antice prin trăsături specifice (vocabular, ton, conţinut, funcţie, intenţionalitate, mijloace, strategii de persuasiune etc.). Autoarea demonstrează trăsăturile invectivei oratorice şi definirea ei „ca schemă teoretică fixă şi repetitivă” (W. Süss), analizând descrierea negativă, procedeele oratorice folosite în poemul ovidian scris la Tomis şi tehnicile textuale ale autorului creştin Tertulian pentru realizarea acesteia. Concluzia sa este că, deşi virulenţa limbajului este o trăsătură comună acestor două tipuri de discurs aparţinând celor doi autori, Ovidiu utilizează invectiva ipocrit, în scop persuasiv, în timp ce Tertulian o foloseşte cu o uşoară detaşare, avându-şi sorgintea în atitudinea creştină, a cărei toleranţă se raportează la termenul misericordia [Ibidem: 123]. Pe de altă parte, Estela Antoaneta Ciobanu îşi fundamentează teoretic lucrarea Can the Barbaria Talk Back? Arachne, Philomela, Echo, and the Disowning of Women’s Voice in the Maze of (Fe)male Auctoritas, asumându-şi perspectiva feministă de interpretare a câtorva dintre miturile transfigurate de Ovidius în Metamorfoze.
 
Receptarea critică reflectă şi trăsături ale gândirii şi discursului postmodernist, sensibilitatea sa transgresivă, care umple lapsusurile realităţii şi tăcerile textului şi resuscită memoria culturală prin ceea ce are ea memorabil tocmai la periferia ei, al cărei discurs, descompus şi reinterpretat în spirit ludic, acţionează subversiv la adresa discursului dominant al epocii în care a luat naştere. Oare nu astfel sunt scrierile „tomitane” ale lui Ovidius în raport cu restul creaţiei sale „romane” şi cu orizontul de aşteptare al cititorilor din epoca sa, ori tentativele exegeţilor de a rupe barierele dintre arte şi genuri, pentru a reliefa multiplicitatea faţetelor artistice ale unei opere-origini, ale cărei straturi succesive sunt spaţializate şi transformate într-o cameră de rezonanţă, în care se manifestă toate, simultan?
 
Tabloul mozaicat al exegezei actuale, care propune ipoteze de lucru şi recontextualizări ale textului ovidian, demonstrează influenţa lui uriaşă asupra culturii europene, prin înseşi tematica şi metodele de abordare atât de diverse. Astfel, Rosalba Dimundo cercetează din perspectivă trans-disciplinară mitul Semelei povestit în Metamorfoze şi transpus de Hӓndel în opera muzicală, în articolul La Semele ovidiana al cospetto di Hӓndel; dincolo de complexitatea ei, analiza are o miză extrem de importantă: definirea validităţii studiului clasicilor şi verificarea modurilor permanenţei lor în cultura contemporană. În contrapunct, Ştefan Cucu prezintă viziunea estetică a poetului şi relaţia dintre arta literară, pictură şi muzică (Artă şi arte în creaţia ovidiană), iar Andreea Bratu evaluează Impactul textului ovidian în reformarea limbajului muzical cult vest-european. O miză asemănătoare are şi Raffaele Giannantonio; în lucrarea Ovidio in architettura tra Giulio Romano, Gian Lorenzo Bernini e Louis le Vau, el cercetează relaţia Metamorfozelor literare cu alte limbaje, al sculpturii şi arhitecturii italiene baroce; transfigurările secundare (sculpturale şi arhitectonice) devin elemente ale unei ale unei metamorfoze urbane şi părţi ale unui Theatrum Urbis, Mundi & Ecclesiae [Ibidem: 327]. În ecou, tema este abordată la Tomis, de Valentin Ciorbea, care prezintă Sursele arhivistice privind statuia lui Ovidiu de la Constanţa.
 
Spiritul ludic, relativizarea capacităţii noastre de cunoaştere şi de înţelegere a sensului, plasate în jocul liber al discursului, care adesea îşi dezvăluie o dimensiune paradoxală, încifrată, transformă actul critic într-o formă de aventură care dedublează textul într-o ficţiune de gradul al doilea, ezitând între nelinişte şi neastâmpăr, între scepticismul dizolvant şi amuzamentul complice al postmodernismului [Petrescu, 1998: passim]. De pe aceste poziţii, Dorin Popescu îşi asumă o perspectivă semiotică de interpretare, în linia şcolii critice iniţiate de Marin Mincu, pentru a accede la „autenticitatea textului” ovidian de exil; provocator, el se declară în opoziţie cu vechea critică şi conceptele ei, ba chiar şi cu ideea apartenenţei operei „tomitane” la genul epistolar, care a fost definit deja [*** Dicţionar, 1976: 147], între altele, prin caracteristicile formale ale scrisorii literare, ori prin substanţa sa lirică, temele filosofice, morale sau estetice şi caracterul ficţional, variabil de la un autor la altul; or această ultimă trăsătură lasă uşa deschisă către exegeza estetică şi depăşirea criteriilor retorice şi etice (pe care Ovidius însuşi le leagă de concepţia sa poetică).
 
Într-un efort de de-realizare a textului, renegând dimensiunea lui pragmatică şi distanţându-se de cea (auto)referenţială, prioritare, e drept, în exegeza anterioară, el îşi proclamă opţiunea pentru exercitarea unei critici „eretice”, care să demonstreze mai bine decât până acum literaritatea epistolelor. Acest gest ar fi îndreptăţit de absenţa documentelor şi de specificitatea mecanismului discursiv, de caracterul indeterminat, deopotrivă, al realităţii şi ficţiunii: „Va fi fost adevărat, în factual, că Ovidius a scris, la Tomis, un poem în limba getă? Deocamdată, avem motive să o credem pentru că (doar el) o spune, explicit, în Pontice, IV, 13. Însă, totodată, avem motive (cel puţin egale) să nu o credem, tocmai pentru că el o spune.” [Popescu, Franga, ed., 2017: 432][6].
 
El privilegiază ca tipice pentru corpusul poetic de referinţă mărcile ambiguităţii, care sunt creatoare de tensiune lirică şi fac posibilă, în cele din urmă, decodarea în cheie ironică a discursului, a cărui figură structurantă devine inversiunea; din punct de vedere antropologic, această pledoarie ar putea relansa sensul ovidian al raportului de opoziţie dintre conceptele cult vs. barbar vs. barbarizat, cultură vs. civilizaţie, legate de o „temă sensibilă pentru etno-profilul nostru” [Ibidem: 461], întrucât concluzia autorului lui este: „În registru  simbolic,  Roma, debarasându-se de cărţi, primeşte în schimb săgeţi, devine barbară, iar Scythia Minor se debarasează de săgeţi, devine carte, devine spaţiu al cărţii, spaţiu civilizator. Săgeţile şi cărţile sunt semne textuale care susţin fără greş această ipoteză semiotică. […] Iar Tristele şi Ponticele sunt texte inverse ale unei metaironii cifrate, un joc textual cu semne şi chei” [Ibidem: 464 - 465][7], lucru adevărat pentru creaţia din a doua / ultima  parte a relegării sale, când şi-a asumat destinul tragic, care a deschis-o către zări metafizice [Diaconescu, 2017: 68].
 
În substratul lor, încrâncenarea şi radicalismul discursului ascund încrederea autorului în forţa orfică a literaturii şi a discursului critic, de a schimba realitatea şi de a reorienta gândul spre o condiţie liberă, de factură maximalistă, adoptând deopotrivă o via negativa şi una affirmativa. Pe de o parte, discursul critic refuză analiza de tip retoric şi istoric, pe de alta o practică în afirmarea ipotezelor sale; în paratextele de la începutul şi sfârşitul volumului, deplânge, pe de o parte, lipsa de sprijin în împlinirea acestui proiect de anvergură, pe de alta îşi exprimă recunoştinţa faţă de susţinerea concretă a lui Liviu Franga, coeditor, şi faţă de încurajarea primită de la mentorul său în acest travaliu, Mircea A. Diaconu, care i-a fost, cu ani în urmă, coordonatorul tezei de doctorat, personalităţi de prestigiu ale lumii academice; pe de o parte, adoptă toposul umilinţei în evaluarea contribuţiilor tomitane şi româneşti la ovidianism, pe de alta realizează acest proiect de anvergură pe care singur îl numeşte unic în România şi în lume. Care ne convinge de adevărul formulat de coordonator în Epilog, că „Ovidius se va fi întors la Sulmona, patria sa, […] din 2012 încoace… [că] el, Ovidius, n-a cunoscut însă exilul adevărat. Şi a rămas aici.” [Popescu, Franga, ed., 2017: 762][8].
 
Bibliografie
 
Popescu, Dorin, Franga, Liviu, ed. Răzbunarea barbarilor. 2000 de ani fără Ovidiu la Tomis; autor al proiectului, coord. şi responsabil al volumului: Dorin Popescu - Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2017.
 
Diaconescu, Traian, Ovidiu la Tomis. Enigma relegării şi metamorfozele poeziei, în „Vitraliu”, Periodic al Centrului Cultural „George Apostu”, Bacău, nr. 47, 2017.
 
Petrescu, Liviu, Poetica postmodernismului, Editura Paralela 45, ed. a II-a, Piteşti, 1998.
 
***, Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1976.
 
Citeşte şi:
 
Sunt numeroase motive spre a nădăjdui că „Răzbunarea barbarilor…“ va rămâne o carte-document​