Mihai Eminescu, marele nostru poet național

Astăzi se împlinesc 169 de ani de la nașterea poetului nostru național, Mihai Eminescu, personalitate ilustră a creației literar-artistice românești. I-a impresionat pe contemporani, în scurta sa viață, între anii 1850 și 1889, prin inteligență, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european, cât și prin farmecul și distincția limbajului.
 
Mihai Eminescu, al șaptelea din cei 11 copii ai lui Gheorghe și Raluca Eminovici, cu numele Mihail Eminovici, la Botoșani, în Moldova, este considerat cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismul european al sec. XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat.
 
Copilăria și-a petrecut-o la Ipotești, despre care vorbește cu atât de mult drag în poeziile „Fiind băiet…” și „O, rămâi”. Nu se știe exact unde urmează primele două clase primare, însă din clasa a III-a în anul 1858 a urmat Școala primară ortodoxă orientală la Cernăuți. I-a avut învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinshi.
 
Între anii 1860 și 1861 s-a înscris la liceul german, unde îl are ca profesor pe Aron Pumnul. În anul 1863 a părăsit cursurile definitive, chiar dacă avea o situație bună la învățătură. Eminovici a intrat în anul 1864 ca practicant la Tribunalul din Botoșani, fiind și copist al comitatului permanent județean.
 
Ca poet romantic a sintetizat, datorită bogatei sale imaginații și fanteziei sale creatoare, izvoare autohtone și universale, proiectând o viziune originală, cosmică și mitologică asupra istoriei, universului și destinului omului în lume. Calea aleasă a constat într-un stil limpede, armonios, accesibil, de o mare forță expresivă.
 
Poet prin vocație și ziarist prin profesie, Eminescu n-a rămas doar un visător, un romantic melancolic, sceptic, singuratic, ci, prin toate resursele gândirii și simțirii sale, a analizat lucid societatea timpului său, erijându-se în postura de artist-cetățean, gânditor și pedagog al neamului său.
 
Anul 1866 este anul primelor sale manifestări literare în revista „Familia”, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”. Își schimbă numele din Eminovici în Eminescu, la inițiativa lui Iosif Vulcan. În aceeași revistă mai apar și cinci poezii ale sale.
 
A intrat, în anul 1867, ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi ca secretar în formația lui Mihail Pascaly, dar și ca sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe Ion Luca Caragiale. A revenit în lumea academică în anul 1869, fiind student la Viena, acolo unde audiază și cursurile altor facultăți. Iar în anul 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă, cu condiția să își ia doctoratul în filosofie, pe care nu îl duce la bun sfârșit.

 
Înființează împreună cu alți tineri cercul literar „Orientul”, care avea ca scop culegerea basmelor și a poeziilor populare, a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei în anul 1869.
 
Imaginea lui s-a reflectat în conștiința publică în mod carent și contradictoriu, întrucât el a scris diferit, revoluționând limbajul și viziunea asupra poeziei. Unii și l-au imaginat ca pe un geniu nefericit, străbătând meteoric orizontul poeziei românești, iar alții l-au considerat ca un creator damnat, împărtășind un tragic destin…
 
Activitatea creatoare a lui Eminescu s-a desfășurat, timp de 17 ani, în poezie, proză, teatru și publicistică. Anul 1872 a fost unul de suflet pentru Mihai Eminescu, atunci când o cunoaște pe Veronica Micle, la Viena. Trei ani mai târziu, se întoarce în țară, iar Ion Creangă l-a introdus în societatea Junimea. Eminescu a primit și postul de corector și redactor la ziarul local „Curierul de Iași”, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură.
 
Mihail Eminovici avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de conceptele romantismului și de teoriile lui Immanuel Kant.
 

Rădăcina ideologică a gândirii sale era cea conservatoare, prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la „Timpul”. Primul volum de versuri, îngrijit de Titu Maiorescu, a apărut în decembrie 1883 și a cuprins cele mai reprezentative creații de până atunci.
 
Până în zilele noastre, au fost editate numeroase ediții complete care cuprind aproximativ 90 de poezii antume și 200 de poezii postume. Problematica acestora se referă la supratema timpului, la istoria neamului, la natură și iubire. Particularitățile artistice ale acestora sunt: îmbinarea surselor folclorice ale lirismului cu direcțiile de bază ale poeziei și gândirii europene; temă și viziune romantică, dar și elemente clasice; stil declamativ, retoric în poezia de început; stil limpede, clar, armonios, meditativ, în poezia de maturitate; limbaj natural, popular, accesibil, care interferează cu expresia intelectualizată.
 
Dintre creațiile lui Eminescu amintim: „Dorința” , „Lacul”, „Seara pe deal”, „Scrisorile I-V”, „Criticilor mei”, „Junii corupți”, „De ce nu-mi vii”, „Pe lângă plopii fără soț”, „Atât de fragedă”, „O rămâi”, „Împărat și proletar”, „La steaua”, „Revedere”, „O, mamă”, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, „Luceafărul”, „Gazel”, „Ce te legeni”, „Doina”, alături de poezia gnomică „Glossă”, epigrama „Epigramatice”, sonetul „Trecut-au anii”.
 
De asemenea, „Făt-Frumos din Lacrimă”, „Sărmanul Dionis”, „Cezara”, „La curtea cuconului Vasile Creangă”, „Aur, mărire și amor” sunt narațiuni de tip romantic, presărate cu pasaje descriptive animate de personaje excepționale ce folosesc un limbaj evocator. Se desprind din conținutul lor fabulosul folcloric, ideea de reîncarnare, conceptul de iubire liberă și de revoluție.
 
Toate lucrările dramatice reprezintă proiecte, încercări, schițe, fiind publicate după decesul său, din manuscrise. Germenii ideatici ai dramatizărilor acestora se materializează în mitul etnogenezei poporului român, în concepția schopenhaueriană de „rău” în lume și în marile pasiuni care înalță sau nimicesc pe eroii lor.
 
Publicistica eminesciană cuprinde articole pe teme politice, ideologice, sociologice, filozofice, literare și teatrale, publicate în ziarele „Federațiunea” din Pesta (1870), „Curierul de Iași” între anii 1876 și 1871 , „Timpul” între 1877 și 1883, „România liberă” și „ Fântâna Blanduziei”, un an, între 1888 și 1889.
 
De menționat că întreaga operă a lui Mihai Eminescu e reprodusă într-o lucrare de mari proporții, în 16 volume, intitulată „Opere”. Ediția a fost întemeiată de criticul literar interbelic Perpessicius, în 1939.
 
Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă, iar ziaristul, la nevoie, a fost cronicar literar, teatral, unde scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.
 
Crezul estetic al lui Eminescu nu apare în tratate amplu elaborate, ci se întrevede în întreaga sa operă. Deși se autodefinește ca poet romantic, creația eminesciană are și o componentă clasică, concretizată în cunoașterea și prețuirea artei antice prin promovarea idealurilor de adevăr și frumos, prin aspirația spre perfecțiune și echilibru, ca și prin stilul clar, armonios, meditativ, ușor sau mai pronunțat ironic.
 
Eminescu se consideră „un copil al veacului” care creează prin cuvânt o altă lume, un revoltat care luptă pentru împlinirea idealurilor umanității. E cuprins de sacra sete a formelor perfecte și nutrește convingerea că numai creația asigură nemurirea.
 
În anul 1881, Eminescu s-a aflat la Constanța, timp de zece zile. Acest lucru este atestat de scrisoarea pe care i-o trimite Veronicăi Micle, prin care îi transmite: „Marea o văz pentru întâia oară“. Însă Eminescu se referea la faptul că atunci, în anul 1881, vedea pentru prima dată Dobrogea întregită și, evident, Constanța și Marea Neagră. Marea, ca atare, o văzuse în timpul studiilor de la Berlin, făcute între anii 1872 și 1874.
 
Mihai Eminescu moare la 15 iunie 1889 la București, după ce o perioadă lungă a stat internat la spital, fiind diagnosticat ca „atins de alienație mintală în formă de demență”.
 
Titu Maiorescu îl caracterizează pe marele poet Mihai Eminescu astfel: „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă”.