Nicolae Negru, Constantin Niculescu-Rizea, Mihai Gavrilescu și Geo Bogza, absolvenți de seamă ai Școlii Copiilor de Marină

 
Pe data de 3 octombrie 2024, la Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza” Constanța au fost celebrați 143 de ani de învățământ militar de marină, începuți odată cu ridicarea Școlii Copiilor de Marină de la Țiglina-Galați.
 
Cu ocazia aceasta, istoricul Adrian Ilie, directorul Colegiului, a lansat monografia „Școala Copiilor de Marină. Începuturile învățământului mediu de marină în România”, apărută în acest an, la Editura Ex Ponto.
 
Din acest volum aflăm că scopul instituției care și-a pus bazele prima dată la Țiglina-Galați a fost de a școlariza copiii militarilor căzuți în luptă, a militarilor în activitate, iar mai apoi a celor care doreau să urmeze o carieră militară în domeniul maritim.
 
„Lucrarea se dorește a aduce un omagiu și o recunoaștere a meritelor celor care s-au implicat în activitatea de educare a generații întregi de marinari, mai cu seamă la începuturile acestui tip de educație primară militară, marinărească”, a menționat Adrian Ilie în paginile volumului.
 
În cele 150 de pagini ale cărții, directorul Colegiului Național Militar „Alexandru Ioan Cuza” a inserat o scurtă galerie a absolvenților, unde întâlnim personalități ca: Nicolae Negru – contraamiral și comandant al Marinei Române; Constantin Niculescu-Rizea – contraamiral, comandant al Marinei Militare române (1020-1925) și comandant al Școlii de Marină de la Constanța (1899-1901); Mihai Gavrilescu – viceamiral, comandant al Diviziei de Dunăre (1921-1925; 1929-1931) și al Diviziei de Mare (1925-1929) și scriitorul Geo Bogza.
 
După cum se poate observa, de pe băncile Școlii Copiilor de Marină au ieșit absolvenți care au ajuns să devină figuri importante ale vremii, trei dintre ei ducând mai departe învățămintele în domeniu.
 
Redăm mai jos informații despre acești absolvenți, cu mențiunea că în privința lui Mihai Gavrilescu nu am reușit să găsim detalii suplimentare.
 

Despre Nicolae Negru
 
Nicolae Negru s-a născut la 19 iunie 1868 la București, în familia lui Dimitrie și al Mariei Negru, familie care a dat societății românești merituoși și valoroși militari și marinari.
 
În anul 1884, după absolvirea Școlii de Marină din Galați, Nicolae Negru a urmat cursurile Academiei Navale din Livorno. Tânăr sublocotenent, în anul 1889 a fost repartizat la Depozitele Flotilei. În anul 1892 a fost avansat la gradul de locotenent, fiind numit în statul major al crucișătorului „Elisabeta”, cu care a participat la serbările columbiene. La 1 noiembrie 1896 a fost avansat la gradul de căpitan și a fost repartizat în cadrul Diviziei de Mare, fiind ambarcat pe crucișătorul „Elisabeta”.
 
În anul 1897 a preluat comanda canonierei „Fulgerul”, respectiv a puitorului de mine „Alexandru cel Bun” din cadrul Diviziei de Dunăre. Sub comanda sa, puitorul de mine a participat la salvarea oamenilor și vitelor din satele riverane Dunării, afectate de inundațiile din primăvara anului 1897.
 
În iunie 1897 s-a mutat la Depozitul Echipajelor Flotilei, iar la 1 aprilie 1898, a revenit la Divizia de Mare, pe crucișătorul „Elisabeta”, cu care a efectuat un voiaj în Marea Neagră, vizitând porturile Burgaz și Varna. Cu prilejul acestor vizite a fost distins cu Ordinul bulgar „Sfântul Alexandru” clasa a V-a. În anul 1900, se mută la Apărarea Porturilor Fluviale, îndeplinind funcția de comandant al Companiei Chilia și al canonierei „Fulgerul”. Între anii 1901-1903 a fost detașat la Serviciul Maritim Român, comandând succesiv cargoul „Turnu Severin”și pasagerul „Principesa Maria”.

 
La 1 aprilie 1905 a fost numit căpitanul Portului Constanța, la 7 aprilie 1905 fiind avansat la gradul de locotenent-comandor. În iunie 1905, cu prilejul prezenței în portul Constanța a cuirasatului rus „Cneaz Potemkin”, având la bord marinari insurgenți, a reușit să determine echipajul cuirasatului să predea nava autorităților române și să debarce în portul Constanța. Pentru meritele sale, în vara anului 1905 a fost distins cu Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler.
 
La 1 aprilie 1906 locotenent-comandorul Negru este detașat la Inspectoratul Navigației și Porturilor, la Galați. În calitate de consilier comunal, a fost numit președintele delegației de marinari români participanți la Conferința de la Geneva din 1906, fiind un apărător neobosit al drepturilor marinarilor. Anul următor a revenit pe crucișătorul „Elisabeta”, cu care a participat la o serie de ieșiri în mare, apoi i s-a încredințat comanda bricului „Mircea”, fiind decorat cu "Semnul onorific pentru 25 de ani de serviciu". Aflate sub comanda sa, la 5 mai 1908 bricul „Mircea” și canoniera „Grivița” au primit în portul Sulina vizita cuirasatului „Sinope” și a canonierei „Zoneț”, aflate sub comanda amiralului rus Nolken.
 
Prin Înaltul Decret nr. 1214 din 8 aprilie 1909, Nicolae Negru a fost avansat la gradul de căpitan-comandor, fiind mutat șef de Stat Major în Comandamentul Marinei și ales membru în Consiliul de Onoare al Marinei Militare. În această perioadă căpitan-comandorul Negru este și profesor al Școlii Navale Superioare din Constanța, unde predă disciplinele de Navigație și Manevre, și Apărări submarine, redactând notele de curs la disciplinele susținute, fiind unul dintre cei mai apreciați profesori.
 
Cunoștințele sale în domeniul limbii italiene îi vor aduce și numirea ca profesor de limba italiană la Școala Superioară de Comerț, apoi va îndeplini pentru scurt timp funcția de director al Marinei în Ministerul de Război, pentru ca în anul 1910 să fie numit comandant al crucișătorului „Elisabeta”. Sub conducerea sa nava va desfășura programul de instruire practică a elevilor Școlii de Artilerie, Geniu și Marină, participând la manevrele organizate în anul 1911, primind vizitele crucișătorului „Medgidie” și apoi a unei escadre ruse. Pentru merite deosebite a fost distins cu Ordinul „Coroana României” în grad de ofițer și Ordinul rus „Sfântul Stanislas” în grad de comandor. În anul 1912, crucișătorul „Elisabeta” aflat sub comanda căpitan-comandorului Negru, execută campania de instrucție, aprecierile comandantului Diviziei de Mare în nota întocmită, la adresa comandantului navei fiind laudativă, acesta propunându-l a fi avansat la excepțional.
 
Până la intrarea României în primul război mondial, în anul 1914, căpitan-comandorul Negru a fost subșef de Stat Major la Comandamentul Marinei, fiind decorat cu Ordinul „Steaua României” în grad de ofițer, ulterior fiind numit comandantul Depozitelor Generale, funcție care o va deține cu gradul de comandor de la data de 10 mai 1915. La 1 aprilie 1916, a fost numit director al Marinei în Ministerul de Război, iar la data de 15 mai 1916 a preluat comanda Escadrei de Dunăre. Sub comanda sa, Escadra de Monitoare și Vedete s-a acoperit de glorie în luptele de la Turtucaia, Rasova, Mîrleanu, Topalu etc.
 
La 15 decembrie 1916, comandorul Negru este numit comandantul Flotei de Operațiuni pe Dunăre, iar apoi, la 1 iunie 1918, preia comanda Diviziei de Mare. Pentru activitatea desfășurată în război, Nicolae Negru a fost distins cu Ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a III-a cu spade. După război, până în anul 1925, când va trece în rezerva armatei, va mai îndeplini, cu gradul de contraamiral, funcția de membru în Comitetul Consultativ al Marinei și comandant superior al Școlilor Marinei, iar în anul 1932 se retrage la pensie.
 
În timpul activității sale, contraamiralul Negru a publicat numeroase pagini din istoria Marinei Române, întâmplări romanțate din activitatea marinarilor, precum și o lucrare despre acțiunile marinei militare în anii primului război mondial. După pensionare a fost ales președinte al Breslei Marinarilor din Constanța.
 
Despre Constantin Niculescu-Rizea
 
Constantin Niculescu-Rizea s-a născut la 9 septembrie 1870, la Vădeni, Brăila.
 
După absolvirea cursului primar și a claselor gimnaziale, la 16 octombrie 1883 urmează cursurile Școlii Copiilor de Marină din Galați, făcând parte din a doua promoție. Datorită rezultatelor remarcabile, a fost propus pentru continuarea studiilor în străinătate. Astfel, începând din septembrie 1885, a devenit elev al Școlii Navale din Livorno, pe care a absolvit-o la 19 iunie 1891, cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Depozitul Echipajelor din Divizia de Dunăre.
 
Inițial, în 1892, a fost ambarcat pe nava cu zbaturi „România”. În anul 1893 a făcut parte din echipajul navei-școală „Mircea”, cu care a vizitat porturile Sinope, Istanbul, respectiv Odessa, în a doua călătorie. În anii următori activează în cadrul Depozitului Echipajelor Flotilei, când îl vom găsi, în iunie 1895, ambarcat la bordul canonierei „Oltul”, apoi la bricul „Mircea”.
 
La 1 aprilie 1896 a fost mutat la Divizia de Mare, în funcția de comandant al torpilorului „Năluca”, după care, la 1 februarie 1897, fiind avansat în gradul de căpitan i se încredințează comanda bastimentului „România”. Datorită calităților sale deosebite ca ofițer de marină, deși foarte tânăr, i se încredințează comanda crucișătorului „Elisabeta”.
 
În 1897 a fost mutat la Școala de Marină din Constanța, fosta Școală a Copiilor de Marină de la Galați, în calitate de comandant (1899-1901). Concomitent a comandat și crucișătorul „Elisabeta” (vara anului 1897-1898 și 1900), cu care a participat la lucrările în vederea realizării hărții Mării Negre și Coastei României, lucrări coordonate de locotenent-comandorul Alexandru Cătuneanu și finalizate în anul 1900, când harta a fost premiată la un concurs internațional de la Paris.
 
În anul 1901 a fost mutat la Depozitele Echipajelor din cadrul Diviziei de Dunăre, încredințându-i-se comanda torpilorului „Zborul”, ulterior a puitorului de mine „Alexandru cel Bun”, pe care s-a specializat în arme sub apă, fiind unul dintre puținii ofițeri căruia i se încredințează comanda a două sau chiar trei nave. În următorii doi ani a condus Grupul de canoniere, apoi navele „România” și puitorul „Alexandru cel Bun”. La 1 februarie 1906 a fost avansat la gradul de locotenent-comandor și numit comandant al Apărărilor Submarine. Începând cu 15 aprilie 1907 a fost desemnat să lucreze în comandamentul Diviziei de Dunăre, unde va îndeplini funcții de răspundere – membru în comisia de recepție a monitorului „Alexandru Lahovary” și a monitoarelor „Kogălniceanu” și „Catargiu”. La 1 aprilie 1908 a devenit primul comandant al monitorului „M. Kogălniceanu” iar în aprilie 1909 a fost numit director la Administrația Centrală a Războiului, cu gradul de locotenent-comandor.
 
La 1 aprilie 1912 a fost numit comandant superior al vaselor din regiunea Galați – Tulcea - Sulina. În această calitate, pe timpul ieșirilor pe fluviu cu navele port - mine a condus o serie de exerciții de luptă, în conformitate cu misiunile specifice acestora. Recunoscut ca un bun specialist tehnic, la 16 mai 1913 a fost numit membru în Comitetul tehnic de artilerie al Marinei Militare, în care a rămas până în 1920, când a preluat comanda Marinei.
 
Experiența acumulată de la 1 martie 1914 și până în anul 1917, perioadă în care a fost comandant superior al Grupului de vase port-mine (Apărările sub Apă) i-a fost de un real folos în primul război mondial. La data mobilizării, conform noii Ordini de bătaie operative, forțele române aflate pe Dunăre s-au constituit în două mari unități de luptă – Flota de Operațiuni și Apărările sub Apă, conduse de comandorul Constantin Niculescu-Rizea.
 
În anul 1918 este numit comandant al județului Covurlui și al garnizoanei Galați, îndeplinind cu responsabilitate toate funcțiile încredințate până la data de 1 iulie 1918 când i se dă comanda Arsenalului Marinei, funcție pe care a îndeplinit-o până la 8 iunie 1920, când a fost numit comandantul Diviziei de Dunăre. La 1 aprilie 1920 a fost avansat la gradul de contraamiral, iar la 1 octombrie 1920 a fost numit în funcția de director superior în Ministerul de Război, Direcția Marinei. În urma plecării contraamiralului Constantin Bălescu, până în aprilie 1921, contraamiralul Niculescu-Rizea a deținut interimar și comanda Marinei.
 
La 6 aprilie 1921, Regele Ferdinand dădea la București Înaltul Decret de numire a contraamiralului Constantin Bălescu în funcția de Comandant Inspector Tehnic și Director Superior al Marinei Militare, în Ministerul de Război. Prin acest ordin se realiza o conducere unică a Marinei, măsură necesară deoarece funcția de inspector comandant și cea de director al Marinei se suprapunea, îngreunând în multe situații luarea unor măsuri operative în timp util.
 
Perioada anilor 1920 – 1925, în care contraamiralului Niculescu-Rizea a gestionat conducerea marinei militare, s-a caracterizat ca o perioadă de reorganizare a marinei, de dotare cu nave noi, deși era extrem de dificilă, imediat după război. De asemenea, a desfășurat o intensă activitate de cunoaștere a stării morale a echipajelor, efectuând diverse controale și inspecții la unitățile de nave. La începutul anului 1925, contraamiralului Niculescu-Rizea a predat comanda marinei contraamiralului Vasile Școdrea, rămânând în rândul cadrelor active ale marinei până în anul 1929, desfășurând o vie activitate în cadrul Ligii Navale Române, ultima sa funcție fiind în cadrul Serviciului Geniu al Armatei.
 
Acest merituos ofițer de marină care și-a închinat toată activitatea propășirii idealurilor marinei române a părăsit rândurile cadrelor active modest, așa cu și-a desfășurat activitatea timp de 40 de ani.
 
Despre Geo Bogza
 
Scriitorul Geo Bogza s-a născut în comuna Blejoi, județul Prahova, în data de 6 februarie 1908.
 
De-a lungul vieții, a fost poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, teoretician al avangardei și ziarist.
 
Primii ani de școală i-a făcut la Ploiești, iar apoi, din 1921 și până 1925 a fost elev la Școala de Marină din Constanța.
 
În anul 1928 a început să lucreze la revista „Urmuz” din Câmpina, unde a fost editor. În paralel, a colaborat și cu revistele „Unu”, repsectiv „Bilete de papagal”.
 
Debutul editorial al lui Geo Bogza a avut loc în anul 1929, cu volumul „Jurnal de sex”, urmat în 1933 de lucrarea „Poemul invectivă”, cărți din cauza cărora autorul a făcut pușcărie, fiind acuzat de pornografie.
 
În anul 1945, Geo Bogza s-a alăturat regimului comunist și a putut publica din nou.
 
Din anul 1952 și până în 1969, a fost deputat în Marea Adunare Națională. În acest interval, mai precis în 1955, devenea membru al Academiei Române și al Consiliului Național pentru Apărarea Păcii.
 
Geo Bogza a fost decorat, în anul 1971, cu titlul de Erou al Muncii Socialiste, iar opt ani mai târziu primea marele premiu al Uniunii Scriitorilor.
 
Geo Bogza a decedat într-o zi de 14 septembrie 1993, la vârsta de 85 de ani.
 
Sursă text: anmb.ro și wikipedia
 
Citește și:
Istoria Școlii Copiilor de Marină, tema abordată în cea mai recentă monografie a lui Adrian Ilie, directorul Colegiului „Alexandru Ioan Cuza” Constanța