Umbre pe pânza vremii Volumul unde dobrogeanul Pericle Martinescu a rememorat prima întâlnire cu Mircea Eliade

 

• Mircea Eliade a publicat prima sa operă în anul 1921, aceasta fiind denumită „Inamicul viermelui de mătase”
• Timpul petrecut în India l-a inspirat în scrierea romanului „Maitreyi”, bazat pe experiența lui din țara asiatică și pe date autobiografice
• Începând cu anul 1957, Mircea Eliade s-a stabilit în statul american, Chicago

„Nu-mi amintesc cu exactitate în ce împrejurare l-am cunoscut personal, dar ştiu că din momentul cînd am devenit eu însumi bucureştean, mă simţeam tot mai aproape de el, ca şi cum o undă magnetică m-ar fi atras mereu, fie ca cititor al său, fie ca auditor la conferinţele pe care le ţinea destul de des în săli publice, fie ca urmare a contactului cu unii oameni ce se bucurau de faptul de a trăi în anturajul lui. Între mine şi el diferenţa de vîrstă nu era prea mare (numai patru ani), în schimb diferenţa de
poziţie socială, pe plan literar vreau să spun, era enormă. In timp ce eu abia îmi făceam intrarea în literatură, ca obscur debutant, el se afla În culmea gloriei şi recolta cele mai mari succese În arena literară. Nu puteam îndrăzni să am pretenţia de a-i face prea repede cunoştinţă, deşi aceasta era una din dorinţele mele fierbinţi. Eliade trăia într-un cerc oarecum închis, nu frecventa cafeneaua (decît foarte rar la Corso, preferată de elite, niciodată la Capşa), şi nu aborda boema literară din oraş, pe care o contactau, totuşi, sporadic, mulţi dintre cei din grupul lui spiritual. Era văzut rareori pe stradă, drumurile lui se reduceau în genere la cursele dintre oasă şi redacţiile unde îl mînau treburile scriitoriceşti şi unde întîrzia puţin timp, fiind totdeauna grăbit să se întoarcă la uneltele sale de lucru. Speranţa de a-l întîlni cumva pe aceste terenuri îmi era aşadar aproape interzisă.
Totuşi, cred că i-am fost prezentat pentru prima dată în redacția revistei Vremea, unde ajunsesem să fiu şi eu acceptat printre colaboratorii permanenţi.
Acolo veneau cu regularitate, în fiecare luni seara, toţi colaboratorii Vremii, pentru a aduce materialele ce intrau în componenţa numărului următor al revistei şi ei foloseau acest prilej ca să ia un contact mai strîns unii cu alţii. Erau ceea ce se numise „Întîlnirile de la Vremea", în cadrul cărora numeroşi scriitori, publicişti, artişti, cronicari aveau prilejul să
se cunoască, să se revadă si să facă diverse schimburi de opinii asupra evenimen'telor curente, culturale, sociale, politice, artistice, de pe toate meridianele lumii.
Era o efervescenţă de idei, dezbătute la un înalt nivel intelectual, într-o atmosferă de confoaternitate cordială, cum rar se întîlnea - sau poate că nicăieri nuse mai Întîlnea una la fel - în altă parte. Mircea Eliade se afla totdeauna În centrul' acelor discuţii, exprimîndu-şi părerile cu siguranţă şi naturaleţe sau ascultîndu-i cu luare-aminte pe alţii, curios să fie informat despre orice fenomen de pe întinsul globului sau chiar şi din imediata lui apropiere. Aşezat pe colțul unui birou, într-o atitudine degajată, În timp ce toată lumea stătea În picioare prin restul camerei, cu nelipsita ţigară între degete, ducîndu-şi deseori mîna la frunte spre a-şi potrivi ochelarii cu multe dioptrii, ce făceau oarecum parte din fiinţa lui plină de mobilitate, susţinea cu înflăcărare conversaţii amicale, într-o gesticulaţie marcată de o uşoară nervozitate, ce punota verva lui excitantă, În timp ce partenerii se simţeau încîntaţi că se găsesc În preajma lui. Era, într-adevăr, o ocazie rară, cînd Eliade apărea şi se complăcea să rămînă mai mult timp între confraţii sa.i, evadînd pentru cîteva clipe de la masa de lucru sau de studiu şi resimţind aceasta ca o relaxare, iar cei ce-l anturau căutau să profite cît mai mult de prezenţa lui fulgurantă În mijlocul lor. Eliade nu mai era atunci „monstrul sacru" adorat de un public idolatru, el devenea omul real, modest dar captivant, înzestrat cu o personalitate iradiantă, cu un temperament tumultuos, fără expansivităţi exagerate, lucid, -conştient de forţa şi valoarea lui, însă lipsit de vanitate, străin de orice cabotinism şi fără nici cel mai mic aer de morgă sau infatuare. Se declara în orice situaţie solidar cu cei mai slabi sau nedreptăţiţi şi nu-şi precupeţea nici timpul, nici prestigiul cînd era
vorba să sară În ajutorul cuiva. Devenise proverbială generozitatea lui, pornită dintr-un imbold dezinteresat de camaraderie literară, şi prin aceasta îşi cîştigase - şi mai multe simpatii în rîndul tinerilor scriitori ce se bucurau de sprijinul sau încurajarea sa”.