Valentin Sgarcea, cu dragoste nețărmurită despre Teatru

Înainte de a fi profesor de limba română, a fost, este și a rămas un avid iubitor de teatru. Pentru că teatrul, scris, dar mai ales cel viu, jucat pe scenă, cel incandescent, este marea pasiune a vieții sale. Dacă vreți să-l cunoașteți mai bine pe profesorul Valentin Sgarcea, dincolo de catedră, aveți această ocazie... citindu-l.
 
Deschideți cartea „Teatru... și nu numai“ la pagina 159 și pătrundeți în fabulosul său sanctuar în care veți găsi „memoriile unui privitor ca la teatru (evocări, reflecții, portrete, note de călătorie)“. Dacă nu aveți acest volum semnat de profesorul Valentin Sgarcea, în care mai găsiți și o dramă în două părți, „La capătul lumii, unde sfârșesc durerile“, o alta în trei acte, „Noaptea umbrelor“, dar și o selecție din zecile de cronici de spectacole pe care le-a scris, sunteți așteptat în această sâmbătă, de la ora 11.00, la Muzeul de Artă Constanța.
 
„Cine citește această carte de la pagina 159 încolo își va face o părere asupra omului pe care, poate, din vedere l-a cunoscut sau despre care nu a bănuit că a văzut atâtea spectacole în viața lui, în anii de glorie ai teatrului românesc. (...) Această carte s-a născut din dragoste și vi-o dăruiesc cu drag“, spunea autorul, pe 21 martie, de Ziua Internațională a Poeziei, când în aula Bibliotecii Județene Constanța făcea o pledoarie pentru rostirea românească.
 

Teatrul adevărat... arde! Atunci simți nevoia să chemi pompierii!

 
Lectura acestei cărți, a memoriilor de la pagina 159 mai cu seamă, produce acea stare de bine, greu de transpus în cuvinte, pe care o trăiesc cei care se întâlnesc cu Cuvântul scris. E o carte scrisă dintr-o suflare, care se citește cu aviditate, cu mici și dese pauze pentru reflecție, o carte în care cuvintele sunt vii, deoarece ele sunt gânduri incandescente, trăirile, amintirile unui om care trăiește pentru teatrul adevărat, viu!
 
„Teatru... și nu numai“ face parte din categoria cărților care te... hrănesc, care te ajută să crești, care îți transmit stările, emoțiile autorului. Nume mari ale teatrului românesc, ale literaturii (dar nu numai) se regăsesc în aceste pagini, nume ale unor actori și regizori pe care Valentin Sgarcea i-a văzut aievea, i-a aplaudat, i-a admirat și îi admiră chiar dacă doar în amintire. „Oameni cari au fost“, cum zicea Iorga și oameni fără de care istoria teatrului românesc ar fi altfel, mai săracă.
 
„Teatru... și nu numai“ te poartă printre amintiri, printre evocări, te poartă prin teatre (Național, Nottara, Teatru Mic), te duce pe alte meleaguri, dincolo de granițele fizice ale României, te aduce pe ulițele prăfuite ale satului românesc, în săli de curs cu căldură dogorâtoare și apoi iar te întoarce în săli de teatru, în culise, pentru a fi martor la incandescența cuvântului scris, rostit, trăit. Autorul este când duios, când nostalgic, când ironic, când revoltat pe societatea în care trăim, pe clasa politică.
 
Valentin Sgarcea s-a „îmbolnăvit“ de teatru, la începutul anilor 70, pe când era la Timișoara. De atunci, nu s-a „vindecat“, dar teatrul nu l-a trădat niciodată, i-a dat puterea să meargă mai departe. A ratat marea ocazie să devină chiar student la Teatru, direct în anul al II-lea, iar acest tren pierdut este, poate marele regret al vieții sale.

Dar și-a astâmpărat și își ostoiește setea de teatru, devenind încă de când era tânăr dascăl de țară, unul dintre acei foarte rari spectatori, cărora le-a pus epitetul de „lupi singuratici“. Despre ei spune: „În creierul lor, ca pe un ecran, sunt proiectate toate afișele risipite printr-un oraș. Sute de afișe. Distribuție, autor, regie, decoruri... toate li se învârtesc ca la roata norocului. Uneori, văd un spectacol de 2, 3 ori. Le-a scăpat ceva. Îți pot spune, cu aproximație, repertoriul unei stagiuni. Sălile sunt câmpul lor de luptă. Sorb cu nesaț replicile, uneori le memorează, pe care le memorează. Atenți la orice detaliu. Trag la țintă din orice poziție“.

 
Ce ar fi mai de zis?! Citiți povestea „Teatru... și nu numai“ de la pagina 159, dar nu numai.
„Dar... de ce povestim? De ce ne povestim? Într-un anumit sens, poveștile nu țin de lumea noastră. Pentru a crea o poveste adevărată, ar trebui, poate, să faci un act teribil, să unești cele două lumi, înfăptuind, astfel, un soi de... botez magic“, spune autorul.
 
Sursă foto: ZIUA de Constanța
 
Citește și:
 
Profesorul Valentin Sgarcea lansează volumul „Teatrul... și nu numai”. Memoriile unui spectator... „maniac”


Pledoarie pentru cuvânt. „Noica avea dreptate când vorbea despre rostirea românească. Nu e la îndemâna oricui să frazeze frumos“ (galerie foto)