Ziua mondială a artei, inspirată de geniul universal al lui Leonardo

Se împlinesc astăzi 570 de ani de la nașterea geniului universal, Leonardo da Vinci.

Pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist și scriitor, da Vinci a fost de asemenea constructor și a avut interese dintre cele mai stranii, pentru epoca în care a trăit: echipamente militare, dispozitive de scufundare sau aripi mecanice.

Curiozitatea sa și setea de cunoaștere nu avea limite, da Vinci fiind un veritabil vizionar, aflat cu mult înaintea vremurilor sale.

Nu întâmplător, ziua sa de naștere a fost aleasă pentru a celebra, în întreaga lume, artele. Geniul disputat, în egală măsură, de italieni și francezi (s-a născut în Italia, dar a trăit și a murit în Franța) a marcat esențial umanitatea, punându-și amprenta asupra majorității artelor.

Este și astăzi un mister cum, într-o perioadă atât de neprielnică oricăror manifestări culturale, în societatea feudală a Evului Mediu, dominată de economia agrară și sub puternica influență a Bisericii Catolice, a putut apare Renașterea și artiștii săi de neegalat (Michelangelo, Rafael, Botticelli au fost toți contemporani cu da Vinci).



Leonardo s-a născut în afara căsătoriei, dintr-un tată aristocrat și o țărancă din satul toscan Vinci, care i-a fost doică în primii cinci ani, după care a „predat” copilul tatălui său, notar de vază în Florența.

Totuși, un avantaj al faptului că se născuse în afara căsătoriei a fost acela că n-a fost trimis la una dintre „școlile latinești”, unde tinerilor spilcuiți care aspirau să devină profesioniștii și negustorii Renașterii timpurii li se predau autorii clasici ai științelor umaniste. Cu excepția unei pregătiri sumare în domeniul matematicii comerciale la așa-numita „școală a abacului”, Leonardo a fost în principal autodidact. „Sunt un om fără carte”, se autoironiza uneori, mândrindu-se, de fapt, că lipsa de educație formală îl făcuse un discipol al experienței și al experimentului („Leonardo da Vinci, disscepolo della sperientia”, se semna el uneori).


La Florența, tânărul adolescent intră ucenic la Andrea del Verrocchio, artist și inginer versatil care conducea unul dintre cele mai bune ateliere ale vremii. Acesta este uluit de talentul băiatului și creează împreună cu el mai multe opere celebre.

În 1482, anul în care împlinea 30 de ani, Leonardo da Vinci se mută la Milano, unde avea să petreacă următorii șaptesprezece ani. În capitala Lombardiei devine cunoscut nu doar pentru geniul și talentele sale, ci și pentru frumusețea și eleganța sa. „Aceasta au văzut oamenii în Lionardo da Vinci, în care, pe lângă frumusețea trupului (…) sălășluia o nemărginită grație”, spunea biograful său, Giorgio Vasari. Se îmbrăca în haine colorate, etalând uneori „o tunică trandafirie, care îi ajungea doar până la genunchi, deși pe atunci se purtau veșmintele lungi”. Pe măsură ce a îmbătrânit, i-a crescut o barbă lungă, care „îi ajungea până la jumătatea pieptului și era bine îngrijită și ondulată”.

Era cunoscut mai ales pentru generozitatea sa. „Primea cu mărinimie și-și hrănea orice prieten, bogat ori sărac”, după cum spune Vasari. Nu era motivat de bani sau de bunuri materiale. În carnetele sale, îi deplângea pe aceia „care nu caută decât bogății materiale și sunt cu totul lipsiți de dorința de cunoaștere, care este hrana și adevărata bogăție a minții”. Ca atare, a petrecut mai mult timp căutând înțelepciunea decât făcând lucruri care i-ar fi adus mai mulți bani decât avea nevoie pentru a-și întreține suita tot mai numeroasă. „Cu toate că era – ca să spune astfel – sărac lipit pământului, iar de lucrat, lucra foarte puțin, avea întotdeauna slujitori și cai, aceștia plăcându-i foarte mult, ca și toate celelalte soiuri de animale”, scria Vasari.

Deși atras de bărbați – se pare că nu a avut niciodată o relație cu o femeie – Leonardo a surprins eternul feminin într-un mod inegalabil. De la „Ginevra de‘Benci” și până la „Mona Lisa”, portretele sale de femei sunt profund intuitive din punct de vedere psihologic. Portretul Ginevrei este inovator, cel puțin pentru Italia, pentru că introduce poza din trei sferturi în locul profilului complet standard, o postură tipică pentru femei la acea vreme. Asta le permite privitorilor să se uite în ochii femeii, care, după cum declara Leonardo, sunt „fereastra sufletului”. Începând cu „Ginevra”, femeile nu au mai fost reprezentate ca manechine pasive, ci ca ființe înzestrate cu gânduri și emoții proprii.


La „Mona Lisa” (cel mai celebru tablou al tuturor timpurilor) a început să lucreze în 1503, când s-a întors la Florența după ce îl slujise pe Cesare Borgia. Iar în 1506, când s-a mutat din nou la Milano, încă n-o terminase. De fapt, a purtat-o cu el și a continuat să lucreze la ea de-a lungul mai multor ani, însoțindu-l și în Franța în ultima etapă a călătoriei sale prin viață. Când a murit, în 1519, faimoasa Giocondă se afla în atelierul său din Amboise.

Leonardo a fost îngropat în biserica de lângă Château d’Amboise, lăcaș demolat la începutul secolului al XIX-lea. Șase decenii mai târziu, locul a fost excavat și s-au găsit o serie de oase, care i-ar fi putut aparține lui Leonardo, acestea fiind depuse lângă capela Saint-Hubert, cu o piatră funerară care marchează locul „presupuselor sale rămășițe”.

Efigie a creativității umane fără limite, Leonardo da Vinci este un exponent de excepție al potențialului infinit al minții omenești, care s-a materializat, iată, într-un artist copleșitor, care a schimbat lumea.